sâmbătă, 20 martie 2010



Alina-Olimpia MIRON: I don’t know if you are aware of the book containing pornographic passages which was given to 6th graders, but this is the question I pose: how do you recognize or make the difference between a fragment/book with erotic, but very well-written content, and a pornographic one? Meaning: how do you know if the first one is high-quality and the second one utterly bad, though the topic is the same? Does the first one put it more metaphorically? Though I have come across very good books where everything was very explicit.
Daniel DRAGOMIRESCU: Yes, this is indeed a problem, but it isn’t irresolvable. I turn to one of Titu Maiorescu’s arguments: a product with literary pretensions is moral if it is well-written artistically and it is immoral if it is a kitsch. To which I add: Non idem est şi duo dicunt idem or Quod dicet Jovis, non licet bovis. Take this for example: all the masks / dirty things from The Decameron or Rabelais etc., are suitable in the context of first-class artistic creations. And the same masks and sexual mania / fantasies, sexually deviant affairs remain pure obscenities in the texts of authors who have no clue (and never will) whatsoever what artistic creation actually means!
Take Cantuniari’s work: sex permeates his book, but one cannot consider it pornographic as it displays artistic refinement.
I think I might write an article on this in autumn. You too can write a short essay on this topic! This theme is very thought-provoking. However, pornography and obscenity haven’t been invented by postmodern writers! Read Aristophanes or Petronius and you’ll see. Or peruse XVIIIth century libertine French literature. Don’t worry, these guys haven’t discovered anything new under the sun.
A-O. M..: The problem with literature is that there isn’t anything palpable; for example, what does artistic refinement mean? Many would think of it as a very delicate way of addressing the issue, regardless of its nature. And what does well-written from an artistic perspective mean? Books which just sound nice? Which don’t shock one? This is the reason why I have never been into literary theory, because one understands close to nothing, one has no guiding marks. I am the first to admit that all canonical writers are good (both here and abroad) but, honestly, my sole argument is that I have enjoyed their writing and that so many critics can’t have been wrong. Here is where I stop.
D.D.: Your point of view seems very honest to me.
Go to an annual fair, where you can see everything and anything. You’ll see fine ceramics and cheap ceramics (which some might like).The same goes for literary works: they’re not all of a piece! The problem is that contemporary literature is imbued with a deep confusion regarding literary values, because of the critics’ lack of competence and / or honesty who recommend with fake enthusiasm cheap books and ignore valuable works.
In Eminescu’s time and in the interwar period our classical values affirmed themselves; we had competent critics (Maiorescu; Lovinescu, Mihail Dragomirescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Vianu, Perpessicius, Streinu etc.), people doing their job with true professionalism and honesty in most cases.
What do critics do today? They say everything good in Romanian literature, from the Văcărescu poets on, is postmodern!!! Or traditionalist. And others, calling themselves critics, apply the principle: me and my crew. This and nothing more. So, one doesn’t know if Ioana Bradea’s novel, Bagău, is a masterpiece or some inflated crap by those who have an interest in it (publishing house, critics, clientele).
How can one not be off the beam and say that, after all, only the Pleasure Principle (a German concept) can give one the exact value of contemporary literary production? I may like Mein Kampf or Copilu' Minune’s1 songs, or Pavel Coruţ’s empty words and declare them masterpieces! I like them!! But laissons tomber ça, for now. I’ll wait a few more years and then write an objective critical history of Romanian literature, one without all the –isms.
In a nutshell: the pleasure principle (which you’ve mentioned) is useful, but IT ISN’T ENOUGH.
A.-O. M.: OK, then what else must be added? Though I’m a dreamer, I am still an organized person and I need clarity and certainty in my life. Leaving aside my liking this and that, what defines a good book? That is precisely what I asked mr. Cantuniari who couldn’t provide me with a concrete answer. All the critics I read in school, high-school and college haven’t managed to make this clear, besides the fact that their language was wayyy too academic (that is, if they wanted to be read by the average man) which I practically had to translated from Romanian into Romanian. The questions seems simple to me: What is a good book? How can you tell?
D.D.: The issue of value has its roots in Antiquity. The first to attempt a solution was Aristotle, in his writings on aesthetics, and later Nicolas Boileau in Art poetique etc. On Romanian territory - Titu Maiorescu in his works on aesthetics. Our need for certainties – yours, in this case – is understandable. The issue is very complicated, as today’s books have become utterly eclectic and have abandoned almost every criteria (aesthetic, but also axiological and ethical) imposed by the millenary experience of literary creation. What can one expect when forms are bereft of their essence, when the play on words and originality is drowned, and every possible rubbish stands for solid creation, based on vocation and vision, as well as on one’s capacity of skilfully processing the lexical material one’s language offers?
Except for the Pleasure Principle (I think the German equivalent is Lustprinzip), when evaluating a literary creation – if it’s great or cheap - , we also need to check the use of the words in the text, but one has to sense it in order to differentiate silly scrabbling from language virtuosity (see Dante, Rabelais, Creangă or Sadoveanu). You, as specialist in literary translations, are entitled to better appreciate the value of a book, depending on the respective language. And here’s a second criteria for establishing the quality of a book (besides the Pleasure Principle). Another criteria is the formative capacity of the creation, which one must never underestimate. Homer’s Iliad formed the mind and soul of many generations in Greece’s Golden Era. Its impact on the collective mental state was huge. The same goes for the Divine Comedy, Don Quixote, Hamlet, The Brothers Karamazov etc.
Moreover, to me, a good book isn’t one in which you can recognize the author, but one in which most readers recognize themselves. Now you have a little – though not perfect - compass to guide you in this mesmerizing world of books!


1 A singer of what most Romanians consider cheap music.


Alina-Olimpia MIRON: Nu ştiu dacă ai prins faza cu cartea cu pasaje pornografice care a fost dată unor olimpici de română de a 6-a, însă pun următoarea întrebare: cum faci diferenţa dintre un pasaj/carte cu conţinut erotic, dar literară, bine scrisă, şi un pasaj pornografic? Adică, de unde ştii că primul e de calitate, deşi vorbeşte despre sex, şi al doilea e de calitate joasă, deşi vorbeste despre acelaşi subiect? În primul e mai metaforic? Deşi am citit cărţi foarte bune unde era totul pe faţă.
Daniel DRAGOMIRESCU: Da, e o problemă aici, dar nu e de nerezolvat. Recurg la un argument utilizat cândva de Titu Maiorescu: un produs cu pretenţii literare este "moral" dacă este bine realizat din punct de vedere artistic şi este "imoral" dacă este un kitsch. La care eu mai adaug ceva: "Non idem est si duo dicunt idem" sau "Quod dicet Jovis, non licet bovis". Uite, ca exemplu: toate măscările / lucrurile "deocheate" din Boccaccio sau din Rabelais etc. sunt la locul lor în contextul unor creaţii de artă de înaltă clasă. Şi aceleaşi măscări şi deliruri sexuale / fantezii, chestii deviante în materie de sex etc. rămân pure obscenităţi în textele unor autori care habar nu au şi nu vor avea vreodată de ce înseamnă, de fapt, creaţia artistică!
Şi la Cantuniari este destul sex, dar cartea lui nu aş putea spune că este una pornografică, fiindcă are rafinament artistic. Cred ca m-ai stârnit pe această temă şi am să scriu ceva pe la toamnă. Şi tu poţi face un mic eseu! E o temă incitantă. Dar pornografia şi obscenităţile nu-s invenţia postmoderniştilor nicidecum! Citeşte-l pe Aristofan sau Petronius şi o să vezi. Sau literatura sec. al XVIII-lea, cel aşa de libertin, francez. Fii liniştită, băieţii ăştia n-au descoperit nimic nou sub soare.
A-O. M..: Problema cu literatura e că nu ai nimic concret; de exemplu, ce înseamnă rafinament artistic? Multă lume ar crede că e vorba de o manieră foarte delicată de a pune problema, indiferent care o fi ea. Şi ce înseamnă bine realizat din punct de vedere artistic? Care sună bine? Care nu te şochează? De asta nu mi-a plăcut teoria literară, pentru că nu înţelegi mai nimic, n-ai repere. Eu admit că toţi autorii canonici sunt buni (şi străini şi ai noştri), însă, sincer, singurul meu argument este că mie mi-au plăcut şi că nu e posibil ca atâţi critici să se fi înşelat. Mai mult de atât nu ştiu.
D.D.: Punctul tău de vedere îmi pare foarte onest. Păi ia du-te tu într-un bâlci anual, unde se vând de toate. O să vezi acolo ceramică populară de bună lucrătură artistică şi ceramică lucrată fără nici un gust (care unora s-ar putea să le placă). Aşa şi cu creaţiile literare: nu toate-s o apă şi un pământ! Problema este că în literatura contemporană domneşte o mare confuzie de valori, datorită lipsei de competenţă şi/sau onestitate a criticilor, care recomandă cu fals entuziasm scrieri de doi bani şi ignoră creaţii de valoare. La vremea lui Eminescu şi în epoca interbelică, atunci când s-au afirmat valorile noastre "clasice" erau critici competenţi (Maiorescu, Lovinescu, Mihail Dragomirescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Vianu, Perpessicius, Streinu etc.) care îşi făceau meseria cu profesionalism şi onestitate, în cele mai multe cazuri.
Azi un critic ce face? Zice că tot ce-i bun în literatura română, de la poeţii Văcăreşti încoace, este de factură postmodernistă!!! Sau tradiţionalist-păşunistă, în cazul contrar. Iar alţii, ce-şi zic şi ei "critici", aplică principiul: "eu cu gaşca mea". Atât şi nimic mai mult. Aşa încât nu mai ştii dacă romanul Bagău de Ioana Bradea este o capodoperă sau un rahat umflat cu pompa de cei interesaţi (editură, critici, clientelă).
Păi, cum să nu te declari debusolat şi să spui că până la urmă doar Principiul Plăcerii (un concept nemţesc şi ăsta) ne poate da măsura exactă a valorii producţiei literare actuale? Chestia e că mie poate să-mi placă Mein Kampf sau manelele lui Copilu' Minune, ori peltelele lui Pavel Coruţ şi să le declar suveran capodopere absolute! Păi dacă mie îmi plac?!?
Dar “laissons tomber ça”, deocamdată. Mai aştept câţiva ani şi am să mă apuc şi eu să scriu o istorie critică a literaturii române, fără partizanate şi fără alte "isme".
Scurt: principiul plăcerii produse de o operă (pe care l-ai invocat) este util, dar nu este suficient.
A-O. M..: OK, şi atunci ce mai trebuie adăugat pe lângă principiul plăcerii? Deşi sunt de felul meu o maaaaare visătoare, totuşi sunt o persoană organizată, care are nevoie de lucruri clare. Adică, lăsând de o parte că mie îmi place aia şi aia, ce defineşte o carte de calitate? Asta l-am întrebat şi pe domnul Mihai Cantuniari, care nu a putut să-mi dea un răspuns concret. Toţi criticii pe care i-am citit în şcoală, liceu, facultate, pe lângă faptul că au întrebuinţat un limbaj muuult prea academic (asta dacă voiau să fie citiţi şi de oamenii de rând) pe care efectiv trebuia să-l traduc din română în română, nu au reuşit să-mi clarifice exact lucrul ăsta, întrebarea asta care mi se pare una simplă. Ce este o carte bună? Cum îţi dai seama?
D.D.: Problema valorii este veche.
Primul care a încercat să o rezolve a fost Aristotel, în Estetica, iar mai târziu a făcut-o Nicolas Boileau în Art poetique etc. La noi - Titu Maiorescu în lucrările sale estetice. E de înţeles nevoia noastră - a ta, în cazul de faţă - de certitudini.
Problema este foarte complicată, fiindcă azi creaţia literară a devenit foarte eclectică şi a abandonat cam toate criteriile (estetice, dar şi axiologice, etice) impuse de experienţa milenară a creaţiei literare. La ce te poţi aştepta, atunci când forma este ruptă de fond, când jocul cu vorbele şi originalitatea cu orice preţ, şi toate abţibildurile posibile ajung să ţină loc de creaţie temeinică, bazată pe vocaţie şi viziune, precum şi pe capacitatea de a prelucra cu meşteşug materialul lexical oferit de limbă?
Cred că, în afară de Principiul Plăcerii (Lustprinzip pare-mi-se că-i zice în nemţeşte, nu-s sigur), în evaluarea unei opere literare - că-i bună sau e de doi bani - , mai trebuie să ne uităm la calitatea valorificării Cuvintelor în text, dar pentru asta trebuie să ai un simţ special, ca să distingi simpla maimuţăreală de virtuozitatea de limbaj (vezi Dante, Rabelais, Creangă ori Sadoveanu). Tu, ca specialistă în traduceri literare, eşti în măsură să apreciezi cel mai bine valoarea unei creaţii în funcţie de limbaj. Iată un al doilea criteriu de a stabili care carte e mai bună şi care mai proastă, pe lângă cel al Plăcerii. Alt criteriu este capacitatea formativă a operei, care nu e deloc de subestimat. Iliada lui Homer a format mintea şi sufletul multor generaţii din Grecia epocii de aur. A avut un impact major în mentalul colectiv. Aşa Divina Comedie, Don Quijote, Hamlet, Fraţii Karamazov etc.
Apoi, cred că o carte bună nu este cartea în care îl poţi recunoaşte pe autor, ci cartea în care se recunosc, în datele lor omeneşti esenţiale, cei mai mulţi cititori. Uite că ţi-am pus la îndemână o mică busolă care, chiar dacă nu-i perfectă, te ajută să te descurci în abracadabranta lume a cărţilor!

8 comentarii:

Rick spunea...

If you think of it another way, much of the confusion is caused by the efforts of those trying to carve out a niche for themselves as judges of literary quality and the value of writing itself. It is a pretense without meaning in general but when it enters the arena of sexual social mores it verges on the chatterings of bedlamites.

By the way, this was a wonderfully thoughtful posting. I hadn't heard of your blog before, but now that I have found it and admire your work, would you mind terribly if I included it on my page of blogs I recommend that writers follow?

María Eugenia Mendoza spunea...

Una vez más, este espacio multicultural permite la reflexión en torno a temas tan polémicos como qué criterios determinan cuál es un buen libro y, en este caso también, el asunto de la escritura sobre temas que para algunos pueden ser considerados pornográficos, mientras para otros son eróticos.
El diálogo interesantísimo con Alina-Olimpia Miron es una maravillosa muestra de que este blog cumple de manera deliciosa con la función para la que fue creado.
Recibe un cordial abrazo.


Lindo blog!
Marciano vasques
Um abraço de
Marciano Vasques

Margie spunea...

Hello Daniel
Thank you for visiting my blog and the follow.
Very nice to be at your blog.
Such an enlightening post!
Thank you for sharing.

Margie :)

Amanda spunea...

Me gustó el tema, Daniel...siempre es bueno barajar distintos puntos de vista sobre una idea o unpunto en especial. La diversidad, práctica de lo que todos pregonamos, se basa en adeptar la idea del otro - aún sin compartirla - con el respeto suficiente que merece nada más que por ser la palabra que representa a un ser humano tal como nosotros.

Mi poesía es esencialmente erótica y filosáfica. Te enviaré algunas palabras sobre lo que acabo de leer.

Amanda Espejo

Amanda spunea...

Esto es parte de un comentario sobre erotismo que publiqué, para ahondar un poco más sobre el tema:

Se pueden distinguir, a mi modo de ver, por lo menos tres escalones o grados en cuanto a la posible clasificación de este:

1. El primero, un erotismo suave, muy ligado a lo romántico, en donde el (la) poeta expresa su visión por medio de un lenguaje hermoso, representado por metáforas en donde la alusión a lo sexual es leve y fina, rara vez divorciada del sentimiento amoroso.
2. En segundo grado se encuentra – y muy a menudo – un erotismo mezclado con los misterios del origen, muy valedero a mi parecer, en donde el (la) poeta se conecta con los elementos, como por ejemplo: la lluvia deslizándose por su cuerpo, la fuerza del viento, el crepitar del fuego, el olor a tierra mojada, etc., y los misterios de SER para, a través de los sensaciones que estos le sugieren y provocan, erotizarse de una manera cierta y natural, vertiginosa - en ciertas ocasiones - y muy ligada al espíritu.
3. En el tercer caso y casi al filo de lo pornográfico, el o la poeta hace uso de un lenguaje más directo, sin que ello signifique ser grosero, e interpela al motivo de su inspiración mostrándose a sí mismo de manera veraz, sin lugar a dudas de su intención, en una especie de desafío que el otro, el interpelado, tendrá que responder para que así se cumpla con una de las características claves del erotismo: el ser parte o instigador de un juego en el que dos seres enriquecen una sexualidad que, por muy bien aprendida que sea, resulta plana sin el ingrediente mágico del erotismo, el cual nos permite “jugar” , desprendernos del factor tiempo, adoptar distintos roles, realizar fantasías que nos despojan de nuestra propia identidad y ¡vaya que ello enriquece! ¿No es acaso requisito indispensable del artista en cualquiera de sus expresiones el ficcionar?

Amanda Espejo

Marguerite spunea...

Bonjour Daniel! Such a thoughtful and interesting post! Merci beaucoup for sharing!

Luissiana Naranjo spunea...

saludos, y me encantaron estos diálogos... que permiten dar coyontura a ideas literarias.