Nikita Hruschtev, Gheorghiu-Dej et Chivu Stoica, Bucarest, 1960
Un accouchement prématuré
Le vent d’avril apportait du jardin de Herăstrău une odeur fraîche d’herbe et de fleurs. Tandis qu’il attendait, en feuilletant le dernier numéro de la revue “Timpuri noi” (“Temps nouveaux”), afin que l’ennui ne l'envahisse pas, le téléphone se mit à sonner. Haussant un sourcil, Pavel Niculescu-Buzeşti, un haut dignitaire du Parti, laissa tomber la revue sur son bureau et tendit la main vers le téléphone, en pensant que, de l’autre bout du fil il allait entendre une voix bien connue, s’interesser à la publication de la Déclaration. Et lui répondrait : “Tout va comme prévu, chef... Dans une heure, nous aurons le premier tirage...”. Ainsi voulut-il dire, mais il dut renoncer au dernier moment. En effet, la voix d’une dame se faisait entendre à l’autre bout du fil.
- Allo, Pavel, est-ce toi ?... Je dois te donner une bien mauvaise nouvelle... Notre Felicia se sentait très mal et j’ai du appeler l’ambulance pour l’emmener d’urgence a l’hôpital...Elle est partie juste à l'instant.. Je crains qu'elle ne risque de perdre l'enfant... Elle se trouve à peine au septième mois de grossesse, la pauvre... Vlad n’est pas encore revenu de chez les Bulgares et moi je ne lui ai encore rien appris, afin de ne pas lui occasionner de nouveau une noire tristesse... Peut-être que je ne devrais pas te le dire non plus, car tu te trouves très occupé en ce moment, mais...
A l’autre bout du fil, la voix s’interrompit et, dans le lourd silence qui s’ensuivit, le dignitaire resta immobile a son bureau, serrant le récepteur du téléphone dans sa main, attendant d’écouter de nouveau la voix de la femme. Cependant, le silence se prolongeait inexplicablement, alors le dignitaire passa sa main libre sur son visage à la barbe déjà bien drue, puis sur ses cheveux noirs et luisants, clignotant des yeux comme un homme qui se remet après un état de transe imprévu, en ajoutant :
− Mais très bien, tu as très bien fait de me donner ce coup de téléphone !... Car j'en ai fini en ces lieux et, dès que je sors, je viens à la maison tout de suite... Tu vois, j’avais presque tout oublié de notre Felicia, car ici, de même, nous oeuvrons pour apporter au monde un nouveau-né... Voyons ce que nous pouvons faire... Tiens, à cet instant, je vais téléphoner à la clinique au docteur Costiniu, afin qu'il s’en occupe... Tu ne dois rien dire à Vlad, sois tranquille. Cette fois, finit le dignitaire, nous n’allons plus rater la chance de devenir grands-parents !.... Il rangea le récepteur du téléphone dans sa fourche et tourna la tête vers la fenêtre entrouverte, par laquelle le vent soufflait doucement, faisant se gonfler le rideau comme le ventre d’une femme enceinte.
Une minute plus tard, le rédacteur responsable de la typographie revînt et présenta au dignitaire, d’un sourire orgueilleux, le premier exemplaire du journal du Parti, sur lequel l’encre typographique demeurait encore un peu humide.
−Que va dire le camarade Nikita Hruschtev, lorsqu’il va l'apprendre? Cela va-t-il lui plaire comme ça, à jeun ? demanda le typographe d’un air ironique, arrangeant en face du dignitaire, sur son bureau, le journal, avec le texte de la Déclaration (voir la Déclaration d’Avril 1964 du PMR) très visible sur la première page, autrefois réservée aux discours sans fin que le leader de Kremlin avait l’habitude de soutenir.
Pavel Niculescu-Buzeşti demanda au typographe encore un exemplaire et, quand celui-ci le lui apporta, il le rangea soigneusement auprès du premier, dans un porte-documents en vinyle bleu, qu’il sécurisa en tirant le fermoir.
−Que va dire le camarade Hruschtev ?... Je n’en ai pas la moindre idée, et cela ne m’importe absolument pas ! déclara-t-il d' un ton sec et, jettant sur ses épaules un pardessus gris, le porte-documents contenant les deux exemplaires du journal à la main gauche, il s’empressa de quitter le bureau du bâtiment de la Maison de “Scânteia” (Casa Scânteii, grand institut polygraphique ou l’on imprimait “Scânteia”, le journal officiel du Parti).
