SE PONCHAN LLANTAS GRATIS
Algún placer habrá experimentado al ver que la grúa se llevaba mi carro, que, bueno, es cierto que dejé frente a su entrada, pero sólo fue por el tiempo que me llevó ordenar, pagar y recibir un café en la tienda de la esquina. No sé qué conexiones tenía, pero al día siguiente me enteré que ningún carro permanece estacionado ahí más de un minuto. Y eso que ni carro tenía.
Yo estaba furiosa. Ella, parada en la entrada, retadora, esperaba mi recriminación. Su discurso fue breve.
–El letrero es una advertencia, a menos que no sepa leer. Si es el caso dice: “No estacionarse, se usará grúa”.
¿Qué podía responder a tanta elocuencia?
–¿Sabe a dónde se lo llevaron? –, fue lo único que se me ocurrió. Extendió un papel con el domicilio del corralón y los requisitos para reclamar el auto.
Tomé el papel, era obvio que disfrutaba el momento. La miré a los ojos. Mantuvo la mirada. Desvié la vista y sólo en ese momento me percaté de que su cochera no era tal, era un recibidor. Un enorme perchero de pedestal, con una base para paraguas, estaba dispuesto en la entrada, una mesa con un florero y flores frescas ocupaba el centro y al fondo se apreciaba una sala blanca y un sillón negro de piel. Lámparas de pie adornaban el sitio, seguramente dan una atmósfera festiva cuando hay más personas ahí o placentera si sólo lo usan para leer. Esa costumbre de tejer historias cada vez que me asomo a una casa fue interrumpida violentamente por el portazo que casi me da en la nariz.
Estaba furiosa. Esa bruja maldita me iba a costar muy caro. Arrojé el café sobre el letrero. No me sentí mejor. Caminé las dos cuadras que me separaban de mi trabajo. Mientras caminaba leía los letreros en cada entrada de garaje “Se ponchan llantas gratis” era el recurrente.
Le expliqué a mi jefa lo que me había sucedido y le pedí permiso para ir por mi auto. Antes tenía que regresar a mi casa por la factura, los pagos de tenencia, mi acta de nacimiento, comprobante de domicilio… Sin mostrarse muy comprensiva me asignó varias tareas. A la hora de la comida por fin me dirigí a mi casa en metro, no podía darme el lujo de un taxi, mis seiscientos pesos para sobrevivir el resto de la quincena casi se iban a ir en pagar la multa por obstaculizar una entrada de auto.
Rescaté mi coche y me dirigí a casa. No deseaba regresar al trabajo. Total, faltaba media hora para la salida. Frustrada por el tiempo y la lana perdidos de la manera más tonta, e irresponsable, me diría mi conciencia, lamentaba mi situación. Me sentí muy sola, más sola de lo que regularmente me siento. Sin familia, sin novio, pensé en llamar a Ara. Al escuchar las grabaciones de la contestadora y del buzón del cel colgué. ¿Quién quiere hablar con máquinas en esas circunstancias? Lo único que me quedaba era llorar a moco tendido.
Nuevo día, nueva actitud.
SERVICII GRATUITE
O oarecare plăcere trebuie să fi simţit când a văzut că automacaraua îmi ridica maşina pe care, ce-i drept, o lăsasem în faţa intrării ei, dar a fost doar cât să comand, să plătesc şi să primesc o cafea de la magazinul din colţ. Nu ştiu ce relaţii avea, dar în ziua următoare am aflat că nici o maşină un rămâne acolo mai mult de un minut. Şi unde mai pui că nici maşină nu avea.
Eram furioasă. Ea, pironită la intrare, sfidătoare, îmi aştepta reproşurile. Discursul i-a fost scurt.
- Anunţul este un advertisment, în caz că un ştiţi să citiţi. Dacă aşa este, scrie “Nu staţionaţi, se foloseşte automacaraua”.
Ce puteam să răspund la asemenea elocvenţă?
- Ştiţi unde au dus-o? a fost singurul lucru care mi-a trecut prin cap. Mi-a întins o hârtie cu adresa parcului şi formalităţile necesare pentru a-mi revendica maşina.
Am luat hârtia, era evident că savura momentul. M-am uitat în ochii ei. Mi-a ţinut privirile. Mi-am întors privirea şi doar în acel moment am băgat de seamă că garajul ei nu era unul oarecare, era un vestibul. La intrare era un cuier cu postament enorm cu suport pentru umbrele, în mijloc era o masă cu o vază şi flori proaspete, iar în spate se distingea un salon alb şi un fotoliu negru din piele. Lămpi cu picior împodobeau locul, cu siguranţă dau o atmosferă festivă când se adună mai multă lume acolo sau plăcută şi o folosesc doar pentru lectură. Acest obicei de a ţese poveşti ori de câte ori mă găsesc în faţa nei case mi-a fost întrerupt în mod brutal de izbitura uşii care aproape m-a lovit la nas.
