Amintiri din Franţa (1)
Stingi veioza. E aproape miezul nopții. În timp ce îți asculți respirația, auzi cum din când în când huruie mașinile pe șosea. Luminile de afară bat în fereastră și în perdele. Se formează jocuri de fascicole pe tavan, ca niște evantaie în mișcare. E relaxant să te joci cu evantaie imateriale înainte să adormi. În întuneric, aproape de fereastră, se găsește biroul, umbra lui, același birou la care scriai și în clasa întâi. Nu știu cum a ajuns în casă acel birou. Am înaintat în vârstă odată cu biroul. Câte n-am scris la biroul acesta! Mâine dimineață îi voi spune la revedere, mă voi duce în alt oraș de pe continent, unde nu voi avea un birou. Sau poate va fi unul mic, un birou corespondent, o măsuță corespondentă.
Ce îmi amintesc despre Franța? Cum arată evantaiul meu francez? Prima oară am fost acolo în vara anului 2000. Comunitatea Taizé organiza acele tabere multietnice, unde te puteai împrieteni cu cei de seama ta, fie că erau din țara ta și călătoreați împreună, fie erau veniți din alte țări. Vorbeam toate limbile pe care le învățasem fiecare la școală. Era un zumzet cum trebuie să fi fost în Turnul Babel. În orice caz, am simțit bucuria ieșirii din țară, trecerea în altă parte pe glob. Trecuseră mai bine de zece ani de la Revoluție ori, dacă nu este clar despre care Revoluție este vorba, atunci trecuseră zece ani de la schimbarea de regim (și chiar de sistem) politic sau, mai precis, de la căderea comunismului sau a Zidului Berlinului.
Ascult cum vocea mea, înregistrată pe reportefon, trădează amintiri greșite, o ascult cum ezită, pentru că nu își aduce aminte precis din prima și încurcă itinerariile. Mă uit pe fotografiile Kodak din mintea mea și nu mai știu în ce oraș eram. Scriu ca să ordonez puțin ce mi s-a întâmplat. Acum pot spune clar: în iarna de dinainte de vara aceea fusesem la Varșovia, iar în iarna de după la Barcelona. În vara lui 2000, în drum spre localitatea Taizé, situată în apropiere de Dijon, mai trecusem prin Viena. Înainte de a o lua spre sud, cred că am intrat mai întâi în Strasbourg. Era vară și canalele din oraș erau ornamentate cu multe flori, de toate culorile. Pe urmă, în drum spre sudul Franței, de o parte și de alta, vedeai câmpii întinse de cereale, viță-de-vie, livezi, dar și norii, atât de jos, încât îți venea să întinzi mâna ca să-i atingi. Pe atunci, încă nu erau atât de multe mori de vânt.
Localitatea Taizé din Burgundia, aproape de orașul Mâcon, a fost primul loc din Europa de Vest unde am și rămas câteva zile. Pentru cine nu a fost acolo, comunitatea oferea condiții dintre cele mai simple: camere cu 6 până la 20 de paturi etajate, în barăci grupate într-o parte a așezământului, cu băi comune, pe care nemții de seama mea le spălau ritualic, de mai multe ori pe zi. Multă lume venea cu cortul, mai ales vesticii, iar alții stăteau la familii care locuiau prin satele din jur. De mâncat mâncam în curtea interioară. Cele trei mese însemnau o alimentație frugală, dar ne era de ajuns. Îmi amintesc coada la ceai: unul în spatele celuilalt pentru o cană de lichid fierbinte și dulce. Se răspândise zvonul că ceaiul conținea bromură, ca să nu ne răzvrătim sau ceva de genul. Nu știu cine o scornise. Era doar un zvon. (...)
Recuerdos de Francia (1)
Apagas la lámpara. Es casi medianoche. Mientras estás escuchando tu respiración, oyes de vez en cuando el ruido de los coches en la carretera. El brillo de las luces exteriores se ve en las ventanas y en las cortinas. Juegos de luces aparecen en el techo, como unos ventiladores móviles. Es relajante jugar con estos ventiladores inmateriales antes de dormirse. En la oscuridad, cerca de la ventana, se encuentra la mesa del escritorio y su sombra, el mismo escritorio donde te sentabas para escribir en el primer grado. No sé cómo ha llegado este escritorio a la casa. ¡Cuánto escribí sentada en este escritorio! Por la mañana me despediré de él, iré a otra ciudad en el continente, donde no tendré un escritorio. O tal vez será uno pequeño, un escritorio correspondiente, una mesita correspondiente.
¿Qué es lo que recuerdo de Francia? ¿Cómo es mi abanico francés? Estuve por primera vez allí en el verano del 2000. La comunidad de Taizé organizaba esos campamentos multiétnicos, donde podías hacer amigos de la gente de tu edad, ya porque eran de tu país y viajaban juntos, o porque venían de otros países. Hablábamos todos los idiomas que nos habían enseñado en la escuela. Había un zumbido como el que tuvo que haber habido en la Torre de Babel. En cualquier caso, me sentí feliz de haber salido del país, de haber pasado a otra parte del planeta. Habían pasado más de diez años desde la Revolución o, si no está claro de cual revolución se trata, entonces pasaron diez años desde el cambio de régimen (y hasta del sistema) político o, más específicamente, de la caída del comunismo o del Muro de Berlín.
Escucho como mi voz, grabada en el grabador de voces, traiciona recuerdos equivocados, la oigo indecisa, porque no recuerda todo lo sucedido de inmediato y confunde las rutas. Veo las fotos Kodak en mi mente y no logro darme cuenta en qué ciudad me encontraba. Escribo para aclarar un poco lo que me pasó. Ahora puedo afirmar claramente que en el invierno antes de aquel verano había estado en Varsovia y en el invierno siguiente en Barcelona. En el verano del año 2000, cuando me dirigía a la ciudad de Taizé, cerca de Dijon, había pasado por Viena. Antes de caminar hacia el Sur, creo que primero llegué a Estrasburgo. Era verano y los canales del rio de la ciudad estaban llenos de flores de todos los colores. Después, en el camino hacia el sur de Francia, en uno y otro lado, podrías ver las llanuras de cereales, campos de vid, las huertas, pero también las nubes, que estaban tan bajas que te hacían querer levantar la mano para tocarlas. En aquel entonces, aún no había tantos molinos de viento.
La comunidad Taizé de Borgoña, cerca de la ciudad Mâcon, fue el primer lugar de Europa Occidental donde me quedé varios días. Para los que nunca han estado allí, la comunidad ofrecía condiciones de las más sencillas: habitaciones de 6 hasta 20 camas literas, en barracones agrupados en una parte de la comunidad, con baños compartidos, que los alemanes de mi edad lavaban varias veces al día. Mucha gente venía allí con la tienda de campaña, especialmente los occidentales, mientras otros se quedaban en casa de las familias que vivían en los pueblos de alrededor. Comíamos en el patio interior. Las tres comidas del día consistían en una alimentación frugal, pero era suficiente para nosotros. Recuerdo la cola para el té: uno detrás del otro para recibir una taza de líquido caliente y dulce. Circulaba el rumor de que el té contenía bromuro, para que no nos rebeláramos o algo así. No sé quién lo inició. Fue solamente un rumor. (...)
Spanish version by Georgiana Grădinaru
Read the full text in CLH 3 (53) / May - June 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu