vineri, 22 ianuarie 2010

EUROPEAN PERSPECTIVES: PETER HART


CATHOLIC MEDITATIONS

Two years my wife and I went on a tour of the hill towns of Umbria and Tuscany, which put flesh — and stone — onto our pre–conceived ideas of such places as Orvieto, Assisi, and Urbino. The largest of the towns we stayed in was Perugia (494m above sea level), a town with a particularly violent and bloody past, and with an atmosphere not unlike that of Rome — giving rise to the thought that perhaps stone is not so easily washed of blood, and that urban spaces quite faithfully render back the darkness of their times — even in the midst of beauty.

We stayed two days in Perugia, and late one afternoon when I was doing some independent exploration of the town, I came across the ‘grandiose baroque’ church of San Filippo Neri. This is one of the town’s later churches (late 17th Century), and is of course ‘displaced’ from the main piazza. So it sits partway down the West Side of Perugia’s great hill, its not so imposing façade facing sadly away from all that is vital and glorious above and behind. As perhaps is not surprising, there was nothing particularly remarkable about the interior of this —almost cathedral–like— church. But a service was in progress, and there was something about this ‘place proclaimed holy’ that was curiously peaceful. And I found myself sitting in complete stillness, experiencing a contemplative pleasure that no other environment (extra–religious) will — in my experience — yield. Which leads me to wonder — since I do not share any of the beliefs upon which that church was founded and built — quite what it was that I was experiencing. And I would be inclined to describe it as a ‘poetic mood or emotion’ evoked by certain aspects, objects, and usages of that act of worship which have over the centuries become steeped in human meaning — and that speak of the suffering and joy of our earthly existence. Such would be the moving beauty of the singing of the young female participant; such the candle’s lambent flame — witness to long ages when the ‘smoking flax’ was indeed in daily peril of being quenched; and such the mystery of the very lives of the worshippers.

Yet there is another question raised by my experience: as my response is that of an agnostic, what do I make of the religious dimension? Do I even think that such a dimension exists? Well, yes and no. Yes,
I think that there is a dimension of the ‘life of our minds’ deserving of the description ‘spiritual’. No, I do not believe that this has any sanction from ‘without’ — from some unseen source in the trackless wastes of the universe (if that is exactly what they are). So there I am, still on the edge — if I may so express it — yet generally tending now to shy away from the extremes of a Richard Dawkins. Not because I do not ‘believe in his disbelief’, but because I find that the poetry of religion, at its deepest level, has a power and a beauty that inspires what can sometimes be called gratitude and sometimes joy.
____________________________________

MEDITATII CATOLICE

Cu doi ani în urmă, soţia mea şi cu mine am făcut un tur al oraşelor din ţinuturile deluroase ale Umbriei şi Toscanei, fapt ce a dat consistenţă ideilor noastre preconcepute cu privire la locuri precum Orvieto, Assisi şi Urbino. Cel mai mare oraş în care am stat a fost Perugia (494 m deasupra nivelului mării), o aşezare cu un trecut deosebit de sângeros şi violent, şi cu o atmosferă nu întru totul diferită de cea a Romei – deşteptând bănuiala că, poate, sângele lasă urme adânci în piatră şi că spaţiile urbane păstrează aproape neatinsă întunecimea vremurilor trecute, chiar şi în mijlocul frumuseţii.
Am stat în Perugia două zile, iar într-o după-amiază târzie, pe când mă aventurasem în explorarea pe cont propriu a oraşului, am dat peste „grandioasa” biserică barocă San Filippo Neri. Aceasta este una dintre bazilicile mai noi ale oraşului (sfârşitul secolului al XVII-lea) şi este, desigur, „dislocată” de piazza principală. Aşezată dar la o oarecare distanţă în josul laturii vestice a marelui deal din Perugia, faţada-i nu foarte impozantă rămâne din păcate ignară la tot ce este vital şi glorios deasupra şi în urma sa. Cum era probabil de aşteptat, interiorul acestei biserici – aducând aproape cu o catedrală – nu se făcea remarcat prin nimic în mod deosebit. Slujba era însă în plină desfăşurare, iar ceva legat de acest „loc proclamat sfânt” îl învăluia într-un calm surprinzător. Şi m-am trezit stând într-o nemişcare totală, experimentând o plăcere contemplativă pe care – în ceea ce mă priveşte – niciun alt mediu (extrareligios) nu va mai reuşi să o stârnească. Fapt care mă face să mă întreb – din moment ce nu împărtăşesc niciuna dintre credinţele pe care s-a fondat şi construit acea biserică – ce anume a însemnat experienţa aceea. Şi aş fi tentat să o descriu ca fiind o „stare sau emoţie poetică” evocată de anumite aspecte, obiecte şi uzanţe proprii acelui act de adoraţie, care s-au înrădăcinat de-a lungul secolelor în esenţa umană, şi care glăsuiesc despre suferinţa şi bucuria existenţei noastre pământeşti. Aşa s-ar explica înduioşătoarea frumuseţe a cântecului unei femei tinere, flacăra plăpândă a lumânării – martora atâtor vremuri când „mucul arzând încă” era în pericol iminent de a fi stins, precum şi misterul din înseşi vieţile adoratorilor.
Cu toate acestea, experienţa trăită naşte încă o întrebare: întrucât reacţia mea este cea a unui agnostic, cum înţeleg dimensiunea religioasă? Cred cu adevărat în existenţa unei atari dimensiuni? Ei bine, da şi nu. Da, cred că există o dimensiune a „vieţii minţilor noastre” pe care să o numim „spirituală”. Nu, nu cred că acest lucru trebuie să se supună unei aprobări „de dincolo” – venind dintr-o sursă nevăzută din genunile neştiute ale universului (dacă asta sunt într-adevăr). Aşa că iată-mă încă pe muchie – dacă îmi e permis să mă exprim astfel – dar tinzând acum să mă feresc de a cădea în extremele unui Richard Dawkins. Nu pentru că nu „cred în necredinţa lui”, ci pentru că îmi dau seama că poezia religiei, la nivelul său cel mai profund, deţine o intensitate şi o frumuseţe care inspiră ceea ce numim uneori gratitudine, iar alteori bucurie.

Translator: Corina Gâdiuţă
Proofreader: Cristina Costin

ABOUT THE AUTHOR
Peter Hart was born in London in 1944, but grew up in the south coast seaside resorts of St Leonards and Hastings. At age 15 in 1959 he went to Hastings School of Art, and subsequently to Camberwell School of Art in south London. On leaving Camberwell he took a series of temporary jobs, the last of which was in a bookshop. This latter led to a life in academic bookselling, which brought him into contact with a wide range of subject he might otherwise have never read or studied. In 1988 he and his wife, Liz, moved to Cambridge (UK). Sixteen years ago he began contributing to Kol Shalom, the magazine of the Reform Jewish Community in Cambridge. He is not himself Jewish — although sees himself as Jew–ish! — but is connected to the community through his wife. He began writing poetry ten years ago, and this came about as a result of writing a children’s book. He liked the way that William Wharton enlivened his novels by the inclusion of short poems. He tried the same, and found himself becoming more interested in the poetry.
________________________________

Peter Hart s-a nascut la Londra în 1944, dar a copilărit pe coasta sudică a staţiunilor balneare St. Leonards şi Hastings. Începând din 1959, a urmat cursurile Şcolii de Arte din Hastings şi ulterior Şcoala de Artă Camberwell din sudul Londrei. După absolvire, a avut o serie de slujbe temporare, ultima fiind într-o librărie. Aceasta i-a permis să trăiască printre vânzătorii de carte şcolară, ceea ce l-a pus în contact cu o gamă largă de teme (de reflecţie intelectuală), pe care altfel nu ar fi avut niciodată posibilitatea să le recepteze şi să le studieze. Din 1988 s-a stabilit la Cambridge împreună cu soţia sa, Liz. Acum 16 ani a început colaborarea sa la Kol Shalom, revista comunităţii evreieşti reformate din Cambridge. El însuşi nu este evreu - deşi se vede pe sine drept evreu! - , fiind legat de comunitatea evreiască prin soţia sa. A început să scrie proză în urmă cu zece ani, rezultatul fiind o carte pentru cei mici. I-a plăcut felul în care William Warthon şi-a însufleţit romanele, incluzând în ele scurte poeme. A încercat să facă la fel - şi a devenit foarte interesat de arta poetică propriu-zisă.

Translator: Anton Scutaru

18 comentarii:

Midlife Jobhunter spunea...

"because I find that the poetry of religion, at its deepest level, has a power and a beauty that inspires what can sometimes be called gratitude and sometimes joy."

I will send this on to my son, who struggles with your same issues. However, he is young and hasn't arrived at your same discoveries. I, only listen, as I am not certain either.

Ben J Hamilton spunea...

I had similar feelings when I visited a Church in France one summer. For me, not being a believer, it’s like being a guest in a friend’s house, only the friend isn’t present. You’ve no ownership but you’re welcome….

Katherine spunea...

The calm sense of peace and wandering thoughts that I get in a church - (I'm agnostic too) - are pleasant. Although I can find the same feeling high on a hill amongst heather or alpine plants, or under a willow on a hot day...

I've always thought that 'IT ALL' is greater than the sum of the parts.

But nothing to do with an external deity...

Just discovered you. See you again!

Lice Soares spunea...

Nice text.
I'd like to know english to speak something but I think too that "the poetry of religion, at its deepest level, has a power and a beauty that inspires what can somethisgs be called gratitude and sometimes joy"
Hugs

Marguerite spunea...

Bonjour Daniel! Fabulous post and blog! Merci for stopping by, cher!

Úrsula Avner spunea...

Hi Daniel,

nice blog, congratulations for your interesting magazine. Thank you for your visit. Sorry because I don't speak english very well, neither spanish. Thank you to invite me to participation in your magazine. I agree , and thank you to follow my blog. I am a liric poetry and I love to write. A big hug to you.

Úrsula Avner

Deficiente Ciente spunea...

Hello Daniel!

Your blog is very interesting!
Thank you for visiting the blog "Deficiente Ciente"!
I'm sorry, but I do not write well in english...
Success for you!

Hugs!
Vera

San spunea...

Such lovely writing and speculations. I'm glad to be introduced to Peter Hart.

Circe Araújo spunea...

Caro Daniel Dragomirescu,
Aceito sim o seu convite em fazer parte da revista. Você quer que eu envie alguns textos no seu email? Seria uma honra.
Um grande abraço.

dade amorim spunea...

Caro Daniel, obrigada por sua presença em meu blog. O Contemporary Horizon foi uma grata descoberta. Voltarei para conhecer os posts mais antigos, vale a pena.
Um abraço.

The Old Geezer spunea...

I enjoyed looking over your blog
God bless you

Alícia Azevedo spunea...

Hi!

Sorry my terrible english. I've just pass here to thank's you for follow my blog.

Good lucky in your writes.

Tchau!
Alícia

Anonim spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Diarikom spunea...

Dear Peter Hart, Thankyou for a very interesting insight to your thoughts. I do beleive that there is a trail of external happenings that has brought us to where we are now, and, the church that you found so peaceful and nice is also part of this very natural chain of beauty that we are all part of! Thanks agin, Nigel JAMES -diarikom.

Shelli spunea...

thanks for stopping by :)

sonja spunea...

Daniel:
Glad you stopped by! Romania.. Wow! My mother was born in Tromso, Norway.

"I find that the poetry of religion, at its deepest level, has a power and a beauty that inspires what can sometimes be called gratitude and sometimes joy."... such an interesting observation. You are a thinker, keep searching... the answers are there.

Stop by anytime!

Sonja

Eduardo Lara Resende spunea...

Well, I think what inspire gratitude and joy in religion is the man recognize itself small before her Creator.

Anonim spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.