Eram furioasă. Vrăjitoarea aceea afurisită avea să mă coste mult. Am azvârlit cafeau peste anunţ. Nu m-am simţit mai bine. Am mers pe jos două rânduri de case care mă despărţeau de serviciu. Pe când mergeam citeam anunţurile de la fiecare intrare de garaj “Se agaţă jenţi gratis” era mereu prezent.
I-am explicat şefei ce mi s-a întâmplat şi i-am cerut să îmi dea voie să merg după maşină. Mai întâi trebuia să mă întorc acasă să iau factura, plata pentru detenţie, certificatul de naştere, contractul de casă… Fără a-mi arăta prea multă înţelegere mi-a dat câteva sarcini. În sfârşit, la ora prânzului m-am îndreptat spre casă cu metroul, nu îmi permiteam luxul unui taxi, cei şase sute de pesos din care trebuia să trăiesc în următoarele două săptămâni se duceau aproape toţi pe plata amenzii de blocare a unei intrări auto.
Mi-am salvat maşina şi m-am îndreptat spre casă. Un vroiam să mă întorc la serviciu. Oricum, mai era jumătate de oră până la terminarea programului. Frustrată de timpul şi banii pierduţi în modul cel mai stupid şi iresponsabil, îmi spunea conştiinţa mea, îmi deplângeam situaţia. Mă simţeam foarte singură, mai singură decât de obicei. Fără familie, fără iubit, m-am gândit să sun pe Ara. Când am auzit înregistrările robotului şi a cutiei vocale a mobilului, am închis. Cine ar vrea să vorbească cu maşinării în astfel de situaţii? Nu-mi rămânea decât să plâng ca un copil.
O nouă zi, o nouă atitudine.
SERVICES FOR FREE
She must have experienced some pleasure seeing the trailer lifting my car, which, well, truth be told I left in front of her entrance, but it was only for as long as it took me to order, pay and get a cup of coffee at the store round the corner. I am not aware of the connections she had, but the following day I learned that no car endured there longer than a minute. And on top of that, she didn’t even own a car.
I was enraged. Stuck at the entrance, defying, she was waiting for my reproach. Her speech was brief.
“The notice is a warning, unless you can’t read. If that’s the case it says: ‘No parking, trailer will be used’”.
What could I have responded to such eloquence?
“Do you know where they have taken it?” It was the only thing that crossed my head. She handed me a piece of paper with the address of the impound and the paperwork I needed to claim my car.
I took the paper, it was obvious she was enjoying the moment. I looked her in the eye. She held my looks. I turned and only that moment had I realized that her garage was not a ordinary one, it was a vestibule. A huge stand with a base for umbrellas was posted at the entrance, a table with a vase with fresh flowers was in the middle, and in the back you could distinguish a white room and a black leather armchair. The place was decorated with floor lamps which surely provided a festive air when people gathered there and a pleasurable air if it was only used as a reading room. This habit of mine to fabricate stories whenever I found myself standing in front of a house was interrupted violently by the slamming door that almost hit me in the nose.
I was enraged. That damned sorceress was going to cost me dearly. I spilled the coffee on the notice. I didn’t feel any better. I walked the two blocks that separated me from work. While I was walking I was reading on each garage entrance the notice “We waylay rims for free” and it was ever-present.
I explained to my boss what had happened and I asked for permission to go get my car back. But before that I had to go home for the invoice, impounding payment, my birth certificate, house contract… Without showing much compassion, she assigned me several tasks. At lunch I finally made for home by tube, I couldn’t afford the luxury to take a taxi, my six hundred pesos I had to survive with the following two weeks would be spent almost entirely to pay the fine for obstructing an entrance.
I rescued my car and went home. I didn’t want to go back to work. Either way, it was half an hour left until the work day was over. Frustrated by the waste of time and money in the most stupid and irresponsible way, my conscience would tell me so, I was lamenting my situation. I was feeling very lonely, more lonely than usual. As I had no family, no boyfriend, I thought about telephoning Ara. As I listened to the answering machine and voice mail messages, I hung up. Who would want to talk to machines in such circumstances? The only thing left for me to do was to cry like a baby.
New day, new attitude.
(Read more in CHMagazine, no. 2(16)/2010)
Romanian & English versions by Ana Luţaş
Proofreader: Cristina Costin
