sâmbătă, 30 ianuarie 2010

INDIAN HORIZONS: VINISHA NAMBIAR


THE THIRD GENDER

The drudgery of daily life feels like minty lemon with an absolute minor change in the scenery. Every night, I stand at the train station waiting for my train so I can go back home. For someone who works long hours, home is a dual concept - The place where I sleep and the place where I work. Someone once said, home is where the heart is and that someone was indeed a wise person, because I feel just that and I bet everyone else does too!
The same ride on different modes from the workplace to the train station. Traffic is a famous sight in Mumbai – honking horns, grumbling engines, tapping footsteps and an over populating smoke. 3 traffic signals are what it takes me to get to the station. People mostly seem happy but occupied. I guess from a distance, we all do. And while the rickshaw driver gives me a boring ride, I check out the passing landscape and sometimes people. The government spends heavily on infrastructure, besides bribes, and the proof of both is visible on every road. Private spenders love infrastructure – it almost seems like 2 kids have been given over 3 million square feet of playground to go wild and they so do! “Under construction – Sorry for the inconvenience” is probably the most popular sign in Mumbai.
The regular twists, turns and bumps have a regular “Ow Ow Ow” in my mind. It’s almost like it knows the game. You know, the way married couples know just the thing to say so there is calm and quiet or rather fight and destruction. And then I take the noisy dark alley outside the station to choose the right bridge which makes my life easier just to get to the train. During rains, dirty water goes drip drip drip and in winter, I am so accustomed to ducking my head or walking in the right spots during rains that the same actions follow and I wonder, what the hell? The usual stairs and a memory of a terrible monsoon fall come to memory. My subconscious is careful not to step over the plastics anymore. I get down the stairs and to the platform where an old blind man sits every night playing the harmonium and sings songs I have never heard, sometimes religious. On a parallel plane, another me walks close to him and sits down just to listen and see him better as if my soul needs to absorb his existence to be content. On this plane however, I stand far away at the same spot where the right door of the train stops. Sometimes, I think of an alternative to fulfill this strange need – take a picture and blog. But somehow, that seems to be a breach of his privacy. So I don’t.
That day a different man stood. Blind, but different. He stood with his pants on and shirt off and to his ears, the sound of slapping his belly in the usual rhythm seemed like music good enough to earn bucks. I listened but repetitive rhythms don’t hold my attention for long. I missed my old blind harmonium guy. My soul was unhappy. But I was curious with the whole belly slapping. It seemed totally devoid of good manners and rebellious. I wanted to slap my belly just like him and I knew, though it would be as boring as him, it would, to me, be a whole lot of music with a whole lot of fun. On a parallel plane, I did. On this plane, I didn’t.
The train arrives and a whole lot of pushing and shoving later, I get in. Some part definitely hurts, always. The mind thinks, “Why do I have to go through this?” No answer comes through, because I know there are two sides to a coin, always. When I head home at a late hour, the trains are not crowded. The night lights, the cool breeze and the gushing wind, once the train picks up speed makes my soul smile a wide one. So a crowded train pushing-shoving is the other side of this pretty coin. There is a dedicated compartment for the women. When I was a kid or may be before I was born, there was none and the women travelling weren’t many either. The ones who did in the crowded ones were troubled. A hand somewhere, a bad breath somewhere – it was as bad as an assault. After many pleas came 3 dedicated compartments for women. Only one and a half was 24/7. The rest from 7 am to 11 pm. It seems fair enough to me since the travelling men are always more than the travelling women. There are many who disagree.
Sometimes, it’s quiet. Yes, around 100 women in a compartment and quiet. Everyone is tired and most don’t know which they’d rather prefer – going back home to cook and feed their families and bear their children tantrums or go back to a bad boss who makes them slog all day long. Sometimes, the frustration erupts into a cat fight. Everyone knows it’s crowded so there is no space, yet an unreasonable one might come through and demand space. The fight that erupts is a nasty name calling game where no one is spared – the families, the ancestors and the concerned fighters’ characters. It subsides within minutes. Sometimes, there is a lot of happiness. Some have groups of ‘train friends’ - they laugh a bit, grumble a bit and let their frustrations go take a hike. And the rest either look on or pretend they aren’t looking but hear every word or just smile. Sometimes, one gets a glimpse of their lives. 2 domestic abuse victims talking of their empowering divorce, or a woman hurt deeply by a man’s revelation shouts and cries into the phone or that young girl chatting away happily with her boyfriend, or the quiet tears of a woman who cannot stop them but hopes no one sees them.
There is yet another gender that feels safe in the women’s compartment and is allowed. The third gender - some travel and bless the women in the hope of making money because that’s the only way they know and are allowed, while some sit quietly at the door dreaming away their woes, some don’t bother the wary eyes, skeptical heads and disapproving words and try to engage a conversation. They are only let down and once, one of them put their whole life story out in the open because the hurt was unbearable. I used to wonder why they don’t travel in the men’s compartment and she answered my question. She was the one who hitched a ride home after dancing hours away at a bar. The visiting men give her 1000 bucks for touching each breast. She didn’t feel safe travelling with the men. She did this only for her family. She had a husband and 2 children she loves very much. Since then I have never felt threatened of uncomfortable in their presence. Instead, I feel angry that the society refuses to accept a Third Gender. I owe this knowledge to my train travels… and a lot more.

AL TREILEA GEN

Viaţa apăsătoare de zi cu zi are mereu gustul acru al lămâii, cu mici schimbări în decor.
În fiecare seară, stau în staţie şi aştept trenul care mă duce înapoi acasă. Pentru o persoană care petrece mult timp la serviciu, ‘’acasă’’ este un concept dual: locul unde dorm şi locul unde muncesc.
O persoană înţeleaptă spunea cândva că acasă e locul unde îţi este inima, lucru pe care îl împărtăşesc şi eu şi oricine pe lumea asta. Drumul de la serviciu la staţia de tren e acelaşi, doar mijlocul de transport diferă.
Traficul în Mumbai e o privelişte binecunoscută - claxoane, motoare turate, tropăit de paşi şi fumul înnăbuşitor dintr-un oraş suprapopulat.
Trei semafoare mă despart de staţie. Oamenii par în mare parte fericiţi, dar preocupaţi.
Presupun că toţi părem la fel de la distanţă.
În timpul plimbării monotone cu ricşa, admir fugitiv peisajul şi oamenii. Guvernul cheltuieşte mulţi bani pentru infrastructură, nemaipunând la socoteală mita, efectele ei fiind vizibile pe orice drum.
Cei cu dare de mână au făcut o pasiune pentru infrastructură - e ca şi cum doi puşti ar fi primit un teren de joacă de trei milioane de metri pătraţi să se dezlănţuie pe el! Drum în construcţie - ne cerem scuze pentru inconvenientele create, este probabil cel mai popular semn de avertizare din Mumbai.
Binecunoscutele ocoliri şi limitatoare de viteză trezesc în mintea mea ca de obicei, o singură interjecţie: ” Au! Au! Au!”. E ca şi cum mintea mea ar cunoaşte deja jocul.
E la fel ca în cazul cuplurilor de căsătoriţi care ştiu exact ce trebuie să spună, aşa că totul ori e calm şi liniştit sau dimpotrivă, numai ceartă şi nervi. Apoi o iau pe aleea întunecată şi zgomotoasă de lângă staţie care duce către podul ce-mi uşurează drumul spre tren.
Când plouă, apa murdară curge şiroaie, iar pe timp de iarnă sunt atât de obişnuită să-mi feresc capul şi să calc pe unde nu e apă, încât am căpătat nişte gesturi reflexe şi mă întreb: ce naiba? Aceleaşi trepte şi amintirea unei îngrozitoare toamne musonice îmi învie în minte.
Subconştientul meu are grijă să nu mai calce pe plastic. Cobor scările spre peron, unde un cerşetor bătrân şi orb cântă în fiecare seară la muzicuţă melodii, uneori religioase, pe care nu le-am auzit niciodată.
Într-un plan paralel, îmi închipui un alt « eu » care se apropie de el, se aşează pentru a-l asculta şi a-l privi mai de aproape, ca şi cum sufletul meu simte nevoia de a-i absorbi existenţa pentru a se simţi împăcat.
Revenind în planul real sunt undeva departe si rămân acolo unde ştiu că se deschide uşa din dreapta trenului.
Uneori mă gândesc la o alternativă pentru a-mi împlini nevoia asta ciudată - să îi fac o poză şi să o postez pe blog.
Dar într-un fel, mi se pare că i-ar viola intimitatea, aşa că nu-mi duc ideea până la capăt.
În ziua aceea un alt bărbat cerşea. Tot orb, dar nu era acelaşi. Purta o pereche de pantaloni şi o cămaşă scoasă pe afară şi îşi lovea pântecele într-un ritm suficient de muzical încât să câştige bani frumoşi.
L-am ascultat, însă ritmurile care se repetau la nesfârşit mi-au atras atenţia pentru puţin timp. Îmi lipsea bătrânul cel orb de deunăzi. Şi totuşi eram fascinată de muzica ce rezulta din loviturile ritmice pe burtă. Mi se părea total nepotrivit şi rebel. Voiam şi eu să-mi lovesc abdomenul şi ştiam că deşi ar fi sunat la fel de monoton, pentru mine ar fi fost muzical şi distractiv.
