sâmbătă, 1 decembrie 2018

ROMANIA 100


Romania in the Year of the Centennial

Daniel Dragomirescu

The Romanian people has existed on the territory bordered by the Danube, the Carpathians and the Black Sea ever since its formation. As a modern European people it is as old as the French, Spanish, Italian and Portuguese peoples and older than the Latin peoples that surround it. Yet, unlike other Latin people, because of specific reasons, the Romanian people could not organize itself into a state in the first centuries of its existence, following the retreat of the Roman Empire from Dacia (271 AD). Once organized into a powerful kingdom, that of the Dacians, the Carpatho-Danubian-Pontic territory came out of the Roman era without kings or emperors, without a proper administratrive and territorial organization, without state institutions and an army, as the old Dacian state had been destroyed by Traian and replaced with the state structures of the Roman Empire, and after the retreat of the Roman administration and army to the south of the Danuble there was a generalized collapse. The Dacian state could not be rebuilt, because, more than 160 years after the disappearance of the Dacian kingdom, the traditions of the indigenous state were lost, and the people (a mixture of Dacians and Roman settlers) no longer identified with the age of Burebista (as the Galo-Romans could no longer identify with the age of Vercingetorix), while an alternative model of state organization did not exist and could not be borrowed from our geographical neighbours, which were themselves in a state of anarchy or primitivism. During one generation, all the civilisation of Roman Dacia collapsed, the cities were abandoned and the Dacian-Roman population was forced to go back, in just a few years, to the primitive age. Emperor Aurelian should have left in Dacia an indigenous political leader supported by a local army, which should have ensured the organization of the abandoned territory and should have defended it. Thus, lacking the force and cohesion to form their own state, the proto-Romanians and then the Romanians were forced to accept, starting with the invasions of the Carps and the Goths, their rule and had to experience, throughout the centuries, all kinds of pre-statal organizations and put up with all kinds of Asian tribe leaders pretending to be military and political leaders over their national territory.

A phenomenon that was to leave a profound mark on the Romanian psychology started to take shape. The invasions of the migratory tribes continued, their rule succeeded one another, yet the Romanian people managed to preserve their identity. One way or another they assimilated the migratory people left in the Carpatho-Danubian space. They became neither Avars, Visigoths, Pechenegs and Cumans, nor Slavs, Turks or Fanar Greeks, to the disappointment of the great neighbouring powers which, like fault lines, were colliding on the Romanian territory.

The Ottoman Empire suffered defeats as a result of these collisions between geopolitical plates and had to gradually limit its area of influence, while the Habsburg empire took over Bukovina and the Russians managed to get Bessarabia, extending their sphere of influence over these parts of our national territory. This wouldn't have probably happened if the Romanian principates had not been ruled, back then, by princes appointed by the Ottomans. This was a situation which repeated itself, which Romanians had already gone through before, during the early Middle Ages, when they had not appeared on the Byzantine maps as a separate state, because they found themselves under the rule of strong migratory tribes. In Wallachia and Moldavia there were the Cumans and in Transilvania the Magyars that had come from Altelcuz. Being originally migratory and warfaring peoples, the Cumans and the Magyars had a better political and millitary organization than the sedentary indigenous Romanians, who were an agragrian-pastoral people dissipated across the land and lacking a political and administrative centralization as well as an army that should have protected them.

With the endless waves of Goths, Visigoths, Huns, Gepids, Avars, Pechenegs, Bulgars and others that roamed from the east to the west over the Romanian territory, it would have been impossible to lay the foundations of a Romanian state, without it being destroyed overnight, like in the legend of the Master Manole. Helped by favourable circumstances in the early Middle Ages, the Magyars settled not just in Pannonia, but also on a vast part of the Transylvanian territory, which after a few generations they came to consider as part of their national territory. Their bad luck was that, unlike the Romanized population they found in Pannonia, the Romanian population in Transylvania could not be magyarized in a significant percentage. Less lucky, the Cumans, who were in brotherly relations with the Magyars, were violently dislocated by the Great Tatar-Mongolian invasion in 1241, and on the Byzantine maps there was no longer Cumania instead of Wallachia. On the other hand, the Magyars, although they were also dislocated by the new Asian invaders, and their kingdom was almost totally destroyed, as it is attested, among other sources, in Monk Rogerius's “Carmen miserabile”, still managed to re-establish their kindgom, which was to last for a couple of centuries, until 1521, when it fell prey to the Ottoman Empire during the reign of Suleiman the Magnificent, a sultan whose particular ambition was to turn all Magyars into Turks, in order to extend Islam into the heart of Europe. Yet the Turks encountered, as the Magyars had done in Transylvania, a stubborn nation, which they could not convert or ethnically assimilate, thus being forced to abandon their Central-European pashalik, which could not overlap with Saint Steven's crown.

The union of the Romanian principates (24th January 1859) was the result of a normal historical development in an international politically favourable context (the Anglo-French-Turkish policy of blocking the Russian expansion towards the Balkans, which led to the defeat of the Czarist Empire in the Crimean wars 1853-1856). Thus, Romanians managed to lay the foundations of their national state, which, starting with 1866, came to be called Romania and was recognized as such internationally. At that time roughly in the West other national states were formed, Germany and Italy, though a similar process of unification. No one can claim that Germany and Italy are recent phenomena on the map of Europe. Italians and Germans, as well as Romanians, have always existed on their national territories, where they have gone through various forms of state organization, from provinces and principates to unitary national states in the modern period.

The first World War, dubbed by the pre-communist historiography The War for the Reunification of the Country, led, by a historical determinism, to the formation of Great Romania, by the successive union of Bessarabia (March 1918), Bukovina (November 1918), Transylvania and Banat (1 December 1918) with the Old Kingdom, which also comprised Southern Dobruja (the Cadrilater). Outside the country were left a few small territories inhabited by Romanians, such as the Serbian Banat and the northern part of Maramures. And besides its current neighbours, Great Romania had a border, in the north, with Czechoslovakia and Poland, two states that reappeared on the world map, after a long period when their national territories had been divided among neighbouring empires.

Romania's entrance in the war on the side of the Entente in August 1916 proved to be a correct and responsible choice, because, although the kings of the country belonged to a German dynasty (The Hohenzollerns), everything pleaded in favour of our country's alliance with France. The whole forty-eight generation had been educated in Paris, and the Union of 1859 was accomplished with the aid of Napoleon the 3rd. The ascension of Prince Carol on the Romanian throne in 1866 had been also due to the advice of the French emperor, who wanted a powerful kingdom at the mouth of the Danube, a kingdom which would strenghten the French influence in Europe. Unfortunately, the insufficient military training with which Romania came into the war on the side of the Entente and the strategical errors that some of our military leaders had made ended the campaigns on the Danube and the Transylvanian fronts and allowed the enemy troops, led by general Mackensen to occupy, in a short time, the southern part of the country, with the capital, up until the Siret. It is true that this defeat occured as the Czarist army contributed only slightly to the war in which it had engaged, and after the Kerensky goverment came to power started to disband, thus turning into a real danger for the Romanian soldiers behind the frontline. Taking refuge in Jassy together with the Romanian army and government, king Ferdinand ruled for two years over only one third of the initial kigdom, as it had been when Romania had entered the war with the high hopes of seeing its territory reunited with Transilvania following a rapid and successful offensive.

It was a miracle that the King and the government managed to learn their lessons from the disaster of the year 1916 and managed to keep the Central Powers along the line of the Siret, while bringing the army to an efficient state, with the help of valuable millitaries such as Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Constantin Prezan and others. In the 30s, when he came back to visit Romania, Marshall Mackensen remembered the spectacular resurrection of the Romanian army, which “ seemed to have disappeared” before (during the fights in Oltenia and Wallachia). An important role in this reorganization was played by the French millitary mission, led by general Henri Mathias Berthelot and the combat force of the Romanian soldiers, who, in the battles at Mărăşeşti, Mărăşti and Oituz, literally put into practice the order “One should not pass this point”.

Even if these victories on the battlefield could not lead to the immediate liberation of Romania from under foreign occupation, because of the Treatise of Brest-Litovsk, where the Central Powers and Lenin's goverment agreed to come to a separate peace, they prevented the enemy from occupying the rest of the country and allowed the army to re-enter the war at the end of 1918, when the German and Austro-Hungarian empires collapsed, due both to the failures on the Western front, and to the resistance that the two great powers met with in Romania, which forced them to make more millitary and financial efforts than they had imagined they could put up with.

Far from being a miracle or an accident, the forging of the national state on the 1st December 1918 was the reward that the Romanian people deserved naturally and logically for its continuous existence and persistance on the national territory, in spite of the hardships of history.

Translated by Roxana Doncu

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN 6 (68) / 2018
























CUPRINS. CONTENTS. ÍNDICE

Editorial
Daniel Dragomirescu, “România în anul Centenarului. La Roumanie dans l’année du Centenaire”, p. 3

Bibliotheca Universalis
Ramona-Elena Dună (România), “Să fim copii pentru Dumnezeu”, p. 5

Orizonturi critice
Gheorghe Glodeanu (România), “Aventura spirituală a romanului”, p. 7
Gilvaldo Quinzeiro (Brazilia), “O trágico é não se conhecer”, p. 9
Francisco da Cunha Silva Filho (Brazilia), “Wars that have proven to be useless”, p. 10

Orizonturi epice
Carlos M. Federici (Uruguay), „Accidente de ruta”, p. 12
Daniel Fernández Corchs (Uruguay), “El muro”, p. 15
Arturo Hernández Fuentes (Mexic), “Para este momento ya me ha olvidado”, p. 18

Orizonturi poetice
Raymond Walden (Germania), p. 19
John Tischer (Statele Unite-Mexic), p. 21
Michael White (Statele Unite), p. 21
Donald Riggs (Statele Unite), p. 23
Gregory Vincent St.Thomasino (Statele Unite), p. 24
Paul Mein (Regatul Unit), p. 26
Mike Bannister (Regatul Unit), p. 27
Kees van Meel (Olanda), p. 29
Wild Roberts (Canada), p. 30
Tomislav Marijan Bilosnić, p. 31
Haris Adhikari (Nepal), p. 32
Eduardo Sanguinetti (Argentina), p. 33
Leonard Ciureanu (România-Italia), p. 35
Ana-Maria Oncescu (România), p. 36
Elena Ţăpean (România), p. 38

Orizonturi franceze, p. 39 - 67
Noëlle Arnoult, Marie Cholette (Canada), Frédéric Fort, Gérard Angaud, 
Philippe Barbier, Olivier Lechat, Pierre Montfort, Georges de Rivas, Jean Taillabresse
Dana Lang, Pascal Dague, Boulmé Romain, Ernest Koffiga Kavege (Togo – Gabon), 
Josette Gallou, Jean-Sylvestre Thépenier, Jacklynn Beckman, Rosa Favella, 
Souhila Chidiac, Jean-Claude Sartelet, Cicéron Angledroit

Index 2018, p. 68

Traduceri
Roxana Doncu, Elena Ţăpean, Laura-Mihaela Stan, Daniel Dragomirescu, 
Noëlle Arnoult (Franţa), Željka Lovrenčić (Croatia), Raymond Walden (Germania)



vineri, 16 noiembrie 2018

HORIZONTES MEXICANOS: ARTURO HERNÁNDEZ FUENTES


 “Para este momento ya me ha olvidado”

Ella dijo que sí, debería de haber estado emocionado pero la costumbre de que los viejos trucos funcionaran me impedía darme cuenta de eso, nunca he sido del tipo que le gusten las historias de amor, sin embargo seguir sus pasos esa noche entre la lluvia fue irresistible.