Gheorghiu-Dej dans la cour de sa résidence de Bucarest, vers la fin de sa vie
O naştere prematură
Vântul de aprilie aducea dinspre Herăstrău miros de flori şi iarbă. Pe când aştepta, răsfoind ultimul număr din revista “Timpuri noi”, ca să-i treacă de urât, telefonul se porni să zbârnâie. Cu o tresărire, Pavel Niculescu-Buzeşti lăsă revista pe birou şi întinse mâna spre telefon, aşteptându-se ca de la celălalt capăt al firului să audă o voce binecunoscută întrebându-l cum stătea cu tipărirea Declaraţiei. “Totul decurge normal, fiţi fără grijă, tovarăşe prim-secretar... Într-o oră, avem primul tiraj...”, dădu să spună, dar trebui să renunţe în ultimul moment. Glasul unei doamne se auzi de la celălalt capăt al firului.
− Alo, tu eşt, Pavele? Trebuie să-ţi dau o veste proastă... Feliciei i s-a făcut rău şi am chemnat salvarea, ca s-o ducă de urgenţă la spital... Chiar acum a plecat... Nu ştiu dacă n-o să piardă şi sarcina asta... E de-abia în luna a şaptea... Vlad încă nu s-a întors de la bulgari şi încă nu i-am spus nimic, ca să nu-l necăjim iar... Poate că nici ţie nu trebuia să-ţi spun, că eşti foarte ocupat acum, dar...
Vocea de la capătul firului se frânse şi, în tăcerea apăsătoare care urmă, demnitarul rămase nemişcat la birou, strângând receptorul telefonului în mână şi aşteptând să audă din nou glasul femeii. Dar tacerea se prelungea în mod inexplicabil şi demnitarul îşi trecu mâna liberă peste faţa cu barba deja crescută mare, apoi prin părul tuns scurt, clipind din ochi ca un om care îşi revine după o stare de transă:
− Ba foarte bine, foarte bine ai făcut că mi-ai telefonat!... Eu sunt pe terminate cu treburile pe aici şi, cum ies, vin acasă... Aproape că uitasem de Felicia, că şi aici moşim un fel de nou-născut... Să vedem ce putem face... Uite, chiar acum o să-i dau telefon doctorului Costiniu de la clinică, să aibă el grijă ca totul să fie bine. Nu-i spune nimic lui Vlad şi fii liniştită. De data asta nu mai ratăm noi şansa de a deveni bunici! sfârşi demnitarul. Aşeză receptorul telefonului la loc în furcă şi îşi întoarse capul spre fereastra întredeschisă, prin care vântul se strecura uşor, făcând perdeaua să ia forma unui pântec de femeie însărcinată.
Un minut mai târziu, redactorul de serviciu al tipografiei se întoarse şi îi întinse demnitarului, cu un zâmbet triumfător, primul exemplar din ziarul Partidului, de pe care cerneala tipografică încă nu se uscase bine.
− Oare ce-o să spună tovarăşul Nichita Hruşciov, când o afla? O să-i pice bine aşa, pe stomacul gol? se întrebă tipograful cu un aer ironic, întinzând înaintea demnitarului, pe birou, ziarul, cu texul Declaraţiei ocupând foarte vizibil prima pagină, altădată rezervată nesfârşitelor discursuri pe care le rostea liderul de la Kremlin.
Pavel Niculescu-Buzeşti îi mai ceru tipografului un exemplar şi, când acesta i-l aduse, îl aşeză alături cu grijă de primul exemplar într-o mapă de vinilin albastru, pe care o închise cu fermoarul.
− Ce-o să spună tovarăşul Hruşciov? Habar n-am, şi nici nu mă interesează! declară el pe un ton sec şi, aruncându-şi pe umeri pardesiul de culoare gri, cu mapa cu cele două exemplare din ziar în mâna stângă, se grăbi să parăsească biroul din clădirea Casei Scânteii.
(du roman de Daniel Dragomirescu,
Les Jardins de l’Olympe. La première partie. Un chant du Cygne)
Traduction en français par Noëlle Arnoult (France)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu