CONTEMPORARY HORIZONS: CATHARINA BOER (NETHERLANDS)

HATSHEPSUT
On bottom of time, diggers found
a woman, not guarded by dates
or coloured by wars.

Beheaded, her body smeared, deformed,
denied, cancelled out of books,
she became what she was: a woman,
repeated beginning,

bottom stone which always comes above.

Translations: Catharina Boer & Albert Baggermans

HATSHEPSUT
Sul fondo del tempo gli scavatori trovarono
una donna, non guarnita da epoche
o tinta da guerre.

Decapitata, il corpo imbrattato, deformato,
negato, cancellato dai libri,
diventò ciò che era: una donna,
ripetuta origine,
pietra profonda che sempre affiora.
Traducere în italiană de Maria Grazia Di Biagio

HATSHEPSUT
În străfundurile timpului, săpătorii au găsit
o femeie, nestrăjuită de curmali
sau colorată în războaie.

Decapitată, trupul ei pătat, deformat,
negat, scos din cărţi,
a devenit ceea ce era: o femeie,
un început cu repetiţie,

piatra din adâncuri, ieșind mereu la suprafaţă.

Cultural Profile: Catharina Boer was born in De Bilt, near the city of Utrecht, and has been living for quite some time in Nuenen, the village where Vincent van Gogh was active. She wrote seven books of poetry and published in The Netherlands and Belgium. Some titles are: Verlaten tafels, Zwijgwater and Heuvels en rivieren. So far, her poems were translated in English, German and Norwegian. She also wrote short prose and plays for children and a historical drama called Who is Jacoba? She won several awards. www.catharinaboer.nl, catribo@onsnet.nu

Profil cultural: Catharina Boer s-a născut în De Bilt, lângă oraşul Utrecht, şi locuieşte în Nuenen, oraşul unde a pictat Vincent van Gogh. A scris şapte volume de poezie şi a publicat în Olanda şi Belgia. Printre titluri se numără: Verlaten tafels, Zwijgwater şi Heuvels en rivieren. Poemele ei au fost traduse în engleză, germană şi norvegiană. A scris de asemenea proză scurtă, piese pentru copii şi o dramă istorică intitulată Who is Jacoba? A fost premiată de câteva ori. www.catharinaboer.nl, catribo@onsnet.nu

Traducere de Roxana Doncu

Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“

Read more in next issue – 6 (38)/2013
CLH – A MAGAZINE FOR VALUABLE READERS

INTERCULTURAL HORIZONS: DANIEL DRAGOMIRESCU

ORFISM, EXISTENTIALISM AND POETIC CONFESSION

     From a declared and asserted aesthetic perspective of the symbolism represented by Paul Verlaine (1844-1896), the author of the well-known slogan “Music beyond every-thing...”, the poetry seems to be a nearly perfect synonym for music. Indeed, poetry is music, but, at the same time, it also represents a confession, a “memoir” of a life and of an age.
     The poetic work of Claudio Sottocornoala covers an ample thematic area and carries forth a notable stylistic variety of an author with literary, musical and cultural affinities altogether. He is an authentic homo universalis of our time, and simultaneously a man who belongs to his contemporary society, adding up to it his very specific worlds and shadows, virtues and contradictions. The book entitled Giovinezza... adio!/ Good bye, youth!, divided in two chronological and thematic sections (Primi sguardi, Ricerche, Giorni bianchi, Preghiera, Città e musica, Ac-querelli, Cartoon, Moralità, Pensiero debole) appears to be a summa poetica in which the author tries to offer to his readers (be they scarce or many, of our day) a complete experience of life and thought embedded in a literary and artistic work . Thus a legit question arises: what are the guidelines of this fragmented and sinuous landscape? The answer lays in the content of the work itself, as it does in any artistic relevant and valuable work of art.
     At the first reading, Good bye, youth! is─as the title itself suggests, a melancholic memorial of the past ( more or less distant) of a variety of experiences  (“primi sguar-di”) and of their poetic rendition, through means inspired by a fully delicate and emotional impressionism. The abili-ty to translate life into poetry, which makes the author to pass for Midas or, if anything, for a Marco Polo of writing verses, draws our attention from the first reading, as Sergio Endrigo does in the well-known drama entitled Noah’s Ark: “I velieri solcavano / arcani i mari/ approdando alle/ orientali terre/ ove rosee moschee/ marmoree erano,/ e tappeti volanti...”* (Sogno, p. 49). One may note a subtle melodic line in this aesthetic form, based on the vowels’s disposal (rosee – mosque - marble).  Reverence (p.141) is a text that wholly displays its musical qualities,  thanks to its repetitions or refrains: “I loved you/ I loved you/ as a seaweed does/ I loved you/ and I’ve been lost (...)”. The nostalgic remains of his childhood and the somehow retro perspective provoked by the present time are interwoven in the poem The ‘60s, thus rendering the poetic palimpsest of a decade that absorbed the American experience in a variety of ways, alongside with its transient simbols: “the American kid”, the ye-ye music, the invasion of UFO’s and so on – in essence, a concise evocation, but suggestive for that time by its symbols (be they mental, social or cul-tural): “The ‘60s would take the train/ the American kid/ with turned up nose/ the night would come down mytho-logically/ among the stars on the sky/ ...and ye-ye songs.../ encyclopedia of knowledge/ was teaching Geography and History...” (p.209). Closer to our day, in the penultimate section (Cartoon), the reader is given the chance of meet-ing the postmodern musical world and its beloved sym-bols: “ This world that come and dance/ white socks in certain steps/.../ in a seagull’s flight (Jackson/ as if a Prince of Lilies),/ thin-cut red lips/ a multiplication of light/ in the American night in Milano...” (Jackson live, p.277).
     Beyond orfism and of  “decadent” inspired musicality (term coined by Verlaine ) or simply through the poetic-musical joint of these elements, another level of the work of Claudio Sottocornola, equally important, belongs to the existentialism, the one inspired form metaphysics, with affiliations with the phylosophy of Gabriel Marcel, which can also be found in the literary work of Albert Camus. This dimension will not surprise us, as the author himself is a philosopher (he was a Philosophy and History teacher in many Italian lyceums). To that effect, the reflection that precedes the second section of the book (Ricerche) defines itself as an existentialist confession that cannot escape observation: “... I wanted my life to have a sense in its events and in its essence...” (p.69). This existentialist/ existential feeling threads like a red line the entire poem, giving it a consistent configuration of the author’s poetic craft. A habitual repeated happening in the ordinary life grows into introspection, reduced to its essential notes, like an aphorism, as one may notice by reading this poem,: “ To wake up/ in a certain morning/ young/ wet/ as if it were/ your first day here/.../ My God, I live./ I am/ a mo-saic of light” (To wake up, p.83). This is a perfect example of an existentialist poem, laden with the symbolist aesthet-ic of the same old Verlaine, who had declared himself an enemy of rhetrorics! The section entitled Preghiera, which starts with an interrogative epigraph  (“ What is the use of poetry?”), is grouped in short prose-poems, where the Christian inspiration brings the author in the world of the sacred and inspires him to write verses characterised by biblical sensibility (Oh, saint and beautiful cross, p.185, Jesus, I feel tired and weak, p.187), authentic anthems and confessions of the soul.
     Yet the most interesting and representative aspect of the poetic universe of Claudio Sottocornola resides in his aesthetic openness to the modern and avant-garde direc-tions in the XXth century. The author instates various themes and motives which defined an entire literary age through avant-garde, especially through constructivism, that also prevailed in Bucharest (in the ‘20s and ‘30s). The atmosphere of the city with all its distinct signs, belonging to our daily and postmodern life integrated in the “global village”- the glass cases, the automobile, the pub, the as-phalt and the street, the bus, the honk, the light spots, the IBM, the Adidas brand and so on – are used to generate poetry: “Oh, the city is so beautiful/ from behind the glass case of a pub/ like a pyramid of flights/ of honks and automobiles on the asphalt/ and lights in the sky/ and music vibrating in one’s ears (...)” (Oh, the city is so beautiful, p. 195-196).
     “Claudio is not a hasty artist (...), he conveys an interior world related to creation and philosophycal speculation”, says Donato Zoppo in his endnote of the volume Good bye, youth!. We may add that he is much more than that.

      NOTE

     *”The sailing ships were navigating/ on the misterious seas/ anchoring inside/ Orient harbours/ where one could find/ reddish marbled mosks/ and magic carpets” (Dream, p.49)

     Translated by Miruna Voican

     MTTLC, University of Bucharest

ORFISMO, ESISTENZIALISMO E CONFESSIONE POETICA
(Claudio Sottocornola, Giovinezza... adio!, Bergamo, 2008)

     Nella prospettiva estetica, dichiarata e manifesta, del simbolismo di Paul Verlaine (1844 – 1896), l’autore del ben conosciuto adagio “De la musique avant toute cho-se...”, la creazione poetica è quasi un sinonimo dell’ arte musicale. La poesia è musica, veramente, ma è anche confessione, “diario” di un’ esistenza e di un’epoca.
     La creazione poetica di Claudio Sottocornola include un'area tematica ampia e mostra una varietà stilistica notevole per un autore con molteplici attitudini: letterarie, musicali, educative e culturali. Un vero “uomo universale” dei nostri tempi, ma ugualmente un uomo della società contemporanea, con le sue inevitabili luci e ombre, qualità e contraddizioni. Il libro Giovinezza... addio!, suddiviso in 9 unità cronologiche e tematiche (Primi sguardi, Ricerche, Giorni bianchi, Preghiera, Città e musica, Acquerelli, Cartoon, Moralità, Pensiero debole) si presenta come una summa summarum poetica, nella quale l’autore cerca di offrire ai lettori (molti o pochi, dei nostri giorni) tutta una esperienza di vita e di pensiero, di creazione letteraria e artistica. Di modo che nasce la legittima questione: in questo paesaggio tanto frammentato / mosaicato quali sono le linee di forza? Naturalmente, come in ogni lavoro artistico di una certa rilevanza e valore, la risposta si trova giustamente nel contenuto implicito della creazione letteraria.
     A un primo livello di lettura, Giovinezza... addio! è – come suggerisce il titolo – un memoriale nostalgico del passato (più o meno recente), delle sue varie esperienze (“primi sguardi”), e la loro trasposizione poetica con i mezzi ispirati da un impressionismo pieno di delicatezza e sensibilità. La capacità di poetare dell’autore, un re Mida o piuttosto un Marco Polo della versificazione, cattura l’attenzione dall'inizio, come Sergio Endrigo nelle sue celeberrime marine (Quando c’era il mare, L’Arca di Noè): “I velieri solcavano / arcani i mari / approdando alle / orientali terre / ove rosee moschee / marmoree erano, / e tappeti volanti...” (Sogno, p. 49). C’è una musicalità sottile in questa formula estetica, giocando con le vocali (“rosee” – “moschee” – “marmoree”). In Reverenza (p. 141) la musicalità abbraccia tutto il testo che si presta facilmente, per le sue ripetizioni, a una interpretazione musicale: “...Io t’amavo / Io t’amavo / come un’alga di mare /io t’amavo / e mi perdo (...)” Le reminiscenze nostalgiche dell’infanzia e la prospettiva retro del tempo presente si fondono in Anni ’60, fornendo il palinsesto poetico di un decennio che è stato in molteplici modi contrassegnato  dall’influenza americana e dai suoi simboli fugaci, “il bimbo americano”, la musica “jé-jé”, la presunta invasione “UFO”, ecc., in-somma una evocazione concisa ma suggestiva dell’epoca attraverso i suoi “hit” mentali / sociali / culturali: “Gli anni ’60 sfilavano / col treno / il bimbo americano / con il naso in aria / la notte scendeva mitologica / di stelle nel cielo / ...i pezzi jé-jé... / L’Enciclopedia Conoscere / insegnava la Geografia e la Storia...” ecc. (p. 209). Più vicino all’oggi, nella sezione terz’ultima (Cartoon), al lettore è riservato un incontro con il mondo della post modernità musicale e con uno dei suoi simboli più amati: “Questo mondo che viene e balla / calzette bianche in passi /mefistofeli ... / in volo di gabbiano (Jackson, / come il Principe dei Gigli), / labbra rosse sottili nel taglio / moltiplicazione di luce / nella notte americana di Milano...” (Jackson live, p. 277). 
     Al di là di orfismo, musicalità di ispirazione “decadentista” (post Verlaine) o semplicemente del connubio poetico-musicale di questi elementi, un’altro livello della crea-zione di Claudio Sottocornola, ugualmente significativo, appartiene all’esistenzialismo, quello di ispirazione metafisica e con filiazioni nella filosofia di Gabriel Marcel e quello che attinge alla creazione letteraria di Albert Camus. Questa dimensione non sorprende, perche l’autore è un filosofo di professione (docente di filosofia e storia in diversi licei italiani). In questo senso, la riflessione che precede la seconda sezione (Ricerche) è una confessione esistenzialista, che non può passare inosservata: “...volevo che la mia vita avesse un significato nei suoi atti e nella sua essenza...” (p. 69) Questa sensibilità esistenziale/esistenzialista attraversa come un filo rosso tutta la versificazione dell’autore, dando una configurazione unitaria alla sua creazione poetica. Un semplice atto reiterato della vita quotidiana è convertito in riflessione interiore, come in questa lirica, ridotta nelle notazioni essenziali quasi a un aforisma: “Svegliarsi / un mattino / giovane / umido / come fosse / il primo giorno / ... / Dio, vivo. / Sono / un mosaico di luce” (Svegliarsi, p. 83). Una perfetta poesia esistenzialista, con l’estetica simbolista dello stesso Verlaine, nemico dichiarato della retorica! La sezione Preghiera, introdotta da un moto interrogativo (“A che serviva la poesia?”), comprende brevi poemi in prosa, dove l’ispirazione cristiana porta l’autore nel mondo del sacro e lo aiuta a scrivere versi di sensibilità biblica (O croce santa e amabile, p. 185, Gesù, mi sento stanco e debole, p. 187), veri canti liturgici e confessioni dell’ anima.
     Ma forse l'aspetto più interessante e rappresentativo nell’universo poetico di Claudio Sottocornola si trova nella sua apertura estetica  alla direzione modernista e anche all'avanguardia del Novecento. L’autore rimette in circolazione diversi temi e motivi che hanno determinato un'intera epoca letteraria attraverso l’ avanguardia, in particolare, quella chiamata costruttivismo, che anche in Bucarest ha conosciuto un tempo di gloria (tra gli anni ’20 e ’30). L’universo urbano e tutti i suoi segni distintivi, che appartengono alla nostra vita quotidiana e post moderna nel “villaggio globale”  – le vetrine, le auto, i bar, l’asfalto, le strade, gli autobus, i clacson, gli spot, la IBM, le Adidas, ecc. – sono utilizzati per generare poesia: “Oh, com’è bella la città / dietro le vetrine di un bar / come una piramide di voli / di clacson e auto sull’ asfalto / e di lumi per l’aria / e musica nelle orecchie (...)” (Oh, com’è bella la città, p. 195-196).
     “Claudio non è un artista improvvisato (...), egli esprime un mondo interiore legato al sapere e alla speculazione filosofica”, dice Donato Zoppo nella postfazione di Giovinezza... addio! E potremmo aggiungere: anche molto di più…
      NOTE. This essay is from the book in progress Orizonturi interculturale / Intercultural Horizons, second edition)

GANG OF 7: EMILY VOGEL (UNITED STATES)

 A SMALL REPORT  
 Jesus was crucified yesterday afternoon,  

 or Jesus was crucified

 two thousand years ago. The days pass

in the usual sense of days passing:

we eat pork roast and potatoes,

watch clever commercials on the television.

The nature of time is terrifically troubling.

A six-foot Santa rises among some evergreen trees,

among the muck of a dimly lit back road,

among the cold and forthcoming season.

You fall asleep on the floor beneath my feet.

Somewhere is the sound of water.

My womb swells with the bulk of a life.

Stories unfold in a series of images,

people pass in and out as personalities

bereft of names.

At the falling of dusk, Emmanuel comes,

and the traffic on the highway proceeds

in a wild confusion of light. 

SCURTĂ MĂRTURIE

Iisus a fost răstignit ieri după-amiază,
sau Iisus a fost răstignit
acum două mii de ani. Zilele trec

așa cum trec ele:

mâncăm friptură de porc și cartofi,
ne uităm la reclame istețe la televizor.

Cursul timpului e greu de digerat.

Un Moș Crăciun de doi metri se ridică printre brazi,
trece printre gunoaiele unei străzi dosnice slab luminate,
prin anotimpul rece care se apropie.

Ai adormit pe podea, la picioarele mele.
De undeva se aude sunetul apei
În pântec îmi crește o formă de viață.
Întâmplări se înșiră înaintea mea, cadru cu cadru,
oameni apar și dispar ca niște ființe
care n-au nume

Când se înserează, Emanuel vine,
iar traficul de pe autostradă înaintează

în lumina care se dezlănțuie ca turbată

CULTURAL PROFILE

     Emily Vogel’s poetry has been published in numerous journals, most recently in Lyrelyre, Maggy, Lips, The San Pedro River Review, The Paterson Literary Review, The Comstock Review, [Spaces}, and The Journal of New Jersey Poets. She has published five chapbooks: most recently Digressions on God (Main Street Rag, author’s choice series, 2012). The Philosopher’s Wife, a full-length collection, was published in 2011 (Chester River Press). She has work forthcoming in New York Quarterly, Tiferet, Omniverse, and 2 Bridges Review. Recently, she collaborated with her husband, Joe Weil on a book of poetry, West of Home, which has been published by Blast Press. She is the poetry editor of the online journal Ragazine.CC, and teaches writing at SUNY Oneonta and Hartwick College. You may contact her at evogel1@binghamton.edu

PROFIL CULTURAL

     Poeziile lui Emily Vogel au fost publicate în numeroase reviste, dintre care cele mai recente sunt: Lyrelyre, Maggy, Lips, The San Pedro River Review, The Paterson Literary Review, The Comstock Review, [Spaces} și The Journal of New Jersey Poets. A publicat cinci plachete de versuri, cea mai recentă intitulându-se Digressions on God (Main Street Rag, în selecția autoarei, 2012). Colecția integrală The Philosopher’s Wife a fost publicată în 2011 (Editura Chester River). Urmează să publice și în New York Quarterly, Tiferet, Omniverse și în 2 Bridges Review. Recent, semnează, împreună cu soțul ei, Joe Weil, volumul de poezie West of Home, apărut la Editura Blast. Este redactorul de poezie al revistei online Ragazine.CC și predă cursuri de scriere creativă la SUNY Oneonta și Hartwick College. Poate fi contactată la evogel1@binghamton.edu

Traducere de Miruna Voican

 MTTLC, Universitatea din Bucureşti     

INTERCULTURAL HORIZONS: MIKE ESSIG (UNITED STATES)

A GOOD DAY IN SPOOKVILLE

Spookville isn’t a particular place in space and time. It is everywhere, always. Wherever there is war, mayhem, intrigue, “national interests” or oil, you will find Spooks.

I was a Spook twice; both times reluctantly, but a Spook nonetheless. That’s how I learned about Spookville.

I guess I should define Spook. Well the term covers a lot of ground. Spooks are creatures that work for the many intelligence agencies – military, civilian, and secret – that hover invisibly and ubiquitously all around us, all the time. They operate beyond good and evil. They just follow orders. They are true believers. Often they are sociopaths or even psychopaths. I found them to be crazy and dangerous as waltzing cobras.

I know this one guy who was the model Spook Mercenary.

His name was Ian. He learned the trade in Rhodesia doing his worst to keep it from becoming Zimbabwe. He was in the Rhodesian Special Forces. His specialty was terror, torture and assassination.

Hell of a nice guy. Oxford educated. Clever, charming, witty. Folks owned a big farm in Rhodesia.

Over a friendly beer in Da Nang, he told me a story.

We were out in the bushlooking for a witch doctor that was stirring up the local kefirs.

Kefirs, I asked.

Means nigger in English, he said.

We were three, travelling alone and light. Broke into his hut about two AM. Never heard us coming; no one ever did. As he jabbered in horror, we cut his three wives throats. Now he was crying and begging and declaring his innocence.

Maybe he was innocent. Didn’t matter. Never does when you’re on a mission. (...)

O ZI BUNĂ ÎN SPOOKVILLE

      Spookville nu este un loc aparte în spaţiu şi timp, ci este pretutindeni, mereu. Oriunde este război, unde sunt masacre, intrigi, „interese naţionale“ sau petrol, acolo îl veţi găsi.
     Odată am fost și eu spion. De fiecare dată fără tragere de inimă, dar am fost, totuşi, un spion. Aşa am aflat despre Spookville.
     Cred că trebuie să definesc termenul de spion. Ei bine, termenul cuprinde multe domenii. Spionii sunt creaturi care lucrează pentru multe agenţii de informaţii – militare, civile şi secrete – care planează mereu invizibile şi omniprezente în jurul nostru. Acţionează dincolo de bine şi de rău și urmează doar nişte ordine. Şi sunt cu adevărat credincioşi. Adesea sunt sociopaţi sau chiar psihopaţi. Părerea mea este că sunt la fel de nebuni şi periculoşi ca niște cobre dansatoare.

     Îl cunosc pe un tip care a fost un spion mercenar model. Îl chema Ian. A învăţat cum să fie spion în Rodezia, pe când făcea tot felul de matrapazlâcuri ca să nu devină Zimbabwe. Pe atunci se afla în Forţele Speciale ale Rodeziei. Era specialist în teroare, tortură şi asasinate.

     Tare de treabă băiatul. Educat la Oxford. Inteligent, şarmant, îngrijit. Ai lui deţineau o fermă mare în Rodezia. Odată, la o bere în Da Nang, mi-a spus o poveste.

     Eram în căutarea unui vraci care îi agita pe chefirii locali.

     – Chefir? am întrebat.

     – Înseamnă „negrotei“ în engleză, a spus el.

     Eram trei, umblam singuri şi fără zgomot. Am intrat în coliba sa pe la două dimineaţa. Nu ne-a auzit venind; nimeni nu ne-a auzit. În timp ce trăncănea îngrozit, le-am tăiat gâtul celor trei femei ale sale. De-acum plângea şi ne implora şi se declara nevinovat.

     Poate că era nevinovat. Nu conta. Asta nu contează niciodată când eşti în misiune. (...)

     Traducere de Alexandra Diana Mircea

PROFIL CULTURAL

     Mike Essig (născut 1952) este un poet, prozator şi eseist american, veteran al Războiului din Vietnam. Trăieşte în oraşul Mechanicsburg, Pennsylvania, unde este profesor. A debutat în revista Orizont literar în nr. 7(12)/august 2009 cu articolul “Un alt eseu împuţit”. Nonconformismul, atitudinea satirică faţă de societatea postmodernistă, cultivarea memoriei şi preţuirea lucrurilor simple şi fireşti ale existenţei sunt câteva dintre coordonatele tematice ale scrierilor acestui autor american, care ar merita să fie mai cunoscut şi mai bine apreciat de publicul interesat de literatura contemporană.

CULTURAL PROFILE

     Mike Essig (born in 1952) is an American poet, prose writer and essayist, veteran of the Vietnam War. He lives in Mechanicsburg, Pennsylvania, where he teaches. He made his debut in Contemporary & Literary Horizon / Orizont literar in issue 7(12)/August 2009 with the article Another Stinking Essay. Non-conformism, the satirical attitude towards post-modern society, the cultivation of memory and the appreciation of the simple and natural things in life are just a few of the thematic coordinates of Essig’s writing which deserves more attention and respect from the public interested in contemporary literature.

     Prezentare de Daniel Dragomirescu

     Traducere de Alina-Olimpia Miron

CONTEMPORARY HORIZONS: PAULINA VINDERMAN (ARGENTINA)

AHORA MI ÚNICO PADRE ES EL TIEMPO

Ahora mi único padre es el tiempo,

y su rara compasión espera por mí,

me mira fìjamente desde un despeñadero.

En el camino, las hojas de los olivos

parecen plata manchada a la luz de la tarde.

Los pájaros prefieren los árboles con ramas

                                                            muertas,

pueden lanzarse al vuelo en cualquier dirección.

¡Ah! Hacer un fuego sobre el montículo de

orfandad con ramitas muy secas.

Aprender a ver la vida

como un campamento provisorio:

cenizas y café con obsesiones por la mañana,

ceniza de acacias para entrar al desierto.

ACUM SINGURUL MEU PĂRINTE ESTE TIMPUL

Acum singurul meu părinte este timpul,

şi compasiunea sa mă aşteaptă pe mine,

mă priveşte ţintă dintr-o stâncă.

Pe drum, frunzele măslinilor

par vitralii de argint în lumina serii.

Păsările preferă copacii cu ramuri uscate,

se pot avânta în zbor în orice direcţie.

Ah! Să faci un foc pe movila de

copii orfani cu ramuri foarte uscate.

Să înveţi să priveşti viaţa

ca un cantonament provizoriu:

cenuşă şi cafea cu obsesiile zilei de mâine,

cenuşă de salcâmi ca să intri în deşert.

ORA IL MIO UNICO PADRE E' IL TEMPO
Ora il mio unico padre è il tempo,
e la sua misericordia mi aspetta,
mi fissa da una roccia.
Sulla strada, le foglie di ulivo
sembrano vetrate di argento nella luce della sera.

Gli uccellii preferiscono gli alberi con i rami secchi,
per potere volare in qualsiasi direzione.

Ah! Accendere un fuoco sul monte della
orfanità con piccoli rami molto secchi.
Imparare a vedere la vita
come un accampamento provvisorio:
cenere e caffè e le ossessioni per il domani,
cenere di acacia per entrare nel deserto.

Traducere în limba italiană de Rosetta Savelli

Traducere în limba română de Daniel Dragomirescu

PROFIL CULTURAL

Paulina Vinderman s-a născut în 1944 la Buenos Aires. A publicat volumele Barque noire / Bote negro (ediţie bilingvă în spaniolă şi franceză, 2013), Epigrafista (2012), Corabia neagră (Spania-Mexic, 2010), Gâştele salvate (antologie, Mexic, 2010), Vinul înserării (2008), Spitalul veteranilor (2008), Transparenţe (antologie, Columbia, 2005), Consul onorific, antologie personală (2003) şi altele. Premii şi distincţii: Premiul I al Municipalităţii oraşului Buenos Aires (2002-2003), Premiul Literar al Academiei Argentiniene de Litere (2004-2006), Premiul Oraşului Cremona (Italia, 2006), Premiul Fondul Naţional al Artelor (2002, 2005) şi altele. Poeziile sale au format obiectul unor studii şi eseuri.

Paulina Vinderman a fost pentru prima dată publicată în OLC 3 (35)/Mai-iunie 2013, coordonat de poetul argentinian Luis Benitez şi incluzând 12 poeţi din Argentina.

CULTURAL PROFILE  

Paulina Vinderman (born 1944, Buenos Aires) is a poet and publicist from Argentina. Published books: Barque noire / Bote negro (in Spanish and French, 2013), Epigrafista (2012), Bote negro / Black Ship (Spain-Mexico, 2010),  Los gansos salvajes / The Saved Geeses (anthology, Mexico, 2010), El vino del atardecer Wine of the Evening (2008), Hospital de veteranos / The Veterans’ Hospital (2008) and others. Awards and honors: El Primer Premio Municipal Ciudad de Buenos Aires (2002-2003); Premio Literario de la Academia Argentina de Letras (2004-2006) etc. Her poems was a topic for some studies and essays.

Paulina Vinderman was first published in CLH 3 (35)/May-June 2013, co-ordinated by Argentinian poet Luis Benitez and including 12 poets from Argentina.