Subió a mi auto y lo noté de inmediato, era una chica especial, no como las anteriores. A pesar de que sus labios gruesos no hacían juego con el resto de su cuerpo, eso siempre se podía arreglar, pensé en ese momento.

Éramos el uno para el otro, desde el primer instante en que nos conocimos. El roce de sus manos frías explorando los lugares a los que no le permitía a nadie más llegar, me daba aún más la certeza de que no estaba equivocado.

Un par de horas pasaron y fueron suficientes para conocer todas las cicatrices que me quiso mostrar, la buena noticia era que había lugar para muchas más. Tenía un Monstruo en rojo grabado en la espalda que le quedaba a la perfección, algo que en un futuro valdría la pena conservar.

Llegando al túnel, me di cuenta que era hora de la dura y difícil despedida. No quería que fuera fácil, la ocasión ameritaba algo diferente, le pregunté si estaba dispuesta a salir del coche, correr y hacer su mejor esfuerzo por dejarme atrás.

Al escuchar mis palabras hizo un largo silencio, observó hacía la ventana y el retrovisor, me abrazó súbitamente y respondió que no.

Abrí los ojos de nuevo y pensé que había sido un sueño, intenté moverme pero ahí estaba, mi chica especial, solo que ahora ya no era como la recordaba.

Había decidido que estuviéramos juntos sin consultármelo, pero el tiempo y las obvias razones la hicieron distante y ausente, el monstruo de sangre se apoderó de ella y se alejó de mí.

La última vez que la vi me cortó profundo y salió por la puerta, dijo que me sentiría mejor, pero yo sabía que estaba mintiendo. Me engaño a mí mismo en pensar que volverá y que este no es el final de nuestra historia, tener ese anhelo ficticio hace que resista un día más.

Siendo sincero ha pasado mucho tiempo, la oscuridad permanece y la luz nunca regresó, así que tarde o temprano tendré que resignarme y aceptar, que para este momento… ya me ha olvidado.

(del libro Estación Kimura, 2018)


“În acest moment, ea m-a dat uitării”

Ea a spus că da, ar trebui să fie emoţionată, dar obiceiul că vechile trucuri vor funcţiona m-a împiedicat să-mi dau seama de asta, n-am fost niciodată genul căruia îi plac poveştile de iubire, totuşi, urmându-i paşii în acea noapte pe când ploua, a fost irezistibil.

S-a urcat în maşina mea şi, am observat deîndată, era o tipă specială, nu ca cele dinainte. Deşi buzele ei groase nu se potriveau cu restul corpului său, asta se putea rezolva, m-am gândit în clipa aceea.

Eram făcuţi unul pentru altul, din prima clipă când ne-am cunoscut. Atingerea mâinilor sale reci explorând locurile unde altora nu le permiteam să ajungă, îmi întărea certitudinea că nu mă înşelam.

Trecură doar câteva ore şi a fost de ajuns ca să îi cunosc toate cicatricele pe care a vrut să mi le arate, vestea cea bună fiind că era loc pentru mult mai multe. Avea un Monstru în roşu tatuat pe spinare, care îi venea de minune, ceva care, în viitor, merita osteneala de a fi păstrat.

Ajungând la tunel, îmi dădui seama că era clipa grea a despărţirii. Nu voiam să fie uşor, ocazia merita ceva diferit, am întrebat-o dacă era dispusă să coboare din maşină, să alerge şi să facă efortul de a mă lăsa în urmă.

La auzul cuvintelor mele se făcu o tăcere adâncă, am văzut prin fereastră şi retrovizor, m-a îmbrăţişat brusc şi mi-a răspuns că nu.

Deschisei ochii din nou şi mă gândii că fusese un vis, încercai să mă mişc, dar ea rămânea acolo, fata mea specială, numai că acum nu mai părea să fie o amintire.      

Hotărâse că vom rămâne împreună fără să-mi ceară părerea, dar timpul şi motivele evidente  o făceau distantă şi absentă, monstrul de sânge se agăţă de ea şi se îndepărtă de mine.

Ultima dată când am văzut-o m-a emoţionat profund şi a ieşit pe uşă, a zis că m-ar fi simţit mai bine, dar ştiam că minte. M-am înşelat pe mine însumi gândindu-mă că se va întoarce şi că ăsta nu era sfârşitul poveştii noastre, păstrând acea dorinţă fictivă, făcând-o să mai reziste încă o zi.

Ca să fiu sincer, a trecut multă vreme, întunericul rămâne şi lumina nu s-a reîntors niciodată, aşa că, târziu ori devreme, va trebui să mă resemnez şi să accept că în acest moment... ea m-a dat uitării.    

(din cartea Staţia Kimura, 2018)
Arturo Hernández Fuentes al lanzamiento de su libro


Perfil. Profil

Arturo Hernández Fuentes (1982, Monterrey - Nuevo Leon, México). Autor de relatos, novelas y ensayos. Promotor de los valores culturales méxicanos a HLC. Licenciado en Educación Primaria. Libros: Los últimos recuerdos de una vida pasada (novela, 2015), La chica que le disparó al Sol (vol. I, 2016), Estación Kimura (2018). Colaboraciones en las revistas “Trinando” (Colombia), “Extrañas Noches” (Argentina), “Infinitus” (México) etc. Arturo Hernández Fuentes, cuyo nombre recuerda al lector el conocido novelista Carlos Fuentes, tiene en común con el ilustre escritor la vocación narrativa, y con Emiliano Zapata, las aspiraciones sociales. Es uno de los más vallosos escritores mexicanos de la nueva generación. Publicado en HLC: 2, 5/2011, 1, 4/2016, 3 / 2017, 6 / 2018.

Arturo Hernández Fuentes (1982, Monterrey - Nuevo Leon, Mexic). Autor de povestiri, romane şi eseuri. Promotor al valorilor culturale mexicane la OLC. Licenţiat în pedagogie. Cărţi: Ultimele amintiri ale unei vieţi trecute (roman, 2015), Fetiţa care a dispărut în Soare (vol. I, 2016), Staţia Kimura (2018). Colaborări la revistele “Trinando” (Columbia), “Extrañas Noches” (Argentina), “Infinitus” (Mexic) etc. Arturo Hernández Fuentes, al cărui nume îi aminteşte cititorului de cunoscutul romancier Carlos Fuentes, are în comun cu ilustrul scriitor vocaţia narativă, iar cu Emiliano Zapata, aspiraţiile sociale. Este unul dintre prozatorii mexicani de valoare din noua generaţie. Publicat în OLC:  2, 5/2011, 1, 4/2016, 3 / 2017, 6 / 2018.

Traducere şi prezentare de Daniel Dragomitrescu

luni, 12 noiembrie 2018

NEW IN BIBLIOTHECA UNIVERSALIS. NUEVO EN BIBLIOTHECA UNIVERSALIS


















169. Petru Istrate (Romania), "Candori adolescentine. Teenage Candors"
170. Georges de Rivas (France), "Orphée. Zéphir en azur. Orfeu. Zefir în azur”
171. Luía Ángel Marín Ibáñez (Spain), “Opera omnia”

BIBLIOTHECA UNIVERSALIS. 
ALL THE WORLD IN A LIBRARY.

joi, 8 noiembrie 2018

POETIC DIALOGUES: JOHN TISCHER - J. M. WHITE (UNITED STATES)
















             
JOHN TISCHER

Joke

Jesus walks into a bar... sits next to a drunk. They nod to each other. Bartender comes over and asks Jesus: "What will you have?"
"An empty shot glass, please."
Jesus gets his glass... looks at it, and, by itself,  it fills with whiskey. Jesus drinks the whiskey, puts the glass down, and, again, it fills back up with whiskey. The drunk looks at the bartender and says:
"I'll have what he's having."


Glumă

Isus intră într-un bar... se aşază lângă un beţivan. Se salută unul pe altul. Barmanul îşi face apariţia şi îl întreabă pe Isus:
“Cu ce să vă servesc?”
“Cu un pahar gol, vă rog”.
Isus primeşte paharul... se uită la el şi, de la sine, îl umple cu whiskey. Isus bea whiskey-ul, pune jos paharul şi, din nou, îl umple cu whiskey. Beţivanul se uită la barman şi zice:
“Voi avea şi eu ce are el”.  


J. M. WHITE

Jokerman

initiation is like walking on water
like fighting the war in the Bhagavad-Gita
like taking the boat to the other shore
                like searching for the holy grail
                      like surviving the flood in the Ark
                            like visiting the oracle at Delphi
                                     like being in the garden of Eden

initiation is contact with the axis mundi
which is a repository of wisdom
at the core of the world’s mystical traditions
we have been separated from this center
and are trapped in linear time

initiation unveils the primordial state
where everything is perceived from the point of view of eternity

initiation offers a glimpse of the prototype of humanity
of the germ
of the embryo
of the chrysalis
that is our inner-most inheritance
which is shrouded by temporality
appearing inaccessible
and ungraspable

in the West even the possibility of initiation is hidden
people have not the slightest clue
the passions that rule our world
are transitory and contingent
those who seek initiatory experience
learn the action of nonaction
that is the Great Peace
that comes from the investiture
of the perspective of eternity


Născocitorul de glume

iniţierea este ca mersul pe ape
ca războiul din Bhagavad-Gita
ca îmbarcarea pe un vas pentru a ajunge
pe malul celălalt
      precum căutarea Sfântului Graal
                precum supravieţuirea în Arca lui Noe
                         precum o vizită la Oracolul din Delphi
                                 precum viaţa în Grădina Edenului

iniţierea este contactul cu axis mundi
un depozit de întelepciune
în inima tradiţiilor mistice ale lumii
de care am fost despărţiţi
şi care sunt prinse în timp linear

iniţierea dezvăluie starea primordială
unde totul este perceput
din punctul de vedere al eternităţii

iniţierea oferă un licăr din prototipul umanităţii
în germene
din embrionul
crisalidei
care este moştenirea noastră cea mai lăuntrică
care este învăluită de temporalitate
părându-ni-se inaccesibilă
şi incomprehensibilă

în Vest chiar posibilitatea iniţierii este ascunsă
oamenii nu au nici cea mai mică idee
că pasiunile care stăpânesc lumea
sunt tranzitorii şi contingente
acela care caută experienţa iniţierii
învaţă acţiunea inacţiunii
care este Marea Pace
care vine din investirea
cu perspectiva veşniciei


Dum-dum profile

John Tischer (1949, Chicago, United States). Poet, prose writer, bohemian figure. After 2000 he moved to Tepoztlan, Mexico. In John Tischer opinion: "It's no wonder truth is stranger than fiction....fiction has to make sense." he have been writing poetry since the 70's. A few published in “Windhorse”, a Buddhist literary mag. She also was on "Sleepless Nights", an electronica music radio show, KGNU, Boulder, Colorado, a dozen times in the late 1990’s when he read my poetry.” Part of his poetic creation may be read on his personal blog “Eggtooth Breaks Open”, a more than remarcable blog. Published in CLH: 4/2011, 2, 3, 4, 5, 6/2012, Ant. 3/2012, 1, 2, 4, 5/2013, 2, 6/2014, 1, 5, 6/2015, 1, 3, 4, 5, 6/2016, 1, 2/2017. Books in “Bibliotheca Universalis”: Brownian Life (poetry, 2015). In preparation: Café at the End of Time (novel).

John Tischer (1949, Chicago, Statele Unite). Poet, prozator, figură boemă. După anul 2000 s-a stabilit în oraşul Tepoztlan din Mexic. A început să scrie poezii din anii ’70. Câteva scrieri i-au fost publicate în “Windhorse”, o revistă literară budistă. A fost prezent în cadrul “Sleepless Nights” (“Nopţi albe”), un spectacol de muzică electronică, la radio KGNU din oraşul Boulder, Colorado (SUA), unde a citit din creaţia sa poetică. Scrierile sale pot fi consultate pe blogul personal “Eggtooth Breaks Open”, un blog care îşi depăşeşte condiţia.  Publicat în OLC: 4/2011, 2, 3, 4, 5, 6/2012, Ant. 3/2012, 1, 2, 4, 5/2013, 2, 6/2014, 1, 5, 6/2015, 1, 3, 4, 5, 6/2016, 1, 2/2017. Cărţi în “Bibliotheca Universalis”: Viaţă browniană (poezii, 2015). În pregătire pentru tipar: O cafenea la sfârşitul timpului (roman).


J. M. White (born in 1948) is an anti-authoritarian, anti-religious, anti-establishment dues paying member of the underground.  His short stories, poems, interviews, essays and reviews have appeared in magazines worldwide. He did graduate study in Phenomenology at Duquesne University and holds an MA in Philosophy from Vanderbilt.  He has attended summer sessions of the Jack Kerouac School of Disembodied Poetics at Naropa Institute, where he studied with Allen Ginsberg, William Burroughs and Gregory Corso.  He has been a student of Tibetan Buddhism for over twenty years and has studied with the Dalai Lama, Khenchen Palden Sherab Rinpoche, Keith Dowman and Namkhai Norbu. He has traveled widely including visiting sites such as Lhasa, Tibet, Stonehenge and Avebury in England, Carnac and the Vezere Valley in France, Machu Picchu in Peru, Chichen Itza and Uxmal in Mexico, Chaco Canyon, Poverty Point and Cahokia in the United States; as well as the pueblos of the Zuni, Hopi and Taos Nations.  He lives in rural Tennessee. The poetry collection Confidential Advice for the Unconventional debunks several contemporary myths related to identity and offers a series of poetic clear-cut reflections on philosophical concepts such as time, truth, nature, language or beauty. It is a bilingual collection inspired by esoteric thought, with adiacent pages in English and Romanian. Showing the poems in parallel with their translation functions as an invitation for bilingual readers to visualize the translator’s choice and think about other possible versions. Translation is considered here an open process.

J. M. White (născut în 1948) este un plătitor de taxe neconvențional, antiautoritarist, antireligios și antiguvern. Povestirile, poeziile, interviurile, eseurile și recenziile sale au apărut în reviste din lumea întreagă. A absolvit studii de licență în fenomenologie la Universitatea Duquesne și deține un master în filozofie de la Universitatea Vanderbilt din Statele Unite.  A participat la sesiunile de vară ale Școlii Jack Kerouac pentru Poetici Imateriale de la Institutul Naropa, unde a studiat cu Allen Ginsberg, William Burroughs și Gregory Corso.  A cercetat budismul tibetan mai bine de douăzeci de ani și a studiat cu Dalai Lama, Khenchen Palden Sherab Rinpoche, Keith Dowman și Namkhai Norbu. A călătorit mult și a vizitat locuri precum Lhasa în Tibet, Stonehenge și Avebury în Anglia, Carnac și Valea Vezere în Franța, Machu Picchu în Peru, Chichen Itza și Uxmal în Mexic, Canionul Chaco, Poverty Point și Cahokia în Statele Unite, precum și sate din rezervațiile de indieni americani Zuni, Hopi și Taos.  Locuiește în zona rurală a statului Tennessee. Volumul de poezie Sfaturi confidențiale pentru neconvențional demontează câteva mituri contemporane despre identitate și ne oferă o serie de reflecții clar conturate poetic despre concepte filozofice precum timp, adevăr, natură, limbaj sau frumusețe. Este o colecție bilingvă inspirată de gândirea ezoterică, în care paginile în engleză și română sunt adiacente. Dispunerea poeziilor în paralel cu traducerea lor funcționează ca o invitație pentru cititorii bilingvi de a vizualiza alegerea traducătoarei și de a lua în considerare și alte posible versiuni. Traducerea este privită aici ca un proces deschis.

Traducere de Daniel Dragomirescu

marți, 6 noiembrie 2018

UNIVERSAL HORIZONS: HARIS ADHIKARI (NEPAL)



















Love for Peace

I am
in love with Peace!
but she’s not in love with me.

Who else or what else
is not?

This culture of
camouflage that I’m part of,
I detest it.

This part of the world that did not listen to me,
that I did not listen to.
These hollow
cores of culture, fruits of maladies.

Ring of pollution. Depletion of
moral layers.

Is it the decadence of
religions? Masquerades
of terrorism? Dramatizations
of dirty politics? Abductions of
Truth and Love?

Or this
Villain Time … This Villain Time
that is mad for Power—Power of Victory—
so mad
that it forcibly corners
and then
commits a brutal rape of Innocence—if it doesn’t get
what it wants …

Or is it
the Providence of Divine Grace?
The Providence that just
looks on (enjoying?)
the agonies and cries
of so many poor beings …
like me.


Dragoste pentru Pace

Eu sunt
îndrăgostit de Pace!
dar Pacea nu este îndrăgostită de mine.

Cine sau ce altceva oare
nu ar fi?

Această cultură a
camuflajului, a cărei parte sunt,
eu o detest.

Această parte a lumii care nu mă ascultă,
pe care nici eu nu o ascult.
Acest goale
nuclee de cultură, fructe ale bolilor.

Cerc al poluării. Epuizare a
resurselor morale.

Să fie oare decadenţa
religiilor? Mascarade
ale terorismului? Dramatizări
ale politicii murdare? Ruptură a
Adevărului şi Iubirii?

Sau acest
Timp Ticălos... Acest Timp Ticălos
care este nebun după Putere – Putere şi Succes –
atât de nebun
că forţează limitele
şi apoi
săvârşeşte un rapt brutal al Inocenţei –
dacă nu capătă
ceea ce vrea...

Sau să fie oare
Providenţa Divinei Graţii? Providenţa care doar
contemplă (bucurându-se?)
agonia şi plânsul
atâtor biete făpturi umane...
aşa ca mine.


Profile. Profil

Haris Adhikari, a widely published poet and translator, is a lecturer of English literature and technical communication at Kathmandu University, Nepal. Adhikari has two books of poetry and a book of translation to his credit. Currently, he is working on two more books of poetry (one in English and the other in Nepali) and some works of research on translation. His poems and works of translation have appeared in reputed journals and magazines at home and abroad, both in print and online. He can be reached at: harisadhikari@gmail.com

Haris Adhikari este poet, traducător şi lector de literatură engleză şi de comunicare tehnică la Universitatea din Kathmandu din Nepal. Adhikari a publicat două volume de poezii şi a tradus o carte din literatura de limbă engleză. În prezent, pregăteşte alte două volume de poezie (una în engleză şi alta în nepaleză) şi unele lucrări de cercetare în domeniul traducerii. Poezii şi eseuri ale sale au fost publicate în presa culturală din Nepal şi din străinătate, în formă tipărită pe hârtie şi în format electronic. Poate fi contactat la adresa: harisadhikari@gmail.com

Traducere de Daniel Dragomirescu

duminică, 28 octombrie 2018

HORIZONTES URUGUAYOS: DANIEL FERNÁNDEZ CORCHS


El muro

A Eliondo Stein le salían de la boca palabras tan duras como piedras de la calle, tan hirientes como la desilusión, tan cortantes como el frío de una madrugada de junio, y además hacía comentarios tan ácidos como el limón que su esposa colocaba en el té de marcela.

Un día, la fábrica en la que trabajaba le asignó un individuo como compañero que no llegó a jubilarse. Solo permanecieron juntos quince años hasta que la muerte se lo llevó extirpándole el corazón de un guadañazo sorpresivo y aséptico, quedando nuevamente solo en su puesto.

Desde entonces, nadie sabe si a propósito o por bruto radical, Eliondo se empeñó en construir un muro que en silencio lo rodeó, fortificando su apellido de todo aquel que por algún motivo o circunstancia hiciera un esfuerzo por acercársele.

Stein era un hombre sólido como el acero, robusto como un toro, y resistente como las cucarachas. En su tarea llevaba adelante el proceso de trefilado del cobre entre dos máquinas de origen alemán, a las que amaba en secreto. Lo maravilloso de su vida pasaba por apretar un botón verde, uno amarillo y otro rojo, y cada mes, se ocupaba del mantenimiento imprescindible de la máquina.

Creía que el dominio del sector lo colocaba en uno de los eslabones más importantes de la planta, con lo cual el correcto funcionamiento de esos artefactos pertenecía al proyecto de la «obra» en la que Eliondo estaba inmerso. Todo lo demás carecía de valor. A diario escribía meticulosamente su producción en la planilla, calculaba cada metro y cada tonelada, evitando que ambas máquinas sufriesen un desgaste operativo anticipado.

— ¡Apurate con la comida que a las nueve hay fútbol!, no sé qué hacés todo el día — y golpeó la puerta del baño tras de sí.

Como cada tardecita, Mabel, rodeada de potes, de latas y de espumaderas, hacía lo suyo con una olla hirviendo y el horno encendido. El ocaso le tragaba el día, sorprendiéndola entre una cosa y otra, sin haber podido descansar un ratito.

Las várices le subían por las piernas como víboras y se le enroscaban haciéndole nudos oscuros como si fueran troncos de eucaliptos.

Pensó «un día de estos lo apuñalo, o mejor aún, le corto el cuello para que quede mudo y disfruto de verlo tullido, jodido ahí, en la mesa. No creo ir presa, por un lado, sería primaria y por otro, un momento de locura podría ser natural».

Adoraba la idea de la locura repentina. Lo pensaba todo el día.

— ¿¡Y…!? Haceme el favor, cebame un mate. ¿O tampoco está pronto? ¿qué pasa contigo que estás tan lenta, eh? 

Eliondo se tiró en el sillón, prendió el televisor, subió el volumen, y el fútbol invadió toda la casa. Sin embargo, siguió despotricando contra los jugadores, contra el árbitro, contra la publicidad, contra el comentarista y contra Mabel que no le alcanzaba el mate.

Ella siguió pensando «ahora mismo lo agarro por detrás y le rebano la garganta con esta cuchilla. ¡Lástima el sillón que recién está tapizado y le cambié el forro de los almohadones con la tela que compré en 8 de octubre! Sí, mejor espero que se siente a comer y cuando esté masticando, le doy en una sien con el martillo de moler carne para las milanesas».

Para Eliondo Stein, el muro que separaba Berlín de Bonn aún estaba allí y aquí, en Montevideo. La muralla China representaba para él la construcción más formidable del Hombre, y sostenía que el control siniestro de la frontera entre México y los EEUU, constituía un emblema justificado del poder superior contra la masa humana en su paupérrima existencia.

Odiaba a los negros, a los judíos, a los chinos, a los árabes, a los homosexuales, a los indios, y a los enanos. Con los años, se había vuelto tan inestable como la nitroglicerina, tan impredecible como el clima.

Mabel, en silencio, cortaba trocitos de panceta y los ponía en la cacerola que hervía a fuego lento. Cada día, ella se quedaba en trance con las marcas que su cuchillo hacía después del corte en la tabla de madera que apoyaba sobre la mesa de la cocina. Quedaba firme haciendo presión con sus manos anchas y fuertes, mientras imaginaba ver correr muy lento la sangre y los jugos hacia la pileta, como la saliva dentro de su garganta. La extasiaba la imagen del cuello abierto y fláccido de Eliondo.

Los ojos abiertos de su marido quedaron duros por la sorpresa, mirando al vacío desorbitados, con las pestañas tiesas, florecidas como margaritas. Debajo del pelo negro que Mabel apretaba con ganas entre los dedos de su mano izquierda, el cuerpo del hombre temblaba de la cintura para abajo, sacudiéndose incontrolable debajo de la mesa.

¡Cómo disfrutó ese momento! le produjo un placer embriagador, una psicosis cocaínica que la colocaba en un viaje sin retorno entre el estofado humeante y la sangre que brotaba a raudales como el salto de agua del Penitente.

Las rodajas de zanahorias, tan anaranjadas, flotaban sin ser saboreadas, al lado de los cubos de papas, de los nabos y de los choclos. Todo estaba oscuro.

La carne lucía tierna sobre una bandeja en el centro de la mesa, junto a la canasta de mimbre con el pan doradito como a Eliondo le gustaba y un vaso frente a su plato, como parte del ritual que ella había preparado. Pero en el lugar de la cocinera había una copa. Mabel sirvió en ella un tinto casero, hecho por su hermano el año anterior en Neptunia antes de Navidad, con una receta que el padre les había heredado.

Ella lo tomaba muy de tanto en tanto, en alguna ocasión especial. Por supuesto, a Eliondo no le gustaba: para él sólo eran de buena calidad los de la bodega de Carrau y Cía., o de alguna otra reconocida. También esto le servía para protestar: «el vino casero era una porquería, una inmundicia». Mabel lo disfrutaba sola, y recordaba aquellos momentos con su familia.

Esa noche, su esposo acompañó la cena con agua, y como de costumbre, se fue a la cama insultando también por eso, porque sentía frío en los pies, porque Mabel no servía para nada, y porque Peñarol había perdido por tres goles.

El muro que Stein construyó no le permitió ver que esa noche caminó hacia la muerte.


Zidul

Lui Eliondo Stein îi ieşeau din gură vorbe la fel de grele ca pietrele de pe drum, la fel de supărătoare ca dezamăgirea, la fel de tăioase ca frigul unei dimineţi de iunie (iunie este o lună de iarnă în emisfera australă, unde se află Republica Orientală Uruguay, n. t.) şi de asemenea făcea comentarii la fel de acide ca lămâia pe care soţia lui o punea în ceai.  

Într-o zi, fabrica unde lucra i-a repartizat un individ ca tovarăş care nu apucă să se pensioneze. Au rămas împreună doar cincisprezece ani, până când l-a luat moartea cu coasa, rămânând din nou singur la locul său de muncă.

De atunci, nimeni nu mai ştie dacă la propunerea cuiva sau din proprie iniţiativă, Eliondo se sili să construiască un zid care îl înconjură în tăcere, întărindu-şi numele de familie (Stein în limba germană înseamnă “piatră”, n. tr.) pentru oricine ar fi făcut vreun efort să se apropie de el.

Stein era un bărbat solid ca oţelul, robust ca un taur şi rezistent ca gândacii de bucătărie. Sarcina sa era să trefileze cuprul între două maşini de origine germană, pe care le iubea în secret. Farmecul vieţii sale consta în a apăsa pe un buton verde, unul galben şi altul roşu şi, în fiecare lună, în lucrările de întreţinere a maşinilor.

Credea că sectorul său de lucru îl plasa într-unul din locurile cele mai importante ale uzinei, de care depindea corecta funcţionare a acestor artefacte din cadrul proiectului “operei” în care Eliondo era cufundat până peste cap. Orice altceva nu avea nici o valoare. Zilnic îşi consemna meticulos producţia în catastif, socotea fiecare metru şi fiecare tonă, evitând ca maşinile să sufere vreo defecţiune operativă previzibilă.

-Grăbeşte-te cu masa, că la ora nouă este fotbal! Nu ştiu ce faci toată ziua – şi a lovit uşa băii din spatele său.

Ca în fiecare seară, Mabel, era înconjurată de ghivece şi cutii de conserve, cu o oală fierbând pe foc şi cuptorul duduind. Amurgul le înghiţea ziua, surprinzând-o între o treabă şi alta, fără să se fi putut odihni măcar o clipită.

Varicele i se târau pe picioare ca nişte şerpi şi se răsuceau în noduri întunecate ca trunchiurile de eucalipt.               
         
Se gândi, “într-o zi ca asta îl va înjunghia, sau şi mai bine, îi va tăia gâtul ca să rămână fără grai şi să se bucure să-l vadă trântit acolo pe masă. Nu cred să ajung victimă, pe de o parte, ar fi ceva primitiv, şi pe de altă parte, un moment de nebunie ar putea fi normal.”

Îi plăcea ideea de nebunie subită. Se gândea toată ziua la asta.

-Şi? Fă-mi o favoare, dă-mi să beau un mate (un fel de ceai, băutură naţională uruguayană preparată special, care se bea cu ajutorul unei mici ţevi, n. tr.). Sau nici măcar nu e gata? Ce se petrece cu tine, de eşti aşa de poticnită?

Eliondo se lăsă într-un fotoliu, deschise televizorul, mări volumul, şi fotbalul invadă toată casa. Cu toate astea, continuă să-i înjure pe jucători, pe arbitru, publicitatea, pe comentator şi pe Mabel care nu mai venea odată cu ceaiul.

Ea continuă să se gândească “chiar acuma îl apuc pe la spate şi îi tai beregata cu acest cuţit. Păcat de fotoliu, care a fost de curând reparat cu pânza pe care am cumpărat-o în ziua de 8 octombrie! Da, sper că se simte mai bine când manâncă şi când mestecă şi îi trag una la mir cu ciocanul de frăgezit carnea”.

Pentru Eliondo Stein, zidul care despărţea Berlinul de Bonn se afla acolo şi aici, la Montevideo. Marele Zid Chinezesc reprezenta pentru el construcţia cea mai formidabilă a Omului şi suţinea că sinistrul control de la frontiera Mexicului cu Statele Unite consituia o emblemă justificată a puterii superioare împotriva maselor omeneşti în paupera lor existenţă.

Îi ura pe negri, pe chinezi, pe arabi, pe homosexuali, pe indieni şi pe pitici.Cu timpul, devenise instabil ca nitroglicerina, la fel de imprevizibil ca vremea.

Mabel, în tăcere, tăia bucăţi de şuncă şi le punea în tigaia care fierbea la foc mic. În fiecare zi, cădea în transă văzând semnele pe care cuţitul ei le lăsa după tăiere în talerul de lemn aşezat pe masa de bucătărie. Rămânea nemişcată, apăsând cu mâinile ei mari şi puternice, pe când îşi închipuia că vede cum curgeau foarte încet sângele şi sucurile până la piscină, precum saliva în gâtul său. O extazia imaginea gâtului deschis şi înmuiat al lui Eliondo.

Ochii deschişi ai soţului ei rămaseră încremeniţi de mirare, privind în gol ieşiţi din orbite, cu genele rigide, înflorite ca margaretele. Sub părul negru, pe care Mabel îl ţinea cu mănuşile între degetele mâinii sale stângi, corpul omului tremura de la brâu în jos, scuturându-se în mod necontrolat sub masă.

Cât s-a delectat cu acest moment! Îi procură o plăcere îmbătătoare, o psihoză de morfinomană, care o plasa într-un voiaj fără întoarcere între tocana fumegândă şi sângele care ţâşnea precum o arteziană.

Feliile de morcov, atât de portocalii, pluteau, fără să mai fie savurate, alături de cuburile de cartofi, de napi şi de porumb. Totul ramânea întunecat.

Carnea arăta flască pe o tavă pusă în mijlocul mesei, alături de coşul de răchită cu pâinea aurie, care îi plăcea lui Eliondo, şi un pahar înaintea farfuriei sale, ca parte dintr-un ritual pregătit de ea. Dar în locul bucătăresei se afla o ceaşcă. Mabel servi din ea un vin roşu de casă, făcut pentru fratele ei anul trecut la Neptunia, înainte de Crăciun, după o reţetă moştenită de la tatăl ei.

Ea îl servea din când în când, la câte o ocazie specială. Bineînţeles, lui Eliondo nu-i plăcea: pentru el de bună calitate erau numai vinurile de la crâşma din Carrau şi Cía sau dintr-o alta, care era recunoscută. De asemenea, asta îi folosea pentru a protesta: “vinul de casă era o porcărie, o mizerie”. Mabel îl savura singură, şi îşi amintea de acele momente petrecute împreună cu familia.

În noaptea aceea, soţul său a însoţit cina cu apă şi ca de obicei s-a băgat în pat înjurând şi pentru asta - pentru că îi era frig la picioare, pentru că Mabel nu servea nimic şi pentru că echipa Peñarol din Montevideo pierduse încasând trei goluri.

Zidul pe care Stein îl construise nu-i îngăduia să vadă că în noaptea aceea mergea spre moarte.


Perfil. Profil

Daniel Fernández Corchs. Desde muy joven se interesó en los temas de nuestra identidad, y en consecuencia, aportó a la sociedad trabajos literarios y composiciones musicales que reflejan dicho sentir. Gestor cultural. En cuanto a su trabajo literario, libros publicados de su autoría: El portal 53-34, sendero de viejos mensajes (ensayos, 2006), Asimetrías a 177º de Acuario (prosa poética, 2007), Montevideo en una lágrima (relato estampa, 2008), La fantástica casa de las palabras errantes (cuentos y poesías de varios autores compartidos, 2008), Esa dulce telaraña azul (cuentos de autores varios, 2010), Extraños de Montarunguá (cuentos, 2011), Jazmines en setiembre (cuentos de autores varios, 2012),  Secretos en la Cruz del Sur (género narrativa, 2016), Uruguay cuentos infantiles (2017, Editorial Altazor, Perú). A partir del año 2016, desarrolla el proyecto cultural Tinta de Escritores, que se emite semanalmente desde la  librería Mundos Invisibles, a través de YouTube y de las redes sociales. Forma parte en calidad de  panelista del programa radial «Tiempo de luz» que se emite por CX 22 radio Universal, 970 AM. Co-conductor en radio Ciudadela 88.7FM. en el programa cultural Esto esarte. Ha recibido varios premios a nivel nacional e internacional. En la actualidad, integra la directiva de la Asociación Uruguaya de  Escritores (AUDE) y es miembro de la Academia Norteamericana de Literatura Moderna con asiento en New Jersey, USA.  

Daniel Fernández Corchs. Prozator şi animator cultural contemporan din Republica Orientală Uruguay. Cărţi publicate din creaţia personală sau sub coordonarea sa: Portalul 53-34, cale pentru vechi mesaje (eseuri, 2006), Asimetrii la 177º de Vărsător (proză poetică, 2007), Montevideo într-o lacrimă (proză, 2008), Casa fantastică a cuvintelor călătoare (proză şi poezie de autori diverşi, 2008), Acea dulce pânză albastră de păianjen (proză de autori diverşi, 2010), Ciudaţii din Montarunguá (povestiri, 2011), Iasomie în septembrie (povestiri de autori diverşi, 2012),  Secrete din Crucea Sudului (proză, 2016), Uruguay, povestiri pentru copii (2017, Editorial Altazor, Perú). Cu începere din anul 2016, dezvoltă proiectul cultural “Tinta de Escritores” (Cerneală de scriitori), care se emite săptămânal din librăria “Mundos invisibles” (Lumi nevăzute) din Montevideo, pe You Tube şi pe reţelele sociale. Colaborează la programul radiofonic “Tiempo de luz” (Timp de lumină), emis de CX 22 Radio Universal 970 AM. Conduce, la radio Ciudadela 88.7 FM, programul cultural “Esto esarte” (Aşa eşti tu). A primit diverse premii la nivel naţional şi internaţional. În prezent conduce Asociaţia Uruguayană a Scriitorilor (AUDE) şi face parte din Academia Nordamericană de Literatură Modernă cu sediul în New Jersey, Statele Unite.

(din Antologie literară uruguayană, vol. II,
în pregătire în colecţia “Bibliotheca Universalis”)

Traducere de Daniel Dragomirescu