PEGGY LANDSMAN: FROM LUCIDITY TO SENSIBILITY

by Daniel DRAGOMIRESCU

Peggy Landsman’s poetry is both the expression of a multitude of thematic virtues through the use of assumed unitary aesthetic means, applied consistently, and that of a fusion between lucidity and sensibility, facets which are usually incompatible, but here are skilfully joined together by the author.

The poet unostentatiously proclaims herself to be ‘an Earthperson’ – a being human to the core, no more and no less, a being organically bound to her native land, where she naturally came to be, not ended up on those lands. The poetic imagery transposes itself in seductively simple stanzas, generated from the generous perspective of ‘the noble savage’ untainted by history (see Voltaire, Rousseau) and which precedes, in the American space, the leveling civilization brought by the white man of the Old World: ‘I am / an indigenous / Person of the Earth. // Call me / an earthling / Indian’ (Earthperson’s Lament). Falling into the same category are also the poems ‘Still Life with Onions’, a homage paid to Van Gogh, the cursed genius of expressionist painting who left behind incredible paintings and the legend of a life filled with fierce human drama or a text marked by a Kafkian oniric perspective and the admiration for the legendary figure of Vladimir Mayakovsky: ‘I beheld his blue roses. I didn’t resist. / His was a delicate touch’ (Zdarov’ye).

This lyrical creation also displays lucidity, the civic conscience promoted by the protesting American youth of the ‘60s and ‘70s (the ‘flower-power’ generation), the voice which constantly observes and berates, sympathizes or expresses troubling anxieties. There is nothing prosaic or improvised in the literary ‘props’ Peggy Landsman uses in her poetry, and the very intelligent construction of the text on a semantic and aesthetic level is matched only by her ironic, usually satiric spirit, though sometimes malicious, in a truly feminine way. One could say the poet enjoys discovering both the weakness and sins of humankind and exults in denouncing or censuring them (usually righteously). This is the case of the satiric text referring to Norman Mailer which contradicts the wonderful image we, Eastern Europeans, had of this famous author, admired in Bucharest for his drama. Under the poet’s trenchant quill (whose good faith we cannot question), the great Norman Mailer (apparently a supporter in the rush of a compromising presidential campaign) appears in the unusual public position of a tumbler or a fair actor, who cannot even afford the manhood of consistency in his acts. His portrait is painted in grotesque nuances, and the language descends to the streets in the manner of ‘pop’ art: ‘Norman Norman Norman Mailer / Bellows from the podium / He will give five bucks / To the very first feminist / Who’s got the balls, who’s got the pluck...’ (I Remember Norman Mailer). Equally acid is the satiric vision of another cultural personality of the previous century, Gertrude Stein (whom Hemingway esteemed dearly). Landsman’s verb builds a portrait full of expressivity and jubilates, in phrases which display a high refinement and sense of language, in front of the idol fallen off the pedestal: ‘Everyone sighed at the size of her thights; / In philosophy she took first prize. // Gerty Gerty Stein Stein Stein / Never toed that fine fine line. // Gertrude the short-haired, Gertrude the fat, / Thank you for writing. Thank you for thriving’. (Gertrude) Equally demystifying is – as the poet loves Truth for its simplicity and modesty and instinctively rejects Falsehood dissimulated by seductive masks – the image, perhaps too embellished in the collective mental state, of ‘Miss Liberty’: ‘The torch singer lifts / her microphone. // ... / Her shoulder strap / slips. // Verses go by... / wordless’ (Approching the Shores of Freedom).

"To-wit To-woo" (FootHills Publishing, Kanona, NY, 2008) comprises these texts representative of Peggy Landsman’s creation and others of the same quality. This volume marks the deferred, but not late, debut of a poet who did not rush on the scene, bringing into the contemporary literary American life a convincing style through its uniqueness, aesthetic conscience doubled by a civic feeling and a good mastership of instruments of expression.

Traducător: Alina-Olimpia Miron
Translator: Alina-Olimpia Miron

Corector: Rodica Ionaş
Proofreader: Rodica Ionaş
________________________________________

