duminică, 18 decembrie 2016



In the deepest darkness there is such an acute remembrance of light that the eyes, at first paralyzed by obscurity, as if guid¬ed by the abstract light of some inner lighthouse, after a while will distinguish first a leaf vaguely, then the branch that descends on your head, and eventually the contour of the whole tree. Thus darkness turns friendly from menacing, a speechless understanding reigns between the soul and the world, the poet takes the lyre into his arms and bursts into song. Homer’s blind eyes blink only intermittently, the wrin¬kles run deep on his forehead – and the listeners wonder what muse might be dictating to him her divine verse, what sphinx grimaces behind his enigmatic smile. These are the traps of art, and the wonder that arises on the faces of those absorbed in the story should be the most desirable reward for this dan¬gerous game.

The writing hand is my witness – Casiana was one of those rare beings that one always tends to overlook. This was because she was not beautiful, attractive, amiable, interesting or remarkable in any way. Her physical appearance was rather heavy, her movements were awkward, her face was huge, gentle, with eyes half covered by whitish eyelids of the consistency of dough. She looked like a candid, trusting, bland, and sometimes melancholy sheep. I say melancholy because in the morning, with her hair caught in a net and the belt of the bathrobe hanging placidly sideways, with a coffee mug in one hand and her knees to her chin, an expression of mystic melancholy would settle on her face and maybe Vermeer, coming from another time, would have liked her so much as to paint her portrait. Melancholy is often born from the excess of a creative imagination. Her melancholy was the symptom of a soul for whom the outer reality was just a décor, a wall painted in a hurry by a now absent master, on which in the evening shadows would chase each other, beginning with her own. And although Casiana’s mind could not properly dis¬tinguish their contour in order to recompose, like in a puzzle game, their phantom itinerary and trajectory, her soul had received upon birth the wisdom of the gods, which goes be¬yond the world and its things, which sees and comprehends that it is alone, substantially different from the sky and the earth, water and fire, trees, flowers and insects and knows that no one and nothing can appease it. Her imagination was the power of her soul to endow things with life for the sake and love of another soul, with whom she was still unacquain¬ted, but who already filled her small hours, the lunch break and the grey purgatory of the working day.

Casiana was in love with a mythological hero. She loved him devotedly, with such passion and resilience that would have made any artist jealous. Her hero was on TV every morning and evening, informing her promptly and elegantly about any change in the atmosphere, pointing with a smile on the map to the sunny places and adding a faint frown of his bushy serious eyebrows to clouds, sleet and snow. Casiana, for whose four grades of elementary school the word „meteoro¬logist“ was an insurmountable difficulty, had replaced it with „mythologist“. Her mythologist was – in fact, does it really matter what he was like? With or without a moustache, tall, thin, white, blue or multi-coloured, thorough or hollow, gen¬erous or greedy, a gentleman or a bastard – these aspects of the life of the mythologist are essentially inessential. What was important was Casiana’s love, which turned every sunray into a hot ray of love and every nook with rain and foam into an idyllic picture of a pink umbrella with yellow polka dots, under whose shelter two voices sang in unison: „Both of us and an umbrella, The sky like an acquarella, etc., etc.“ Every¬thing was wonderful, like in a fairytale: every day would begin with the impeccable figure and the professional smile of the mythologist, plus the incredible shine of his polished shoes (with the insight of the lover, Casiana had noticed that her hero invariably wore a pair of black and white American boots, without any trace of dust, lines or scratches).

So the seasons, the months, the days would pass in Casiana’s life, eternally revolving around the massive reality of the TV on the glass cabinet and the appearance of the mythologist at dusk and then at the break of the new day, after which the working hours followed fast, rapidly falling into oblivion – yet acquiring significance every time some¬body happened to mention his name, his latest affairs or his new flirts. The news did not bother her too much – like all im¬aginative, steadfast characters, Casiana had an unbroken faith in the power of love, capable of overcoming every obstacle and reigning supremely in the soul, time (or weather) permit¬ting. One day the unavoidable happened: on the cover of a tab¬loid the picture of the mythologist appeared next to the famous XXX, and on page 7 the announcement of their forth¬coming marriage, whose godfathers would be the no less famous YYY. On account of the shock Casiana did not manage to remember her name, which she read in the next issue of the magazine, where the happy couple were displaying, next to their suntanned, scantily clad figures, a few amorous plati¬tudes, their plans for the honeymoon, a photo of their pet (a boa constrictor) and Clara Elvira’s views on the ideal wedding dress. Clara Elvira was a magnificent being, a breed mare with slender energetic legs, a blonde mane and teeth that shone like freshly polished kitchen tiles. She was so beautiful, so per¬fect, so…, that to Casiana she seemed almost impossible.

When she arrived home, the first thing she did was to look at the mirror image of herself – not just in passing, as she had done so far, to straighten a curl or crush a pimple in the chin – but in a long and searching way, trying to see herself through a stranger’s eyes. The voice of the mirror became un¬sparing with poor Casiana, with her heavy appearance and her graceless hands, and her imagination-shadowed eyes opened abruptly, contemplating the naked truth. Her brain, under the pressure of this terrible, horrible injustice of life (why? was the question that continued to haunt her, which she was un¬able to answer) cracked in two, three, nine, ninety-nine splin¬ters and sharp crags. Casiana drove her head forward, ram-like, while her image got lost among glass shards and pieces of bloody flesh, and reality turned again into what it had always been, a white-grey tragic décor, a sterile desert where the wind carries with it an eternally lonesome figure.

What Casiana stood contemplating for eternity was a splendid pair of suntanned legs, the shapely equine legs of Clara Elvira.

Roxana Doncu & Matthias Erdbeer, Bucharest Intercultural Spring, April 2016


  Există în întunericul cel mai profund o atât de acută amintire a luminii încât ochii, neputincioși la început și buimăciți de beznă, ghidați parcă de lumina abstractă a unui far interior, după un oarecare timp sesizează timid întâi o frunză, apoi creanga ce-ți coboară în creștet, iar la final conturul copacului întreg. Întunericul devine din amenințător prietenos, o înțelegere fără cuvinte se instalează între suflet și lume, poetul își strânge în brațe lira și pornește să cânte. Homer clipește rar din ochii orbi, cutele i se adâncesc pe frunte – și ascultătorii se întreabă ce muză i-o fi dictând acum versul divin, ce sfinx se hlizește batjocoritor în dosul surâsului său enigmatic. Acestea sunt capcanele artei, și uimirea răsărită pe chipurilor celor absorbiți de epopee e cea mai sinceră răsplată a acestui joc periculos cu lumea și cu sine însuși.
  Mâna care scrie mi-e martor – Casiana era una dintre ace¬le fiinţe rare, peste care întotdeauna se trece cu vederea. Asta pentru că nu era frumoasă, simpatică, drăguţă, bună sau be¬ton. Avea un fizic greoi şi mişcări stângace, o faţă uriaşă, blândă, cu ochii pe jumătate acoperiţi de pleoape alburii, de consistenţa aluatului. Semăna cu o oaie candidă, încrezătoare, cuminte, uneori visătoare. Spun visătoare pentru că diminea¬ţa, cu părul prins într-un nod la spate şi cordonul halatului de baie atârnând placid într-o parte, cu cana de cafea în faţă şi genunchii strânşi la gură, i se întipărea pe faţă o expresie de mistică melancolie şi poate că Vermeer, venind din alte vre¬muri, ar fi îndrăgit-o şi i-ar fi pictat portretul. Melancolia se naşte adesea din preaplinul unei imaginaţii fecunde. Melanco¬lia ei era semnul unei suflet pentru care realitatea exterioară nu e decât un decor, un perete văruit în grabă de meşterul acum absent şi pe care seara se fugăreau umbrele, urmate de alte umbre, în frunte cu propria-i umbră. Şi, deşi mintea Casianei nu reuşea să le distingă desluşit conturul şi să le recompună, ca-ntr-un joc de puzzle, traseul şi traiectoria lor fantomatică, sufletul ei primise la naştere înţelepciunea zeilor, ce trece dincolo de lume şi lucrurile ei, care vede şi pricepe că e singur, substanţial diferit de cer şi pământ, apă şi foc, copaci, flori şi gâze şi ştie că nimeni şi nimic nu-i poate aduce alinare. Imaginaţia ei era chiar puterea sufletului de a înzestra lucru¬rile cu viaţă, de dragul şi durerea altui suflet, pe care nu-l cu-noştea încă, dar care îi umplea deja orele matinale, pauza de masă şi purgatoriul cenuşiu al zilei de muncă.
