Camera obscura
Cartea fiecărui oraș se citește în taină, acesta e un adevăr universal. Când te plimbi de-a lungul promenadei ce urmează a fi construită, fantomele alegătorilor matinali se izbesc de cele ale trecătorilor și se încaieră pentru a-și cuceri fiecare un teritoriu inexistent. Veverițele se înmulțesc, visează deja la prăzile fabuloase de alune și popcorn, în timp ce ciorile își aruncă una alteia priviri piezișe, încercând să calculeze numărul exact al vecinelor cărora arțarul le va putea oferi adăpost. Dacă împarți trei sute de crăci la o sută de locuitori, rezultatul e aproximativ trei. La sfărșitul iernii, după înghețul care le va decima, vor fi poate două, sau doar una și jumătate.
Nu doar apa poate fi o oglindă, își spune bărbatul în vreme ce se împiedică de rădăcina unui copac pe care frunzișul putred a transformat-o în capcană. Se oprește o clipă ca să-și șteargă ochelarii aburiți. Apa poate oferi atât o reflectare fidelă, cât și o camuflare abilă, ea e artistul desăvârșit. Ce să vezi când te uiți în jur? În zadar încearcă el să afle secretul orașului, acum mintea i se învârtește în rotocoale, desenând spirală după spirală, iar pe ochiul lui interior s-a așternut un praf gros. Sticla lentilelor strălucește, închizând lumina care apune într-un curcubeu: el însuși o proprietate a apei și a luminii, un vlăstar al zeilor.
Pe lac se fugăresc umbrele fusiforme ale zgârâie norilor de oțel din depărtare. Un pescar se conversează cu peștii pe jumătate înghețați, încercând să-i transforme în mâncare; unii prind nada, alții înoată nepăsători mai departe. Parcă n-aș fi chiar așa de diferit de pescarul acesta, și eu îmi arunc plasa, dar gândurile sunt mult mai lunecoase, și lasă în urma lor o pojghiță subțire de gheață: cei mai mulți alunecă și își frâng gâtul. Pescărușii privesc cu dispreț către undiță: șarpele acesta nu se mișcă mai deloc, oare cum o vrea să prindă peștele? Decolează, apoi plutesc preț de o clipă, țâșnesc direct înspre pradă. Ce păcat că nu avem aripi…
Și totuși, își amintește brusc bărbatul, la celălalt capăt al curcubeului se găsește întotdeauna o comoară. Ascunsă cu grijă și păzită de troli cu fețe de cartof. S-a așezat exact în acel punct, iar asfințitul revarsă găleți de aur peste părul său înspicat. Privește spre șantier ca un alt Pavel rătăcit în deșert, copleșit de lumina revelației. Aproape oarbă, privirea i se rostogolește peste munții de nisip și noroi răsturnat care scot la iveală tezaurul lor de scoici și melci, peste spatele încovoiat al pescarului și stolurile de păsări, către un punct anonim de la orizont. Parcă l-ar fi văzut pe însuși Îngerul Vremurilor Viitoare cu a sa soră geamănă, Inspirația.
Fiecare oraș are secretul său: unele îl țin ferecat sub lacăt în catacombele întunecate ale trecutului, altele și-l etalează cu îndrăzneală în fața vizitatorilor sau a cuceritorilor lor, camuflat subtil sub un cifru bizar, un alfabet necunoscut sau un scris de nedescifrat. E nevoie de curaj ca să poți pătrunde primul fel de taină, și de perseverență, sau de noroc chior, ca să o descoperi pe cea de-a doua. Reflecția și obiectul ei: desenul schimbător de pe lac ascunde viața neîntreruptă din adâncurile sale. Scrisă cu cerneală invizibilă, viața de pe fundul lacului își arată doar umbra, și asta doar dacă o forțezi. Moartea, din păcate, nu ne oferă nicio revelație.
Nu trece o zi fără ca el să se plimbe pe șantierul de pe malul lacului, trăgând cu ochiul la schimbările imperceptibile ale pământului și ale vremii. Păsările zboară când se apropie de promenadă, și fâlfâitul de aripi îl face să tresară. Gândurile i se risipesc, asemenea pescărușilor. Uneori se întâlnește cu alți trecători, își aduce aminte brusc de cele două puștoaice gălăgioase care erau cât pe ce să cadă în lac făcându-și un selfie. Cei mai mulți dintre oameni se plimbă însă în tăcere, ca și când ar vizita un muzeu, sau ca și cum locul le-ar impune un legământ al tăcerii. Nu există un teren mai propice pentru gândire.
Apa nu e singura care are însușirea de a oglindi, reflectă el, la fel face. și mintea. Ce reflectă însă mintea? Se opri o clipă ca să-și scoată ochelarii și să le șteargă lentilele, ca de obicei. Atunci zări ceva sclipind printre pletele unduitoare ale sălciilor de lângă apă, un nor auriu ca acela, din care, demult, se întrupase la orizont Îngerul Vremurilor Viitoare. Era flash-ul unui aparat de fotografiat: clipi orbitor înspre el, apoi spre umbra care bloca razele soarelui. Vine un moment în viață când fiecare discipol devine maestru: pe ecranul digital al aparatului se transformă el însuși într-o reflecție, într-un alfabet bizar care va ascunde mereu un secret.