PEGGY LANDSMAN: DE LA LUCIDITATE LA SENSIBILITATE

Creaţia poetică a lui Peggy Landsman este în bună măsură o expresie a polivalenţelor tematice, realizate cu mijloace estetice unitare, asumate şi aplicate în mod consecvent, dar într-o şi mai bună măsură este o trăsătură de unire între luciditate şi sensibilitate, însuşiri de regulă ireconciliabile şi totuşi abil puse de autoare la un numitor comun.
Poeta se proclamă cu o desăvârşită lipsă de ostentaţie “un pământean” – o fiinţă fundamental umană, nimic mai mult dar nici mai puţin, o fiinţă organic legată de spaţiul terestru originar, unde s-a ivit în mod natural, şi nu ajunsă pe acele meleaguri “navigând de aiurea”. Imaginile poetice curg în versuri de o seducătoare simplitate, construite din generoasa perspectivă a “bunului sălbatic” nepervertit de istorie (cf. Voltaire, Rousseau) şi care desigur precedă, în spaţiul american, civilizaţia nivelatoare adusă de omul alb al Lumii Vechi: “I am / an indigenous / Person of the Earth. // Call me / an earthling / Indian” (Earthperson’s Lament). Din aceeaşi categorie tematică fac parte şi poeziile “Natură moartă cu cepe” / “Still Life with Onions”, un omagiu adus lui Van Gogh, genialul damnat al picturii expresioniste, în urma căruia au rămas uimitoare creaţii plastice şi legenda unei vieţi de un insuportabil dramatism uman sau un text marcat de o viziune onirică în stil kafkian şi de admiraţia pentru figura legendară a lui Vladimir Maiakovski: “I beheld his blue roses. I didn’t resist. / His was a delicate touch” (Zdarov’ye / Noroc).
La polul opus al acestei creaţii lirice veghează luciditatea, conştiinţa cetăţenească promovată de generaţia tineretului contestatar american al anilor ‘60 şi ‘70 (generaţia lui “flower-power”), vocea care constată şi sancţionează, compătimeşte sau exprimă angoase tulburătoare. Nu este nimic banal şi nimic improvizat în recuzita literară la care apelează Peggy Landsman în versurile ei, iar modul foarte inteligent de construcţie a textului în plan semantic şi estetic nu este egalat decât de spiritul său ironic, de regulă satiric, dar uneori şi maliţios, la modul feminin prin excelenţă. S-ar putea spune că poetei îi face plăcere să descopere slăbiciunile şi păcatele omeneşti şi să jubileze denunţându-le ori incriminându-le (de regulă, în mod justificat). Este de pildă cazul unui text satiric referitor la Norman Mailer şi care contrazice imaginea frumoasă pe care noi, cei din ţările est-europene, o aveam despre celebrul personaj, admirat la Bucureşti pentru dramaturgia sa. Sub pana acidă a poetei (de a cărei bună credinţă nu ne putem îndoi), marele Norman Mailer (angrenat, se pare, ca suporter în iureşul unei campanii prezidenţiale compromiţătoare) apare într-o insolită postură publică de saltimbanc sau de actor de bâlci, care nu îşi poate permite nici măcar bărbăţia consecvenţei din actele sale. Tonurile în care este portretizat personajul sunt groteşti, iar limbajul coboară la nivelul colorat şi fără etichetă al străzii, în maniera artei “pop”: “Norman Norman Norman Mailer / Bellows from the podium / He will give five bucks / To the very first feminist / Who’s got the balls, who’s got the pluck...” (I Remember Norman Mailer). Tot atât de acidă este şi perspectiva satirică din care este evocată o altă somitate culturală a veacului precedent, Gertrude Stein (pentru care Hemingway avea o pioasă preţuire retrospectivă). Verbul landsmanian construieşte un portret plin de expresivitate şi jubilează, în sintagme care vădesc un cert rafinament si simt al limbii, în faţa idolului răsturnat de pe soclu: “Everyone sighed at the size of her thights; / In philosophy she took first prize. // Gerty Gerty Stein Stein Stein / Never toed that fine fine line. // Gertrude the short-haired, gertrude the fat, / Thank you for writing. Thank you for thriving”... (Gertrude) Tot demistificatoare – căci poeta iubeşte Adevărul în simplitatea şi modestia lui şi respinge instinctiv Neadevărul disimulat sub măşti seducătoare – se conturează şi imaginea, poate prea hiperbolizată în mentalul colectiv, a lui “Miss Liberty”: “The torch singer lifts / her microphone. // ... / Her shoulder strap / slips. // Verses go by... / wordless” (Approching the Shores of Freedom).
“To-wit To-woo” (FootHills Publishing, Kanona, NY, 2008) reuneşte între copertele sale aceste texte reprezentative din creaţia lui Peggy Landsman şi altele de acelaşi nivel calitativ. Acest volum marchează debutul amânat dar nu tardiv al unei poete care nu s-a grăbit deloc să intre în arenă, aducând în viaţa literară americană de azi un stil liric convingător prin originalitate, conştiinţă estetică dublată de sentiment civic şi o bună stăpânire a instrumentelor de expresie.

January / Ianuarie 2010