joi, 22 iunie 2017

HORIZONTES MEXICANOS: ARTURO HERNÁNDEZ FUENTES



















Con destino desconocido

Deje de marchar cuando tuve que atacar a los que debía proteger,
Guarde silencio ante la injusticia de lo que vi, para no causar problemas.
Defendí lo que creía justo por medio de las armas, a pesar de no estar seguro si hacía lo correcto.
Tuve que perdonar a los culpables de un crimen inconfesable para poder seguir adelante,
Y entonces decidí esconder la verdad del otro lado del océano, para que no fuera encontrada.

Pero vinieron y me despojaron de todo, por temor a las represalias, en ese momento no reaccioné,
Y cuando regresaron e hicieron aún más daño en nombre de la libertad, ya era tarde para detenerlos.
De eso ha pasado mucho tiempo, ahora que no tengo casa, ni familia,
Sé que habrá algún lugar en el mundo que me aceptará.
Pero no sé dónde está, ni tampoco si llegaré a reconocerlo cuando este ahí.

Lo único de lo que estoy seguro es que hay otros que buscan lo mismo que yo,
Al caer la noche los veo, recorriendo las calles sin poder decir algo coherente.

Durante el día busco la ayuda que casi nadie me da y razones para no desistir,
El alimento ya no es para mí y las monedas no están sirviendo de mucho,
Últimamente me doy cuenta de que mis días dejaron de durar 24 horas cuando camino sin rumbo fijo siguiendo al Sol, que se extingue en el horizonte.

Pasaré unos días al fondo de la calle sin nombre para esconder las heridas,
Pero no para sanarlas, porque son imborrables.
Escribiré en las paredes para mostrar la verdad de la que nadie fue testigo
Y seguiré mi camino, hasta llegar al lado del mar.
En donde los ecos de las voces se pierden
Al igual que el sonido de mis pasos por la arena.
Mis huellas se fundirán con el agua que atraviesa los continentes
Y me llevará de regreso al inicio,
En donde descansaré y desapareceré como muchos lo han hecho antes que yo,
Sacrificando todo para poder vivir en paz.
























Destin necunoscut

Am renunţat să plec atunci când a trebuit să-i atac pe cei care trebuiau protejaţi,
Am păstrat tăcerea faţă de injustiţia pe care o vedeam, ca să nu creez probleme,
Am apărat ce am crezut că e just cu armele, deşi nu nu sunt sigur dacă am făcut bine,
Am iertat pe cei vinovaţi de o crimă inavuabilă pentru a putea merge înainte, 
Şi atunci am decis să ascund adevărul de cealaltă parte a oceanului, ca să nu mai fie găsit.

Dar au venit şi m-au despuiat de toate, de teama  represaliilor în acea clipă nu am reacţionat,
Şi când s-au întors şi au produs mai multe daune în numele libertăţii, era prea târziu pentru a-i mai opri. 
De atunci a trecut mult timp, acum când nu am casă şi familie,
Ştiu că va fi un loc în lume care mă va primi.
Dar nu ştiu unde este, nici dacă voi ajunge să-l recunosc când voi fi acolo.

Singurul lucru de care sunt sigur este că sunt şi alţii care caută acelaşi lucru ca mine,
La căderea nopţii îi văd trecând pe drum fără a putea spune ceva desluşit. 

În timpul zilei caut ajutorul pe care aproape nimeni nu mi-l dă şi temeiuri ca să nu renunţ,
Hrana nu mai e pentru mine, banii nu îmi mai folosesc la nimic,
În final îmi dau seama că zilele mele au încetat să mai dureze 24 de ore pe când rătăcesc fără ţintă,
luându-mă după soarele care se stinge la orizont.  

Mi-am petrecut unele zile în adâncul drumului pentru a-mi ascunde rănile,
Dar nu pentru a le vindeca, fiindcă sunt de nevindecat.
Voi scrie pe ziduri ca să arăt adevărul la care nimeni nu a fost martor
Şi îmi voi urma calea, până când voi ajunge la marginea mării.
Unde ecourile vocii se pierd
La fel ca sunetul paşilor mei pe nisip.
Urmele mi se vor topi în apa care traversează continentele
Şi care mă va lua înapoi spre începuturi,
Unde mă voi odihni şi mă voi mistui aşa cum atâţia au făcut-o înaintea mea,
Sacrificând totul pentru a putea trăi în pace.     


Perfil

Arturo Hernández Fuentes (1982, México). Autor de relatos, novelas y ensayos. Promotor de los valores culturales méxicanos a HLC. Licenciado en Educación Primaria. Libros: Los últimos recuerdos de una vida pasada (novela, 2015), La chica que le disparó al Sol (vol. I, 2016). Colaboraciones en las revistas “Trinando” (Colombia), “Extrañas Noches” (Argentina), “Infinitus” (México) etc. Arturo Hernández Fuentes, cuyo nombre recuerda al lector el conocido novelista Carlos Fuentes, tiene en común con el ilustre escritor la vocación narrativa, y con Emiliano Zapata, las aspiraciones sociales. Publicado en HLC: 2, 5/2011, 1, 4/2016.

Arturo Hernández Fuentes (1982, Mexic). Autor de povestiri, romane şi eseuri. Promotor al valorilor culturale mexicane la OLC. Licenţiat în pedagogie. Cărţi: Ultimele amintiri ale unei vieţi trecute (roman, 2015), Fetiţa care a dispărut în Soare (vol. I, 2016). Colaborări la revistele “Trinando” (Columbia), “Extrañas Noches” (Argentina), “Infinitus” (Mexic) etc. Arturo Hernández Fuentes, al cărui nume îi aminteşte cititorului de cunoscutul romancier Carlos Fuentes, are în comun cu ilustrul scriitor vocaţia narativă, iar cu Emiliano Zapata, aspiraţiile sociale. Publicat în OLC:  2, 5/2011, 1, 4/2016.

Traducere de Daniel Dragomirescu

marți, 20 iunie 2017

BIBLIOTHECA UNIVERSALIS 2017: ANTOLOGIA "VERTEBRAL" (CHILE)





















AMANDA ESPEJO

Aprendizaje

Entonces, dime...
¿Alguna vez te aprendiste mi espalda?

¿Caminaste a paso firme los adoquines de mi columna
deslizando tu cuerpo por sus lomas de huesos curvos
lamiendo - de paso - la textura leve de mis pecas
y el quiebre altivo de mi cintura?

¿Sellaste con tus labios al final del recorrido
 la hondonada tibia donde se guarece 
la última vértebra de la serpiente?

Y si no lo has hecho...
¿Cómo puedes saber 
quién es la que duerme a tu lado?


Ucenicie

Deci, spune-mi...
Vreodată mi-ai memorat spatele?

Ai străbătut cu pas ferm şinele coloanei mele
alunecându-ţi corpul pe spinarea de oase curbate
lingând – în trecere – textura uşoară a pistruilor mei
şi forma trufaşă a taliei mele?

Ai pecetluit cu buzele tale la sfârşitul traseului
zănoaga călduţă unde se adăposteşte
ultima vertebră a şarpelui?

Şi dacă nu ai făcut-o...
Cum poţi şti
cine este cea care doarme lângă tine?




















CARMEN TRONCOSO BAEZA


Deseos transparentes

El aguamarina de mis ojos
lame tus palabras
 navegante consumado

Si es transparente mi deseo
llévame 
Si mi risa rueda entre tus brazos 
llévame

Si mi fresca lengua
recorre tu carne vibrando, 
ola brava fantasma
revienta en mí

Yo desnuda
no soy la misma,
estoy tatuada entu boca


Dorinţe transparente

Acvamarinul ochilor mei
îţi linge cuvintele
navigator consumat

Dacă este transparentă dorinţa mea
ia-mă
Dacă râsetul meu se învârteşte în braţele tale
ia-mă

Dacă limba mea proaspătă
îţi străbate carnea vibrând,
val sălbatic fantomă
explodează în mine

Eu goală
nu sunt aceeaşi,
sunt tatuată în gura ta





















HAYDEE HERRERA


La libertad guiando al pueblo                                              

Para Delacroix, la libertad es:
Una mujer con pechos descubiertos, bandera en mano,
jacobinos, girondinos a la par cargando rifles.
La bandera patria, triangulada entre: la mujer, el niño y el pintor
obreros, burgueses…
Avanzando heroicos sobre un reguero de cuerpos,
en post de la revolución.
Allá, donde muchos ponen la bala.
¡Nosotras… mujeres! ponemos el cuerpo, el amor, la palabra.
Para Courbet, la libertad;
es un pubis de mujer en primer plano,
tendido laxo sobre la cama,
carnosidad luminosa e insolente.
Realismo y morbo.
Allá, donde muchos hacen propiedad
compiten y se afanan en destrozarnos.
¡Nosotras… mujeres! ofrendamos nuestro sexo.
Tendemos la mano, 
hacemos comunidad y parimos voluntades.
Somos ideología que construye democracias.
Socialismos, manifiestos. 
La libertad para alguien como yo;
es haber luchado por ella, con uñas y dientes.
Arriesgando todo por el todo.
Allá, donde alguien intentó desbaratarme
queriendo romper mis huesos.
No quise ser la víctima, ni puse la mejilla.
Fui la mano y el puñal; erotismo y muerte.
Fui después de todo y tanto intento, 
dueña de mí para siempre.


Libertatea care ghidează poporul                                              

Pentru Delacroix, libertatea este:
O femeie cu pieptul descoperit, cu steagul în mână,
iacobini, girondini deopotrivă purtând carabine.
Steagul patrie, triunghiular între: femeia, copilul şi pictorul
muncitori, burghezi...
Avansând eroic peste o împrăştiere de corpuri,
în schimbul revoluţiei.
Acolo, unde mulţi îşi îndreaptă gloanţele.
Noi... femei! ne punem corpul, iubirea, cuvântul.
Pentru Courbet, libertatea;
este un pubis de femeie în prim plan,
întins uşuratic pe pat,
cărnozitate luminoasă şi insolentă.
Realism şi morb.
Acolo, unde mulţi fac averi
se iau la întrecere şi se încăpăţânează să ne distrugă.
Noi... femei! îi dăm ofrandă sexului nostru.
Întindem mâna,
facem comunitate şi naştem voinţe.
Suntem ideologia care construieşte democraţii.
Socialism, manifeste.
Libertatea pentru cineva ca mine;
înseamnă să fi luptat pentru ea, cu unghii şi dinţi.
Riscând totul.
Acolo, unde cineva a încercat să mă distrugă
vrând să-mi rupă oasele.
Nu am vrut să fiu victima, nici nu am întors obrazul.
Am fost mâna şi pumnalul; erotism şi moarte.
Am fost, după toate şi după atâtea încercări,
stăpână pe mine pentru totdeauna.


(Antología Vertebral, “Bibliotheca Universalis”, 2017)

Traducere: revista “Orizont literar contemporan”

miercuri, 14 iunie 2017

COMMEMORATIONS. COMEMORĂRI

13 – 15 iunie 1990, Marea Vânătoare de Oameni

 de Daniel Dragomirescu

Anumite lucruri par lămurite până la capăt în ce priveşte Marea Mineriadă. Ce pare oarecum mai greu de înţeles este modul în care au operat atunci forţele represive, care nu s-au limitat să îi vizeze, mai bine zis să îi vâneze, pe cei cunoscuţi ca fiind sigur drept “golani din Piaţa Universităţii”, ci şi-au extins acţiunile asupra multor alte grupuri de persoane. A agresa şi a maltrata trecători acostaţi la întâmplare pe stradă pare ceva neverosimil şi ilogic. În realitate, vânătoarea de oameni pe străzile şi în casele Bucurestiului din zilele Marii Mineriade nu a fost făcută la întâmplare, nu a fost rezultatul unei improvizaţii de moment. Luni bune până la Mineriada din iunie toţi participanţii, permanenţi sau ocazionali, la manifestaţia din Piaţa Universităţii au fost filaţi, filmaţi, fotografiaţi, denunţaţi, identificaţi, înregistraţi. În sprijinul puterii FSN a timpului au venit şi o serie de documente unde apăreau, cu datele din buletin şi adresa exactă, toţi cei care, în perioada martie – mai 1990, din convingere, în numele unui viitor mai bun pentru ţara lor, semnaseră pentru aplicarea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, ca şi tabelele nominale cu cei care se înscriseseră în PNL şi mai ales în PNŢcd, pentru că toate aceste documente au ajuns în cele din urmă în mâinile forţelor represive, care nu întâmplător au spart şi devalizat sediile celor două partide democratice de opoziţie.

Cei maltrataţi şi asasinaţi pe străzile Capitalei, în plină zi ori la miez de noapte, în acele zile tragice din iunie, se pot încadra în mai multe categorii: a) persoane care i-au blamat pe mineri ori şi-au exprimat în orice alt mod dezacordul cu faptele lor (cazul poetului Cezar Ivanescu, maltratat bestial fiindcă, de la balconul unui apartament din zona Pieţei, pe Magheru, a huiduit un grup de mineri şi civili care participa la represalii, este doar un singur exemplu); b) persoane aflate pe listele negre, urmărite, filate, monitorizate; c) studenţii (de la Arhitectură şi Universitate); d) oameni care, spre ghinionul lor, aveau o infăţişare de intelectuali (aveau barbă şi ochelari, purtau blugi etc.) şi care, cum s-a dovedit într-o serie de cazuri, nu aveau nici o legătură cu Piaţa Universităţii, dar care s-au aflat la locul nepotrivit în momentul nepotrivit (precum Mihai Tănăsescu, ajuns mai târziu ministru de finanţe al PSD, bătut de mineri, fiindcă a fost luat drept opozant al FSN). Motivaţia acestui mod de a acţiona ţine de resorturile represiunii politice. După prăbuşirea dictaturii comuniste, frica trebuia (re)instituită la nivelul întregii societăţi, pentru ca factorii politici de decizie ai momentului să poată opera nestingherit, în conformitate cu proiectul lor, fără a mai întâmpina vreo opoziţie semnificativă din partea cetăţenilor.

Vânătoarea de oameni de la Marea Mineriadă a lăsat în urmă multe victime. Numărul celor maltrataţi în mod grav a fost mare, dar şi numărul morţilor ca urmare a acţiunii / a acţiunilor represive a fost apreciabil. Cifra oficială de 6 morţi între 13 – 15 iunie 1990, menţionată în toate sursele care se pretind obiective, este o poveste de adormit copiii. În realitate, numărul celor decedaţi ca urmare a represiunii a fost semnificativ mai mare. Numărul exact al victimelor nu se cunoaşte nici acum bine, dar poate fi aproximat, coroborând informaţiile. Există mărturii ale unor medici, care menţionează numărul mare de victime cu răni foarte grave, care după ce au primit primele îngrijiri în spital au refuzat internarea şi despre care medicii cred că nu au putut supravieţui. La cimitirul Străuleşti 2, situat la marginea de nord a Capitalei, într-o zonă mai greu accesibilă, la scurtă vreme după sângeroasele evenimente din 13-15 iunie, au fost aduse şi înmormântate fară nici o ceremonie, zeci şi sute de cadavre în putrefacţie ale unor morţi neidentificaţi. Străuleşti 2 este un caz notoriu datorită unei tentative de cercetare întreprinse din iniţiativa unor studenţi de la Medicină şi unei relative publicităţi de care s-a bucurat în presă, dar se ştie că morţi neidentificaţi au fost înhumaţi, în iunie 1990, şi în alte cimitire (ca de exemplu, în cimitirul din comuna suburbană Domneşti). Tot potrivit unor mărturii, Crematoriul Cenuşa ar fi funcţionat non stop în acele zile din iunie. Există şi persoane dispărute, despre care se bănuieşte că s-au aflat printre morţii de la Mineriadă. Un martor străin care a ţinut să îşi păstreze anonimatul evocă, în acest sens, cazul unui copil de 12 ani, împuşcat mortal în timpul nopţii în zona Universităţii. Aşa cum rezultă din actul de punere sub acuzare emis în decembrie 2016 de către procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o serie de lideri politici cu înalte responsabilităţi în stat în anul 1990 (şi după aceea) au mâinile pătate de sânge; dar şi cei care au făcut în public apologia represiunii din iunie 1990 poartă o vină de ordin moral, indiferent care sunt circumstanţele atenuante pe care le invocă astăzi pentru a se disculpa. Ion Iliescu îi condamna pe legionari, dar în acele zile FSN-ul fondat de el s-a manifestat ca o organizaţie care nu s-a dat în lături să aplice cu mult zel cele mai violente şi mai antidemocratice metode pentru a păstra monopolul puterii. A rămas antologică declaraţia lui din 1990 că România postcomunistă putea să fie în continuare o ţară totalitară, dar “cu un despot întelept".

Urmările Marii Mineriade în istoria noastră de după 1989 nu sunt cu nimic mai puţin grave. Dominată de forţe politice pentru care adevărata democraţie nu conta, România a rămas la periferia lumii civilizate, cu politicieni venali, cu o dezvoltare economică sub nivelul potenţialului de care dispune, cu o mulţime de plagiatori deveniţi peste noapte chiar şi miniştri, cu şcoli silite să se plieze mereu în faţa factorului politic în detrimentul unei mai bune instrucţii şi educaţii, cu spitale în care se moare cu zile, cu o corupţie înfloritoare, cu sute de mii de kilometri de drumuri proaste, care îşi iau zilnic cota de morţi şi de mutilaţi, cu palate de sute de mii de euro şi cu zeci de mii de asistaţi social, cu milioane de persoane care pleacă ori au plecat din ţară în căutarea unei vieţi mai bune.

După 27 de ani, Marea Mineriadă rămâne încă o rană deschisă pe trupul României.


13 – 15 juin 1990, La Grande Chasse à l’Homme

par Daniel Dragomirescu

Il existe certaines choses qui nécessitent d'être clarifiées, en détail, concernant la Grande Mineriade. Ce qui semble plus difficile à comprendre est la manière selon laquelle ont agi a l’époque les forces de répression, qui ne se sont pas limitées seulement à viser, voire chasser, ceux qui étaient connus comme « golans de la Place de l’Université », car ils ont élargi leurs actions contre beaucoup d’autres groupes de personnes. Maltraiter des passants, accostés au hasard dans la rue, semble être une initiative peu plausible et incongrue. En réalité, la chasse à l'homme, dans les rues et les maisons des bucarestois, aux jours de la Grande Mineriade, n’a pas été faite de façon aléatoire, n’a pas été le fruit d'un caprice ou idée instantanée et momentanée.

Durant les quelques mois précédant la Mineriade de juin, tous les participants, permanents ou occasionnels, à la manifestation de la Place de l’Université,  ont été espionnés, filmés, photographiés, denoncés, identifiés, enregistrés. À l’appui du pouvoir du FSN (dit « Front de Salut National ») est venue ainsi une multitude de documents oú apparaissaient les noms, prenoms, professions, dénonçant tous ceux qui, entre mars et mai 1990, par conviction, luttaient au nom d’un avenir meilleur pour leur pays, pour l’application du Point 8 de la Proclamation de Timişoara, tout comme les tables nominales de ceux qui étaient inscrits dans le PNL (Le Parti National Libéral) et surtout dans PNŢcd (Le Parti National Paysan Chrétien et Démocrate). Tous ces documents étant tombés finalement dans les mains des forces de répression, qui n'ont certes pas fortuitement cassé et dévalisé les sièges des deux partis démocratiques de l’opposition.

Ceux qui ont été bestialement maltraités et tués dans les rues de la Capitale, en plein jour ou à minuit, les jours tragiques de juin, peuvent être inclus dans plusieurs catégories : a) Les personnes ayant condamné les agissements des mineurs (vrais ou faux) oú bien ayant exprimé de n’importe quelle autre manière leur désaccord face à cette barbarie (comme fut le cas du Poète Cezar Ivănescu, bestialement maltraité parce que, du balcon de son appartement situé près de la Place de l’Université, sur le Boulevard Magheru, il chahuta un groupe de mineurs et de personnes civiles qui participait aux représailles – et ce n’est qu’un exemple) ; b) Les personnes figurant sur les listes noires et qui furent poursuivies, espionnées, monitorisées ; c) Les etudiants (En Ecole d'Architecture, à l’Université...) ; d) Les gens qui, pour leur malheur, présentaient un aspect dit « intellectuel » (portant barbe et lunettes, vêtus de blue-jeans, etc.) et qui, comme il s’est avéré dans nombre de cas, n'étaient aucunement en relation avec la Place de l’Université, mais qui se trouvaient en place inopportune, dans un moment inopportun (le cas de Mihai Tănăsescu, plus tard ministre dans un Gouvernement PSD, battu par les mineurs, puisqu’il fut pris pour un opposant de FSN).

La motivation profonde, en une telle manière d’agir, est inhérente aux ressorts de la répression politique. Après l’effondrement de la dictature communiste, la peur se devait d'être (re)établie au niveau de toute la société, afin que les facteurs politiques de décision du moment puissent intervenir librement, selon leur propre aveuglement et folie, sans se heurter à aucune résistance significative de la part des citoyens, trop surpris pour pouvoir réagir.

La chasse à l’homme pendant la Grande Mineriade a laissé derrière elle beaucoup de victimes. Le nombre de gens grièvement maltraités s'est trouvé très élevé, mais également le nombre de morts suite aux actions repressives, qui fut considérable. Le chiffre avance, de six morts entre les 13 et 15 Juin constitue une histoire pour enfants. En réalité, le nombre de morts, suite à la répression, s'avère considérablement plus grand. La somme totale des victimes n’est pas bien connu, cependant, on peut avancer des chiffres approximatifs, en corroborant les informations.

IL existe en particulier les temoignages des médecins, qui évoquent un grand nombre de victimes gravement blessées, lesquelles, après avoir reçu les premiers secours, ont refusé de rester à l’hopital bien que les médecins aient craint pour leur survie. Au cimetière Străuleşti 2, situé en marge du nord de la Capitale, dans une zone assez inaccessible, peu de temps après les sanglants événements, on a amené et enterré sans aucune cérémonie funéraire, des dizaines et des centaines de cadavres en putréfaction ; des morts qui ont été enregistrés tout simplement comme “non identifiés” ...(Une formule cachant de terribles méfaits). Străuleşti 2 est un cas connu et révélé, grâce à la presse, mais on sait que des “non identifiés” ont été enterrés, en Juin 1990, également dans d’autres cimetières (comme par exemple dans celui de Domneşti, une commune de banlieue). Toujours selon des temoignages, le Crématoire “Cenuşa” (“Les Cendres”) aurait fonctionné en feu continu ces jours de Juin. IL se trouve aussi des personnes disparues, que l'on soupçonne de se trouver parmi les morts de la Mineriade. Un temoin de l’etranger, qui a voulu garder l'anonymat, évoque, dans ce sens, le cas d’un enfant de 12 ans, abattu pendant la nuit dans la zone de l’Université. Comme le montre l’acte d’accusation émis en Décembre 2016 par les procureurs du Parquet d’auprès la haute Cour de Cassation et Justice, les leaders politiques ayant d’importantes responsabilités dans l’État en 1990 (et après) ont les mains pleines de sang ; mais aussi ceux ayant fait publiquement l’éloge de la répression de Juin 1990 et qui ont une responsabilité d’ordre moral, quelles que soient les circonstances qu’ils invoquent aujourd’hui pour se disculper...

Ion Iliescu condamnait les légionnaires de Corneliu Zelea Codreanu (1899 – 1938), mais ces jours-là, le FSN (fondé par lui) s’était pleinement manifesté comme une organisation terroriste de type bolchévique, qui n’épargnait aucun crime et violence pour conserver le monopole du Pouvoir. De surcroit, sa déclaration de 1990, selon laquelle la Roumanie pouvait rester en continuation un pays totalitaire, mais “conduite par un despote sage” s'avère digne d'une apologie post-communiste !      

Les conséquences de la Grande Mineriade, dans notre histoire récente, demeurent néanmoins d’une gravité exceptionnelle. Dominée par des forces politiques selon lesquelles la vraie démocratie n’a aucune valeur, la Roumanie s'est trouvée reléguée en périphérie du monde civilisé, avec des politiciens vénaux d’extraction communiste, avec un développement économique au-dessous du potentiel dont elle dispose dans les faits, alourdie d' un contingent de plagiaires et d'imposteurs devenus du jour au lendemain des ministres, avec des écoles obligées de plier toujours face au facteur politique, ceci au détriment de la bonne instruction et éducation, avec des hopitaux oú l’on se meurt au lieu de se guérir, avec une florissante corruption, avec un réseau routier public défectueux, entraînant chaque jour son tribut de morts et de mutilés, avec des palais quasiment impériaux, de centaines de milliers d’Euros, côtoyant des dizaines de milliers de personnes socialement assistées, avec des millions de Roumains qui abandonnent leur pays pour chercher une vie plus humaine ailleurs.

Après 27 années, la Grande Mineriade reste encore une blessure ouverte couvrant tout le corps de la Roumanie, d'un voile sanguinolent.

Traduction par Noëlle Arnoult (France)

duminică, 4 iunie 2017

PERSPECTIVES UNIVERSELLES: TRAIAN VASILCĂU (BASARABIA)























Arta iertării

Sub cerul unde liniștea m-așteaptă
Cu crini în mîini, spre care n-am mai mers,
Ce mare e femeia care iartă
Un om  de neiertat în Univers?!

M-am fost crezut oracolul stihiei
Și împăratul clipei, mai ales,
Și-adesea—avocatul Veșniciei
Și-abia acum, tîrziu, am înțeles

Că toatele-s în van de nu-i durerea
Primordialul schit, spre care-n zori
Cuvîntul meu a-ncendiat  tăcerea
Și-a-ngenuncheat în fața unei flori,

Care e Ea, a lumii mele soartă,
O sfîntă-n amintirea  de neșters.
Ce  taină  e femeia care iartă
Un om de neiertat în Univers?!

Ce unică-i  femeia, cea creată
Din vraja  Adevărului Suprem,
Fără de care-s piatră răsturnată
Peste-al lui Christ  mormînt, să mă tot tem

Și-n lipsa Ei să nu-mi găsesc o poartă
Prin care aș fugi de prealumesc
S-o cer lui Dumnezeu, să mi-o dea toată
Și-atunci pe loc să simt că-nmuguresc

Și crengile cu fructe se îndreaptă
Spre îngerii văzduhului ales.
Ce nobilă-i femeia care iartă
Un om de neiertat în Univers?!

Un dangăt nesfîrșit în spovedire,
O turlă de sublim  sub prima stea,
Ce poate fi-ntregită mănăstire
Doar cu altarul care este Ea!


L’Art du Pardon

Je chemine sous le ciel, vers lequel je ne suis plus allé
Où le silence m’attend, avec mes lys dans les mains...
Comme est grande la femme qui pardonne
Un homme impardonnable dans tout l’Univers !

Je me suis cru l’oracle de la force aveugle
Et l’empereur de l’instant, surtout,
Puis, souvent, l'avocat de l’Éternité
Cependant, à peine maintenant, je comprends

Que tout est en vain s’il n'existe pas la douleur
Le primordial ermitage, vers lequel à l’aube
Ma parole a brûlé le silence
Et s’est agenouillée devant une fleur,

Qui est Elle, de la destinée de mon monde ?
Une sainte à l'ineffaçable souvenir.
Quel mystère est la femme qui pardonne
Un homme impardonnable dans tout l’Univers ?

Comme elle se révèle unique, Elle, la femme créée,
Du charme de la Vérité Suprême,
Sans laquelle je serais une pierre renversée
Sur la tombe du Christ, toujours craintif...

En Son absence, j'erre, sans trouver de porte,
Pour fuir les pesantes mondanités ! 
Je demande à Dieu de me la donner toute entière
Qu'alors je sente ma reviviscence !...

Et les branches pleines de fruits se dirigent
Vers une manne céleste, peuplée d'Anges.
Comme est noble la femme qui pardonne
Un homme impardonnable dans tout l’Univers !

Ma confession sonne un glas sans fin,
Une tour sublime brillant sous l'étoile de Vénus
Qui se transformera peut-être en couvent,
En un unique Autel sublimé par Elle...

Traian Vasilcău (1969, Viişoara, Bessarabie / République de la Moldavie). Poète, essayiste, pamphlétaire, auteur dramatique, librettiste. Études: Faculté d’Histoire et d’Ethnopédagogie, Université Pédagogique d’État “Ion Creangă” de Kishinev (1993). Membre de l’Union des Écrivains de la Moldavie. Membre de l’Union des Écrivains Roumains. Maître des Artes (2011). Participant actif, dès la periode de ses études universitaires, au Mouvement de Liberation Nationale, fait pour lequel il fût admonesté et persecuté par la police politique de l’époque. La police politique, KGB a organisé des mascarades envers lui, pour le recruter comme collaborateur. Président de la Société Culturelle “Phoenix”, président de la Fondation Culturelle “Maluri de Prut”, directeur-fondateur de la revue littéraire-artistique “Phoenix”. Prix National pour la Culture et les Arts (2016). Livres publiés: Poemele regretelor târzii (poémes, 1995), Un clopot pentru Basarabia (poèmes, 1996), Spitale pentru îngeri (poémes, 1997), Poeme de pe timpul tăcerii de aur (1999), Cerul scris cu stele (poémes, 2001), Atentat la Veşnicie (maximes, reflections, 2006-2007), Călugăr fără schit (poémes, 2012), Demisionarea din umilinţă. Eseuri din Mahalaua Nebunilor (2003) etc. Traian Vasilcău a fait des traduction de la littérature russe (Anna Ahmatova, Ivan Bunin). Collaborations aux revues : revistele “Literatura şi arta”, “Basarabia literară”, “Moldova suverană”, “Ardealul literar”, “Bucovina literară”,  “Astra”, “Caiete silvane”, “Nord literar”, “Poezia” etc. Traduit en italien (Cavalli della luce), anglais (Poem of the Opera of Silence), français (Le Diamant de la Bénédiction), allemand (Der Mensch mit zwei Sonntagen), turc et tartare (Sözlere kar yağmış) etc. Ce que nous apporte, en innovation, Traian Vasilcău au domaine de la création poétique d’aujourd’hui, est non seulement sa vision personnelle sur la relation entre l’Homme et la Divinité, mais aussi la grâce de la Parole écrite, tout comme sa profonde foi en l'importance du Poète dans la vie de la Cité. Aspect périssable et ressenti d'éternité, essor vers les étoiles et expérience de la traversée de “la Vallée de la Lamentation”, candeur et attribution de culpabilités réelles ou imaginaires, voici ce qui constitue une partie des antinomies qui marquent également les expériences de l’homme et du poète. Un poète qui porte dignement ses pas tout au long des sentiers lumineux du Parnasse littéraire contemporain. Livres dans “Bibliotheca Universalis”: Poezii alese. Selected Poems. Poemas escogidos. Poésies choisies (en préparation, 2017).

Traduction par Noëlle Arnoult & Daniel Dragomirescu

joi, 1 iunie 2017

NUOVO IN BIBLIOTHECA UNIVERSALIS


Fragile e precario il poeta

Per iniziare la lettura del nuovo libro di Fabio Strinati* bisogna fare spazio alla concentrazione, quella necessaria per completare un viaggio di esplorazione interiore. Periodo di transizione è una raccolta di poesie dove l’autore spinge fuori dalla sua anima dubbi ed insicurezze, le porta in superficie, le confida non solo per liberarsene, ma affinché questi stati d’animo siano di supporto al lettore, che può riconoscersi tra le parole scritte. Viene naturale chiedersi cosa intenda il poeta con il termine transizione e allora il riferimento va a quel ‘passaggio’ che è l’esistenza stessa. Siamo in cammino e giorno dopo giorno ci mettiamo in discussione attraverso scelte, azioni, anche indecisioni.  Quello che sta avvenendo dentro e fuori Strinati è un processo di ricerca, un’urgenza di scoperta o riscoperta dell’io, nella purezza delle intenzioni ed espressioni. La raccolta si apre non a caso con la lirica Groviglio, intreccio di percezioni e situazioni confuse. Il poeta parla di disordine, di fumi forestieri, elementi che rimandano proprio ad un senso di smarrimento ed incertezza: “Salvadanaio mentale sprofonda nel disordine/coi fumi forestieri,/cicalini vibratori e megafoni interni/che ignorano la mantide/attanagliata nelle vene tormentose”. Le immagini risultano particolari negli accostamenti e la stessa mantide riflette una forte simbologia che incarna in qualche modo la meditazione. E’ necessario un lavoro intenso sul pensiero e in questo caso il poeta deve districare le trame della sua identità, che ancora non è in equilibrio. C’è un vuoto che assale, che non lascia tregua e l’autore è consapevole di vivere un periodo non facile. Si considera addirittura privo di se stesso, quasi non si riconosce in quello che sta accadendo: “Privo di me stesso striscio, crepo mi spello/nell’indebolimento di un contorno vago e circonciso” (Depressione). Non sentirsi in sintonia con le cose e con gli altri produce delle continue precipitazioni psichiche e fisiche che rischiano di portare via ogni singola gioia o accenno di luce. La poesia in questo caso serve a rielaborare le inquietudini, a ripercorrere limiti e fragilità, fino a trasformare ogni ombra in qualcosa di positivo. Per Strinati la scrittura diventa lo strumento per imparare a conoscersi, per compiere un’indagine approfondita nelle proprie emozioni. Non è così scontato riuscire ad osservarsi in profondità, specialmente se lo si fa attraverso la creatività, producendo versi di un certo valore. Tra le angosce l’autore non nasconde di aver anche paura di ciò che prova, e in un tempo provvisorio vive la sua esistenza tra mille dubbi, cercando di capire la direzione da prendere per non cadere nel buio assoluto. Ripensando proprio a questa tensione dell’anima torna a farsi presente nella memoria la poesia di Georg Trakl, poeta espressionista austriaco che evoca la decadenza e la solitudine del mondo. Strinati in qualche modo porta addosso pensieri e patimenti avvolti da un tormento insistente. Fragile e precario il poeta continua a ‘vomitare’ un malessere che sfianca, si abbandona a quel vortice che lo attira come forza oscura, si cerca, si annusa, si scopre come feto impaurito in una vita che non sempre dà riferimenti, in attesa di una traiettoria nuova. Decidere di andare fino in fondo negli angoli meno battuti della propria anima è una scelta sicuramente coraggiosa. Non è da tutti svuotarsi, passare al setaccio turbamenti, sofferenze, lacrime, e vedersi oltre. Trova rifugio negli elementi della natura Strinati e nel fiorire di primavera prende atto della preziosità dell’esistere, di essere parte del cosmo. Rimane comunque un’oscillazione costante dove prevale il dubbio, l’imperfezione, ma questo fa parte di una personalità sensibile che chiede risposte, che aspetta di comprendere il senso del suo andare per le strade della vita, insieme ad una fedele compagna: la Poesia.

Michela Zanarella
Padova-Roma, maggio 2017
_________________________________
* Fabio Strinati, Periodo di transizione. Perioadă de tranziţie ("Bibliotheca Universalis", 2017)


Fragil şi precar poetul

     Pentru a începe lectura noii cărţi a lui Fabio Strinati este nevoie să acorzi un spaţiu mai mare concentrării necesare, spre a completa o călătorie de explorare interioară. Perioadă de tranziţie este o culegere poetică în care autorul exhibează din sufletul său îndoieli şi nesiguranţe, dar pentru ca aceste stări sufleteşti să ajungă la cititor, care se poate recunoaşte în cuvintele aşternute în scris. Este firesc să-ţi pui întrebarea ce înţelege poetul prin termenul tranziţie şi atunci referinţa devine acea “trecere” care este existenţa însăşi. Suntem pe un drum şi zi după zi punem în discuţie opţiuni, acţiuni, precum şi indecizii. Ceea ce înţelege Strinati prin lăuntric şi exterior este un proces de căutare, o urgenţă a descoperirii sau redescoperirii eu-lui, în puritatea intenţiilor şi exprimării. Culegerea se deschide nu întâmplător cu poemul Groviglio, o înregistrare de percepţii şi situaţii confuze. Poetul vorbeşte despre dezordine, de fumuri călătoare, elemente care se referă la un sens de incertitudine; “Mizeria mentală se prăbușește în dezordine / ca fumul călător, / sirene vibrând si megafoane interioare / care ignoră călugărița / cuprinsă în vene chinuite.” Imaginile rezultate sunt particulare în semnificaţii şi reflectă o puternică simbologie, care întrupează într-un fel oarecare meditaţia. Este necesară o muncă intensă a gândirii şi în această situaţie poetul trebuie să distingă între tramele identităţii lui, care încă nu se află în echilibru. Există un vid care irumpe, care nu dă răgaz şi autorul este conştient că trăieşte o perioadă deloc uşoară. Se crede privat de sine însuşi, aproape nu se recunoaşte în cel care este gata să se prăbuşească; “Lipsită de mine aceeaşi zgârietură, îmi crapă  / în slăbirea unui contur vag și circumcis” (Deprimare).  A nu se simţi în sintonie cu lucrurile şi cu ceilalţi generează nesfârşite căderi psihice şi fizice, care riscă să răpească orice bucurie sau sclipire de lumină. Poezia în acest caz serveşte la reelaborarea neliniştilor, la conştientizarea limitelor şi a fragilităţii, pentru a transforma orice umbră în ceva pozitiv. Pentru Strinati scrisul devine instrumentul autocunoaşterii, cu scopul de a avea o imagine aprofundată asupra propriilor emoţii. Nu este atât de uşor să reuşeşti să te observi în profunzime, mai ales dacă o faci prin creativitate, producând versuri de o anumită valoare. Printre angoase autorul nu ascunde că îi este teamă şi de ceea ce probează, şi într-un timp provizoriu îşi trăieşte existenţa printre mii de îndoieli, căutând să înţeleagă direcţia de urmat pentru a nu se prăbuşi în beznă absolută. Regândind la aceasta tensiune a sufletului, se întoarce şi îşi readuce în memorie poezia lui Georg Trakl, poet expresionist austriac care evocă decadenţa şi singurătatea lumii. Strinati într-un fel oarecare poartă gânduri şi patimi ale unei frământări stăruitoare. Fragil şi precar, poetul continuă să ‘vomite” un rău de existenţă care îl sleieşte, se abandonează acelui vortex care îl atrage ca o forţă obscură, se caută pe sine, se adulmecă, se descoperă ca un prunc înfricoşat de o viaţă care nu oferă mereu referinţe, în aşteptarea unei traiectorii noi. A decide să mergi până la capăt în cotloanele mai puţin ştiute ale sufletului propriu este o alegere cu certitudine curajoasă. Nu înseamnă o golire de sine însuşi, suferinţe, lacrimi, înseamnă a se vedea dincolo. Strinati ăseşte refugiu în elementele naturii şi în inflorescenţa primăverii ia act de valoarea existenţei, de a fi o parte din acest cosmos. Rămâne totuşi o oscilaţie constantă în care prevalează dubiul, imperfecţiunea, dar aceasta face parte dintr-o personalitate sensibilă care cere raspunsuri, care aşteaptă să înţeleagă noimele mersului său pe căile vieţii, având alături o fidelă companie: Poezia. 

Michela Zanarella
Padova - Roma, mai 2017

Zanarella, Michela (1980, Cittadella, Padova, Italy). Poet and prose writer. She writes poetry since 2004. Published books: Credo, Risvegli, Vita, infinito, paradisi (2009) – poetry, Convivendo con le nuvole (2009) – short stories etc. Published in CLH: 5, 6/2012, 1, 3, 5/2013, 2, 4, 6/2014, 2, 4/2015, 1/2016, 1, 3/2017. Books in “Bibliotheca Universalis’: Coincidenze d’immenso (2015).

Zanarella, Michela (1980, Citadella, Padova, Italia). Poetă şi prozatoare. Scrie poezie din anul 2004. Cărţi publicate: Credo, Risvegli, Vita, infinito, paradisi (2009) – poezie, Convivendo con le nuvole (Edizioni GDS, 2009) – proză etc. Publicată în OLC: 5, 6/2012, 1, 3, 5/2013, 2, 4, 6/2014, 2, 4/2015, 1/2016, 1, 3/2017. Cărţi în “Bibliotheca Universalis’: Imensele coincidenţe (2015).

Traducere de Daniel Dragomirescu