Camera obscura
Every city has its secret, and ours is no exception. When one takes a walk along the future promenade, the specters of its leisurely passers-by and frantic joggers bump into each other, fighting for the inexistent space they will mark as conquered territory. The squirrels are multiplying, already dreaming of the rich captures of peanuts and popcorn, and the crows furtively eye each other, trying to calculate the exact number of neighbours the maple tree will accommodate. There are three hundred branches divided between one hundred inhabitants, this makes roughly three. At the end of winter, after the seeping frost, there will be only two, or maybe one and a half.
Reflection is not only the property of water, the man says to himself as he stumbles across a root carefully hidden by the rotten foliage. He stops to clean his befogged glasses. Water can mirror faithfully and conceal beautifully, it is the consummate artist. What does one see when one looks at the world? He has been trying to figure out the secret of the city for too long, now his mind is running in circles, drawing models of itself, and dust has settled on his inner eye. The glasses sparkle and catch the vanishing daylight in a rainbow: itself a property of water and light, a child of the gods.
Distance makes the silvery sky-scrapers throw lengthening shadows on the lake. A fisherman is talking to the half-frozen fish, trying to convert them into food; some fall for the bait, others swim on. I am not so different from this fisherman, I throw my net, too, but thoughts are much more slippery, and they leave behind a trail of thin ice: many have slipped and broken their necks. The gulls cry derisively at the fishing rod: this snake does not move at all, how does it want to get the fish? They take off, hover for a second, then dive straight for the prey. It’s a pity one doesn’t have wings…
But at the other end of the rainbow there is always a treasure, the man suddenly remembers. Carefully hidden and guarded by potato-faced trolls. He is sitting in the exact spot, dusk is pouring buckets of gold over his graying hair. He faces the construction site as another Paul in the burning desert, overwhelmed by revelation. Almost blind, his gaze rolls over the mountains of sand, the upturned mud with its cache of shells and snails, the arched back of the fisherman, the flurry of birds, towards an unidentified point on the horizon. It is almost as if he had seen the Angel of the Future and its twin sister, Inspiration.
Every city has its secret: some keep it hidden in the dark vaults of their past, securely padlocked, others flaunt it in the face of their visitors and besiegers, locked in a strange code, a foreign alphabet or an undecipherable handwriting. It takes courage to break into the secrets of the first kind, and perseverance, or sheer luck, to discover the second. The reflection and its object: the changing design on the lake blurs the perpetual life in its depths. Written in invisible ink, the life at the bottom of the lake reveals only its skeleton, and this only by some kind of violation. But death has no secrets to reveal.
Every day he goes out for a walk along the construction site on the lake, taking in the subtle changes of the earth and weather. The birds fly away when he approaches the promenade, and he is always startled by the sudden flush of wings. His thoughts are scattered, too, like the gulls. Sometimes, he meets other people, he remembers that couple of talkative teenagers, who were taking a selfie of themselves almost falling into the lake. Most of the people are silent, though, as if they were walking inside a museum, or as if the place was demanding a vow of silence. There is no more fertile soil for thought.
Reflection is not only the property of water, he thinks, but of the mind also. What does the mind reflect? He stopped to take off and clean his glasses, as usual. He had seen something sparkling among the flowing tresses of the water willows, a golden glow like the one from which, one day, long ago, the Angel of the Future was incarnated on the horizon. A camera flashed: he looked blindly into it, and then into the shadow that was blocking the sun. There is a moment when every disciple turns into a master: on the digital screen he had himself become a reflection, a strange alphabet disguising a secret.
Traducere de Roxana Doncu
Profil. Profile
Roxana Doncu (1977, Bucureşti). Prozatoare, poetă, traducătoare, asistentă la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti. Este absolventă a Universității din București, Facultatea de Filologie, secția rusă - engleză, cu o lucrare de licență pe opera scriitorului emigrant ruso-american Vladimir Nabokov. La aceeași universitate își încheie și studiile de master pe literatură rusă și cele de doctorat pe literatură post-colonială. A tradus din rusă povestiri de Vladimir Nabokov, Boris Zaițev și Nadejda Teffi pentru revistele “România literară” și “Contemporanul”. Traducător-colaborator al revistei interculturale “Orizont literar contemporan” din anul 2012, a tradus și un volum de poezie al poetului britanic Martin Bates pentru colecția “Bibliotheca Universalis”. A publicat poezii și scurte povestiri în revistele “România literară”. Publicată în OLC: 4/2013, 2, 3, 5/2015, 1, 2, 4/2016, 4/2017. . Cărţi în “Bibliotheca Universalis”: Decalogul (2016).
Roxana Doncu (1977, Bucharest). Prose writer, poet, translator, assistant to the University of Medicine and Pharmacy “Carol Davila” of Bucahrest. Graduated from the University of Bucharest, the Faculty of Philology, Russian-English sections with a thesis on the work of the Russian-American émigré writer Vladimir Nabokov. She completed her graduate studies on Russian literature and her Ph.D on postcolonial literature at the same university. From Russian she translated short stories by Vladimir Nabokov, Boris Zaițev and Nadejda Teffi for the literary magazines “România literară” and “Contemporanul”. A translator-collaborator of the intercultural magazine “Contemporary Literary Horizon” since 2012, she has also translated a poetry volume of the British poet Martin Bates in the collection “Bibliotheca Universalis”. She published poems and short stories in the magazine “România literară”. Published in CLH: 4/2013, 2, 3, 5/2015, 1, 2, 4/2016, 4/2017. Books in “Bibliotheca Universalis”: The Decalogue (2016).