  Casiana iubea un erou mitologic. Îl iubea cu devotament, cu îndârjire şi o pasiune pentru detaliu care l-ar fi făcut in¬vidios pe orice artist. Eroul ei apărea dimineaţa şi seara la tele¬vizor, informând-o elegant şi prompt despre orice schim¬bare în atmosferă, indicând pe hartă cu un zâmbet locurile însorite şi însoţind norii, lapoviţa şi ninsoarea cu o uşoară încruntare a sprâncenelor sale stufos de serioase. Casiana, pentru ale cărei patru clase cuvântul „meteorolog“ constituia o dificultate insurmontabilă, îl înlocuise cu „mitolog“. Mitologul ei era – de fapt, ce contează cum era? Cu sau fără mustaţă, înalt, slab, alb, albastru sau multicolor, tipicar sau flecar, generos sau chitros, gentleman sau un mizerabil ordinar – aceste aspecte ale vieţii mitologului sunt în esenţă neesenţiale. Importantă era iubirea Casianei, care transforma fiecare rază de soare într-o rază fierbinte de iubire şi fiecare colţişor cu ploaie şi spumă într-o imagine idilică a unei umbrele roz cu buline galbene, la adăpostul căreia două voci intonau la unison: „Noi doi şi-o umbrelă, Cerul ca o acuarelă, etc, etc.“ Totul era minunat, desprins din basme: fiecare zi începea cu silueta impecabilă a mitologului şi zâmbetul său profesional, plus lustrul incredibil al ghetelor sale (Casiana observase, cu flerul îndrăgostitului, că eroul său purta invariabil o pereche de ghete americane alb-negre, fără urme de praf, cute sau zgârieturi).
  Astfel treceau anotimpurile, lunile, zilele Casianei, mar¬cate etern de realitatea masivă a televizorului de pe comodă şi fantomatica apariţie a mitologului la îngânarea zilei cu noap¬tea, şi apoi a doua zi la răsărit, după care urmau orele de ser¬viciu, rapid alunecând în uitare – dar devenind imediat semni¬ficative atunci când cineva se întâmpla să menţioneze numele lui, ultimele escapade sau noile flirturi. Aceste veşti n-o de¬ranjau prea tare – ca toate firile imaginative şi constante, Casiana avea o încredere nemărturisită în puterea iubirii, în stare să dărâme toate piedicile şi să se instaleze suveran în suflet atunci când timpul (sau vremea de afară) ar fi fost priel¬nice. Într-o zi însă se întâmplă inevitabilul: pe coperta unei reviste de scandal apăru poza mitologului alături de celebra XXX, iar la pagina 7 anunţul iminentului lor mariaj, ai căror naşi urmau să fie nu mai puţin celebrii YYY. Din cauza şocului Casiana nu fu în stare să-i reţină numele, pe care îl citi în numărul următor al revistei, unde fericitul cuplu îşi expunea, pe lângă siluetele bronzate şi vag acoperite, câteva platitudini amoroase, planurile de viitor, o poză cu animalul lor preferat (un boa constrictor) şi părerile Clarei Elvira despre rochia de mireasă ideală. Clara Elvira era o făptură magnifică, o iapă de rasă cu picioare zvelte şi energice, o coamă blondă şi dinţi ce străluceau ca faianţa proaspăt curăţată. Era atât de minunată, atât de perfectă, atât de..., încât Casianei i se păru de-a dreptul imposibilă.
  Când ajunse acasă, primul lucru pe care îl făcu a fost să se privească în oglindă – nu doar în treacăt, aşa cum o făcuse până atunci, ca să-şi îndrepte o şuviţă de păr sau să-şi stri¬vească un coş în bărbie – ci îndelung şi apăsat, încercând să se vadă cu ochi străini. Vocea oglinzii deveni necruţătoare cu bia¬ta Casiana, cu înfăţişarea ei greoaie şi mâinile lipsite de graţie, iar ochii ei adumbriţi de imaginaţie se deschiseră brusc, con¬templând realitatea nudă. Creierul ei, sub presiunea teribilei, teribilei nedreptăţi a vieţii (De ce? era întrebarea ce o vâna încontinuu, iar ea nu-i putea răspunde) se fisură într una, trei, nouă, nouăzeci şi nouă de aşchii şi steiuri mărunte, şi Casiana se repezi ca un berbec cu capul înainte, imaginea ei se risipi printre cioburi de sticlă şi bucăţi de carne însângerată, reali¬tatea deveni din nou ceea ce fusese întotdeauna, un decor alb-cenuşiu sfâşietor, un deşert arid unde vântul poartă cu el o unică, veşnică figură.
  Ceea ce Casiana rămase contemplând pentru eternitate era o superbă pereche de picioare bronzate, picioarele de iapă ale Clarei Elvira.

(from the book “Decalogul. The Decalogue”, Col. “Bibliotheca Universalis”, 2016)

English version by Roxana Doncu


Niciun comentariu: