miercuri, 1 iunie 2016

HORIZONTES URUGUAYOS: NIZA TODARO


Mi niñez en los años ‘70

     El olor a tierra mojada y el acompasado sonido del agua repicando en el techo de zinc, logró despertarme. Solo se veían algunas personas que deambulaban en busca de alimentos. Por la pequeña ventana que me separaba de la calle me asomé para contemplar ese amanecer lluvioso y gris que nos castigaba hacia tres días. Nunca nos alcanzará la nieve, tal vez sería mejor que soportar el frío y la humedad que reina habitualmente en Uruguay en esta época del año y penetra en nuestros huesos produciéndonos una sensación muy parecida al dolor.
     Un diminuto sauce decoraba la entrada de mi casa. Era la envidia de la cuadra, pero se hallaba desnudo. Un inmenso colchón de hojas amarillas yacía a sus pies anunciando el comienzo de la otoñal estación.
     Mi padre trabajaba en el patio golpeando y golpeando con su martillo cada auto que llegaba en busca de reparación. Ni la lluvia lo detenía. Había puesto una especie de toldo para protegerse del mal tiempo que azotaba gran parte del país. Mi madre era modista pero lo ayudaba por las noches alcanzándole las herramientas. Sostenía una bombita de luz improvisada con un cable para poder alumbrar el escenario y trabajar hasta altas horas de la noche.
     Vivíamos en Buceo un hermoso barrio de Montevideo, pero a alguien se le ocurrió llamarlo Nuevo Malvín, la palabra NUEVO creo que fue con el afán de hacerlo más importante pero la diferencia radicaba en que ya lo era, con o sin el prefijo.
     Mi querido barrio contenía un poupurri de historias dispuestas a ser contadas por los más longevos si había una mínima motivación de parte de algún aledaño.
     Tenía un encanto especial, su gente, sus calles. Se respiraba un aire sazonado de buenos recuerdos que unía a todos los que alguna vez vivimos en él.
     Casi desde mi nacimiento habitábamos una casa de reducidas dimensiones que era lo que mis padres podían pagar con su escaso salario. Mi abuelo vivía en la casa contigua. La de la esquina. Un hombre libertino, autoritario y gruñón al que le gustaba besar la botella prácticamente todos los días en el boliche de la esquina donde se lo veía venir zigzagueante por la acera. En pocas palabras, un pésimo ejemplo. Pero dadas las circunstancias económicas no cabía otra cosa que aguantarlo (...)



Copilăria mea din anii ‘70

     Mirosul pământului umed şi sunetul ritmic al apei picurând pe acoperişul de tablă reuşiră să mă trezească. Nu se vedeau decât vreo câteva persoane care umblau după alimente. Prin mica fereastră care mă despărţea de stradă contemplam dimineaţa ploioasă şi cenuşie care ne pdepsea de trei zile. Niciodată nu ne ajungea zăpada, poate că era mai bine decât să îndurăm frigul şi umezeala care domnesc de obicei în Uruguay în această perioadă a anului şi pătrund în oasele noastre pricinuind o senzaţie asemănătoare cu durerea.
      O salcie minusculă împodobea uşa casei mele. Era invidia întregului imobil, dar îi lipseau frunzele. O pernă uriaşă de frunze galbene se aşternuse în jurul său, anunţând venirea toamnei.
     Tata lucra în curte, lovind în mod repetat cu ciocanul fiecare maşină adusă la reparat. Nici măcar ploaia nu-l oprea. Făcuse un fel de şopron ca să se apere de vremea rea care se înstăpânise pe o mare parte din ţară. Mama era croitoreasă, dar îl ajuta noaptea ca sa strângă instrumentele. Ţinea un bec improvizat, ca să poată ilumina locul şi să lucreze până noaptea târziu.
     Locuiam în Buceo, un cartier frumos din Montevideo, dar cineva îl numise Nuevo Malvín, cuvântul “Nuevo” cred că pentru a-l face mai important, însă diferenţă consta în ceea ce era deja, cu sau fără prefix.
     Cartierul meu iubit cuprindea un amestec de poveşti făcute să fie spuse de către cei mai în vârstă, dacă exista o minimă motivaţie din partea cuiva.
     Avea un farmec aparte, oamenii săi, străzile sale. Se respira un aer plin de amintiri bune care ne uneau pe toţi cei care locuiam în el.
     Cam pe când mă năşteam, locuiam într-o casă de mici dimensiuni, pe care părinţii mei o puteau plăti din salariile lor modeste. Bunicul trăia în casa alăturată. Cea de pe colţ. Un om libertin, autoritar şi morocănos, căruia îi plăcea să pupe sticla practic în fiecare zi la crâşma din colţ, de unde putea fi văzut venind în zigzag pe trotuar. Pe scurt, un rău exemplu. Dar date fiind circumstanţele economice, nu avea nimic altceva care să-i dea sentimentul siguranţei (...)

Traducere de Daniel Dragomirescu

Read more in CLH 3 (53) / 2016

CLH - A JOURNAL FOR VALUABLE READERS

Niciun comentariu: