marți, 24 mai 2016

ORIZZONTI DI OGGI: IL POETA LEONARDO (ITALIA-ROMÂNIA)


Peregrinazioni

           Motto: "Tutto è polvere... Così è il mondo, 
           e come il mondo noi siamo" (M. Eminescu)

Sotto sanguinosi orizzonti
aggrappati ai sogni.
Mendicanti, a volte,
che bussano a sbarrate
porte.
Come uccelli
dalle ali spezzate
in volo.
Disertati i nostri nidi
ora siamo
dilaniati di nostalgia.
Strade ignote, lentamente,
ci separano dalla nostra vita.
Controllati dal caos
in un sogno già diviso.
In un mondo dove
ogni vita è vana.
Vaghiamo lungo cammini
consumati dalla noia.
Gridando, con l'anima
ormai svuotata.
Alla stellata notte
scriviamo in versi.
La luna è una divina amica,
incanta nell'attesa
anche l'anima meschina.
Un pianto indicibile
lentamente ci solleva
verso nuovi orizzonti
in un sogno ormai consunto.
Tutto è fango, e vano,
sul nostro cammino.
Fango che tuttavia amiamo
per un senso di profano.
Donaci Signore il senso
che ci hai destinato.
Lasciamo questa folla
dalla polvere ferita.
Foglia appassita
dei nostri pensieri vivi.
Risciaquiamo
i nostri sguardi
con l'acqua dei nostri
deserti sogni.
E' un grido ogni sguardo
gettato nel profano,
in carnale attesa
anche un intero anno.
Putrido orizzonte
che osserviamo, e malediamo.
E nel cuore della vita
il nostro passo
prende il volo.
Inascoltati, spietati
furono gli amici.
L'attimo consumiamo
senza alcuno scopo.
Tutto è inganno
nel vivo sogno.
Itinerari di nostalgia
in un senso
vuoto.

Roma, 2016


Rătăciri

          Motto: “Toate-s praf... Lumea-i cum este
          şi ca dânsa suntem noi” (M. Eminescu)

Sub zări însângerate
agăţaţi de vise
Mai cerşim uneori
bătând la porţi străine
interzise
Ca nişte păsări cu
aripile rănite-n zbor.
Ne-am părăsit cuiburile
azi muşcaţi de dor
Drumuri insolite ne
despică-ncet
Controlaţi de haos
într-un vis discret
Într-o lume-n care
viaţa nu are rost
Rătăcim pe drumuri
zdrenţuiţi anost
Şi urlăm cu sufletele
pustii
Noaptea înstelată
scriind poezii
Luna-i prietenă divină
Fermecând fiinţa chiar
prin aşteptarea meschină
Un plâns inefabil
ne înalţă-ncet
Spre alte orizonturi
într-un vis desuet
Totul e mocirlă
drumurile-n van
Mai iubim mocirla
pe un sens profan
Dă-ne Doamne sensul
ce ni l-ai hărăzit
Să evadăm din gloata
prafului rănit
Frunză veştejită a
gândurilor vii
Ne clătim privirile
prin apele visurilor
pustii
Urlet e privirea
azvârlită-n profan
Mai zdrobim din
carne aşteptând
încă un an
Putrezită-i zarea
ce o privim invectiv
Şi în inima vieţii
creşte o aripă-n
picior
Neînţelesuri crude
prietene ne-au fost
Ne cheltuie clipa
făr’ de nici un rost
Totul e amăgire
chiar în visul viu
Drumeţii de doruri
într-un sens
pustiu

Roma, 2016

Profilo culturale

     Leonard Ciureanu (nato nel 1962, a Vaslui, Romania) é un poeta rumeno che vive in Roma. Membro della Unione delli Scrittori di Romania (USR). Libri pubblicati: La marginea noptii / Al estremità della notte (2000), Grădinile sufletului auster/ Li giardini del anima austero (2005), Rana absenţei  / La ferrita della assenza  (2005), Vasul de santal / Il vaso di sandalo (2006), Cenuşa iubirii / Li ceneri del’amore (2007) etc. Leonardo é collaboratore onorario della rivista interculturale “Orizzonte Letterario Contemporáneo” dal 2008.

Profil cultural

     Leonard Ciureanu (născut în 1962, la Vaslui, România) este un poet român care trăieşte la Roma. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (USR). Cărţi publicate: La marginea noptii (2000), Grădinile sufletului auster (2005), Rana absenţei (2005), Vasul de santal  (2006), Cenuşa iubirii  (2007) etc. Leonard Ciureanu este colaborator onorific al revistei “Orizont literar contemporan” din anul 2008.

Traducere în italiană de Marianna Piani (Italia)

duminică, 22 mai 2016

UNIVERSAL HORIZONS: MONICA MANOLACHI (ROMÂNIA)


Amintiri din Franţa (1)

Stingi veioza. E aproape miezul nopții. În timp ce îți asculți respirația, auzi cum din când în când huruie mașinile pe șosea. Luminile de afară bat în fereastră și în perdele. Se formează jocuri de fascicole pe tavan, ca niște evantaie în mișcare. E relaxant să te joci cu evantaie imateriale înainte să adormi. În întuneric, aproape de fereastră, se găsește biroul, umbra lui, același birou la care scriai și în clasa întâi. Nu știu cum a ajuns în casă acel birou. Am înaintat în vârstă odată cu biroul. Câte n-am scris la biroul acesta! Mâine dimineață îi voi spune la revedere, mă voi duce în alt oraș de pe continent, unde nu voi avea un birou. Sau poate va fi unul mic, un birou corespondent, o măsuță corespondentă.
Ce îmi amintesc despre Franța? Cum arată evantaiul meu francez? Prima oară am fost acolo în vara anului 2000. Comunitatea Taizé organiza acele tabere multietnice, unde te puteai împrieteni cu cei de seama ta, fie că erau din țara ta și călătoreați împreună, fie erau veniți din alte țări. Vorbeam toate limbile pe care le învățasem fiecare la școală. Era un zumzet cum trebuie să fi fost în Turnul Babel. În orice caz, am simțit bucuria ieșirii din țară, trecerea în altă parte pe glob. Trecuseră mai bine de zece ani de la Revoluție ori, dacă nu este clar despre care Revoluție este vorba, atunci trecuseră zece ani de la schimbarea de regim (și chiar de sistem) politic sau, mai precis, de la căderea comunismului sau a Zidului Berlinului.
Ascult cum vocea mea, înregistrată pe reportefon, trădează amintiri greșite, o ascult cum ezită, pentru că nu își aduce aminte precis din prima și încurcă itinerariile. Mă uit pe fotografiile Kodak din mintea mea și nu mai știu în ce oraș eram. Scriu ca să ordonez puțin ce mi s-a întâmplat. Acum pot spune clar: în iarna de dinainte de vara aceea fusesem la Varșovia, iar în iarna de după la Barcelona. În vara lui 2000, în drum spre localitatea Taizé, situată în apropiere de Dijon, mai trecusem prin Viena. Înainte de a o lua spre sud, cred că am intrat mai întâi în Strasbourg. Era vară și canalele din oraș erau ornamentate cu multe flori, de toate culorile. Pe urmă, în drum spre sudul Franței, de o parte și de alta, vedeai câmpii întinse de cereale, viță-de-vie, livezi, dar și norii, atât de jos, încât îți venea să întinzi mâna ca să-i atingi. Pe atunci, încă nu erau atât de multe mori de vânt.
Localitatea Taizé din Burgundia, aproape de orașul Mâcon, a fost primul loc din Europa de Vest unde am și rămas câteva zile. Pentru cine nu a fost acolo, comunitatea oferea condiții dintre cele mai simple: camere cu 6 până la 20 de paturi etajate, în barăci grupate într-o parte a așezământului, cu băi comune, pe care nemții de seama mea le spălau ritualic, de mai multe ori pe zi. Multă lume venea cu cortul, mai ales vesticii, iar alții stăteau la familii care locuiau prin satele din jur. De mâncat mâncam în curtea interioară. Cele trei mese însemnau o alimentație frugală, dar ne era de ajuns. Îmi amintesc coada la ceai: unul în spatele celuilalt pentru o cană de lichid fierbinte și dulce. Se răspândise zvonul că ceaiul conținea bromură, ca să nu ne răzvrătim sau ceva de genul. Nu știu cine o scornise. Era doar un zvon. (...)

Recuerdos de Francia (1)

Apagas la lámpara. Es casi medianoche. Mientras estás escuchando tu respiración, oyes de vez en cuando el ruido de los coches en la carretera. El brillo de las luces exteriores se ve en las ventanas y en las cortinas. Juegos de luces aparecen en el techo, como unos ventiladores móviles. Es relajante jugar con estos ventiladores inmateriales antes de dormirse. En la oscuridad, cerca de la ventana, se encuentra la mesa del escritorio y su sombra, el mismo escritorio donde te sentabas para escribir en el primer grado. No sé cómo ha llegado este escritorio a la casa. ¡Cuánto escribí sentada en este escritorio! Por la mañana  me despediré de él, iré a otra ciudad en el continente, donde no tendré un escritorio. O tal vez será uno pequeño, un escritorio correspondiente, una mesita correspondiente.
¿Qué es lo que recuerdo de Francia? ¿Cómo es mi abanico francés? Estuve por primera vez allí en el verano del 2000. La comunidad de Taizé organizaba esos campamentos multiétnicos, donde podías hacer amigos de la gente de tu edad, ya porque eran de tu país y viajaban juntos, o porque venían de otros países. Hablábamos todos los idiomas que nos habían enseñado en la escuela. Había un zumbido como el que  tuvo que haber habido en la Torre de Babel. En cualquier caso, me sentí feliz de haber salido del país, de haber pasado a otra parte del planeta. Habían pasado más de diez años desde la Revolución o, si no está claro de cual revolución se trata, entonces pasaron diez años desde el cambio de régimen (y hasta del sistema) político o, más específicamente, de la caída del comunismo o del Muro de Berlín.
Escucho como mi voz, grabada en el grabador de voces, traiciona recuerdos equivocados, la oigo indecisa, porque no recuerda todo lo sucedido de inmediato y confunde las rutas. Veo las fotos Kodak en mi mente y no logro darme cuenta en qué ciudad me encontraba. Escribo para aclarar un poco lo que me pasó. Ahora puedo afirmar claramente que en el invierno antes de aquel verano había estado en Varsovia y en el invierno siguiente en Barcelona. En el verano del año 2000, cuando me dirigía a la ciudad de Taizé, cerca de Dijon, había pasado por Viena. Antes de caminar hacia el Sur, creo que primero llegué a Estrasburgo. Era verano y los canales del rio de la ciudad estaban llenos de flores de todos los colores. Después, en el camino hacia el sur de Francia, en uno y otro lado, podrías ver las llanuras de cereales, campos de vid, las huertas, pero también las nubes, que estaban tan bajas que te hacían querer levantar la mano para tocarlas. En aquel entonces, aún no había tantos molinos de viento.
La comunidad Taizé de Borgoña, cerca de la ciudad Mâcon, fue el primer lugar de Europa Occidental donde me quedé varios días. Para los que nunca han estado allí, la comunidad ofrecía condiciones de las más sencillas: habitaciones de 6 hasta 20 camas literas, en barracones agrupados en una parte de la comunidad, con baños compartidos, que los alemanes de mi edad lavaban varias veces al día. Mucha gente venía allí con la tienda de campaña, especialmente los occidentales, mientras otros se quedaban en casa de las familias que vivían en los pueblos de alrededor. Comíamos en el patio interior. Las tres comidas del día consistían en una alimentación frugal, pero era suficiente para nosotros. Recuerdo la cola para el té: uno detrás del otro para recibir una taza de líquido caliente y dulce. Circulaba el rumor de que el té contenía bromuro, para que no nos rebeláramos o algo así. No sé quién lo inició. Fue solamente un rumor. (...)

Spanish version by Georgiana Grădinaru

Read the full text in CLH 3 (53) / May - June 2016



marți, 17 mai 2016

UNIVERSAL HORIZONS: VICENTE HUIDOBRO (CHILE)


HORAS

El villorio
Un tren detenido sobre el llano

En cada charco
duermen estrellas sordas
Y el agua tiembla
Cortinaje al viento

La noche cuelga en la arboleda

En el campanario florecido

Una gotera viva
Desangra las estrellas

De cuando en cuando
Las horas maduras

Caen sobre la vida


HOURS

The village
A train stopped on the plain

In each puddle
deaf stars are sleeping
And the water trembles
Windward curtains

Night droops down in the woodlands

In the split bell tower

A live leak
bleeds the stars

From time to time
Ripe hours
fall on life


ORE

Satul
Un tren oprit pe câmp

În fiecare baltă
dorm stele
Iar apa tremură
Perdele în vânt

Se lasă noaptea-n pădurice

În clopotnița înflorită

O crăpătură vie
sângerează de stele

Din când în când
Ore coapte
cad peste viață



          Romanian version by Monica Manolachi
          English version by Nathan Hoks

duminică, 24 aprilie 2016

ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN Nr. 2 (52) / 2016


SUMAR. SUMMARY. ÍNDICE

EDITORIAL, p. 1
Daniel Dragomirescu, “The Day when Time Stopped in Bucharest”

ORIZONTURI CRITICE, p. 4
Matthias Erdbeer (Germania), “Im Zentrum des Spektakels: Poetologie als Attraktion”
Raymond Walden (Germania), “Intelligenz tötet nicht”
Chokri Omri (Tunisia), “The Syrian Refugees in Tunisia”
Douglas Lipton (Marea Britanie), “Ludvig Holmdahl, To be in Balance”
Roxana Doncu (România), “The Hidden Meanings of Adversiting”
Daniel Dragomirescu (România), “Un poet elegiac”
Monica Manolachi (România), “Limba la control: Mi-am zugrăvit casa”
Gheorghe Glodeanu (România), “Urmuz şi poetica antiromanului”

ORIZONTURI EPICE, p. 26
Mike Bannister (Marea Britanie), “Love and War in Worcestershire” (2)

ORIZONTURI POETICE, p. 29
Sally Evans (Marea Britanie)
Caroline Gill (Marea Britanie)
Morelle Smith (Marea Britanie)
Neil Leadbeater (Marea Britanie)
Paul Mein (Marea Britanie)
Donald Adamson (Finlanda)
Donald Riggs (Statele Unite)
Dan Mircea Cipariu (România)
Isa Guerra (Spania)
Rocío Espinosa Herrera (Spania)
Antonio Arroyo Silva (Spania)
Sonia Rabinovich (Argentina)
Joan Fort Olivella (Mexic)

EVENIMENTE INTERNAŢIONALE, p. 47
“Horizonte literario contemporáneo”. Una mirada retrospectiva
Mesaje pentru “Primăvara Interculturală Bucureşteană 2016” – Peter Thabit Jones, Neil Leadbeater, Graham Fulton, Anne Stewart, Katherine Gallagher, Morelle Smith (Regatul Unit), Donald Riggs, Valerie Fox (Statele Unite), Kees van Meel (Olanda), Juana Castillo (Spania), Luis Benitez (Argentina), Ettore Fobo, Claudio Sottocornola (Italia)

TRADUCERI
Marianna Piani (Italia), Raymond Walden (Germania), Iulia Andreea Anghel, Roxana Doncu, Ioana Tabarcea, Diana Dragomirescu, Monica Manolachi, Elena Carmen Bobocescu, Florian D. Mirea, Elena Ţăpean, Ana-Maria Oncescu, Ana-Maria Voicu, Aurelia Voicu

ÎN CURÂND. COMING SOON.

sâmbătă, 16 aprilie 2016

RETROSPECTIVE HORIZONS



The day when time stopped in Bucharest


by Daniel Dragomirescu

  On April 4th 1944, as a major event of World War II, the British-American air forces bombarded for the first time, the Romanian Capital. Until August 23rd 1944, two bombardments a day were registered. It was then, that the King decided to set Antonescu aside and withdraw from the Axis (made up of Germany, Italy and Japan). After Rommel had lost the war in North Africa, the allies disembarked in Europe and continued the battle in the territory of its enemy. The Allied Aircrafts were leaving from an airbase in South Italy, they were crossing the Balkan Mountains (both protected by their hunting aircrafts) and not only were they dropping their bombs over Bucharest, but over other cities as well, especially, over Ploiești and over the petroliferous areas. The Eastern Romanian cities were also bombarded by the Soviet air force, but compared to the British-American, the Soviets had a weaker air force and, therefore, the damages had not been that important.
  Not only were the British-Americans bombarding military objectives, but civilian ones as well – and this was not a simple coincidence, but a deliberate action meant to generate terror among the people (Wikipedia even calls them ‘terror bombings’) and to weaken the troops’ resistance offered to the enemy. And, at that moment, Romania’s sole enemy was the Red Army, that had again occupied Bucovina and was reaching for Bessarabia as well. The Americans were bombing Bucharest during the day (generally at noon), while the British completed the Americans work during the night. Everything very well planned and executed.
  My mother was working as a shop assistant at the well-known ‘Sora’ store, the one near the North Railway Station, an area aimed at by the 4th of April Bombing. Luckily, she was not there when the bombs were released. She faced the disaster the next day, when heading, as usually, towards the store, she could no longer advance because of the disaster provoked by the bombs. In the railway station, there were laying hundreds of Bessarabian refugees who paid, with that occasion, a bloody tribute. They had died, being burnt alive, crushed or turned into pieces on the rails, in the proximity of which they were found, on the platforms or in the waiting rooms. There were old people, women with children that had come to Bucharest in railway carriages, on railway carriages and under railway carriages, in such conditions that were dramatic beyond our imagination, just to save themselves. According to someone’s confession, in this horror journey, a woman travelled for hundreds of kilometres on some wood boards under the railway carriages and she had to see her youngest child dying, crashed by the  wheels of the train. We are still mourning the Syrian boy drowned in the Mediterranean Sea and we think that the evil comes from one part only, because we have taught ourselves to judge unilaterally. The Bessarabian refugees feared that if they had remained in the occupied area, the special troops of NKVD, representing the Red Army, (which were similar to the German famous Einsatzgruppen, but more powerful and feared than these, since Stalin was not risking a  Nürnberg after the war) would have killed them or would have deported them in cattle railway carriages to the Siberian working camps just because they were Romanians. No western eco-pacifist organization would have protested for their cause. This was also the story of those ten thousands Bessarabians, who could not leave their country. Those who were more successful, almost never came back. All Russians’ actions were hiding a real genocide. The extent of it is still unknown and will, probably, remain so forever.
  Sometimes, as soon as the bombings ended, the air crafts did not return to Italy, but firstly, they headed to the Soviet Union, where they were provided with airports for refuelling. Back over the same objectives, they were again releasing bombs, while reaching for South Italy from where, they were coming back to drop even more bombs over Romania. During my childhood, a distinguished old man, who had been working in the USA, but had returned to Romania, had a house on Griviței Street, near to the rail ways that were connecting the North Railway Station to Basarab Railway Station, was showing me a wooden table which he kept in his small yard besides a wall of a destroyed house, telling me that there had fallen a bomb.
  In 1944, my father’s youngest sister and her fiancée were studying at the Conservatory. Next autumn, she would have probably, become a Music teacher, but on the 4th of April, she was eating at a students’ canteen near the North Railway Station. When the alarm went off, she and her fiancée found refuge in a closed-by anti-aircraft shelter which they shared with hundreds of other people. But that day, the bombs of Arthur Harris, Marshal of the Royal Air Force, (also known as Bomber Harris or Butcher Harris, 1892 - 1984) worked without mistake and destroyed everything in their way. One bomb was dropped over a building under which laid the anti-aircraft shelter. The remains of that building covered the only air duct of the shelter and all the people hiding there (mostly students) died asphyxiated. ‘Universul’ newspaper published during the next days, lists with the names of the hundreds and thousands of dead people in the destructive British-American raid.
  Commemorating 72 years that have passed since that event, I have found, this month, some document photos from April 1944. One is downloaded from the Internet and it manages to depict very well the aftermath of the bombing in an area near Herăstrău Park, shortly after the 4th of April raid. The other two were taken with the occasion of my father’s sister funeral. It took place two weeks later, on April 20th, close to Bucharest, where she was born. On the faces of the participants at the funeral – many peasant women and peasants’ children, whose fathers were fighting on the front line, dead, alive, disappeared or taken as prisoners – you could read one thing: Romanians deep lack of hope in an era when the war started shredding the lives of people without any consideration. Even though, they were all saying that they were fighting for people’s sake.  

Traducere de Iulia Andreea Anghel
Universitatea din Bucureşti