În planul meu imaginar, am făcut la fel ca el. În cel real însă nu am făcut-o.
Trenul soseşte şi după ce mă împing şi mă îmbrâncesc, reuşesc să urc.
Asta e mereu partea dureroasă şi mă întreb de ce trebuie să trec prin aşa ceva. Dar nu îmi vine în minte nici un răspuns pentru că sunt conştientă că orice medalie îşi are reversul ei. Când plec spre casă la o oră târzie, trenurile nu sunt la fel de aglomerate.
Luminile nocturne, briza rece şi vântul tăios pe măsură ce trenul prinde viteză, îmi fac sufletul să vibreze. Reversul acestei frumoase medalii e trenul aglomerat în care îţi faci loc cu coatele.
Există un compartiment special pentru femei. Nu exista aşa ceva când eram copil, dar nici femeile nu prea călătoreau pe atunci. Iar când călătoreau, în aglomeraţie aveau parte de neplăceri. O mână necuviincioasă, o respiraţie grea - erau la fel de periculoase ca şi o insultă.
După multe cereri, trei compartimente au fost alocate pentru femei. Doar un compartiment şi jumătate era cu program permanent, restul doar de la 7 dimineaţa până la 11 seara.
Mi se pare cinstit de vreme ce bărbaţii care folosesc mijloacele de transport, sunt mai numeroşi decât femeile, deşi există persoane care nu sunt de acord cu asta.
Uneori e linişte. Da, în jur de o sută de femei într-un compartiment şi e linişte. Toate sunt obosite şi majoritatea nu ştiu dacă ar prefera mai degrabă să se întoarcă acasă, să facă de mâncare şi să suporte nazurile copiilor sau să se întoarcă la un şef rău care le munceşte ca pe nişte sclave. Uneori frustrările se transformă în bătaie.
Toţi ştiu că e aglomerat şi cu toate astea se mai trezeşte câte unul să comenteze şi să-şi facă loc.
Încăierarea care izbucneşte e un joc obscen cu înjurături şi nimeni nu scapă neatins - familiile, strămoşii şi numele celor direct implicaţi. Cearta se domoleşte în câteva minute.
Uneori e o bună dispoziţie generală. În unele trenuri există grupuri de ‘’camarazi de călătorie’’ – se mai amuză, mai bombăne şi îşi alungă frustrările. Restul se mulţumesc să privească sau se prefac că nu văd, însă ascultă fiecare cuvinţel sau doar zâmbesc. Câteodată se întâmplă să surprinzi frânturi din viaţa lor: două victime ale abuzurilor domestice vorbesc despre divorţul eliberator, o femeie rănită profund de mărturisirea pe care i-a făcut-o un bărbat ţipă şi plânge la telefon, o tânără vorbeşte fericită cu iubitul ei, o alta plânge încet şi încearcă să-şi ascundă lacrimile.
Mai există totuşi un alt gen de persoane care se simt în siguranţă în compartimentul femeilor, unde le este permis să stea. Un aşa-zis al treilea gen - unele călătoresc şi binecuvântează femeile pentru bani, fiind singura cale pe care o cunosc şi care le este îngăduită, în timp ce altele stau liniştite în dreptul uşii cufundate în durerea lor, iar unele deloc deranjate de ochii aţintiţi asupra lor, de privirile pline de scepticism şi cuvintele dezaprobatoare, chiar intră în vorbă cu femeile.
Sunt femei dezamăgite şi, odată, una dintre ele şi-a spus povestea vieţii nemaiputându-şi stăpâni suferinţa. Mă întrebam de ce nu călătoresc în compartimentul bărbaţilor, iar acea femeie mi-a dat răspunsul. Mi-a povestit cum a făcut autostopul după o noapte petrecută într-un bar. Îi lăsa pe bărbaţii care veneau la ea să îi atingă sânii şi primea 1000 de dolari pentru fiecare sân.
Nu se simţea în siguranţă călătorind alături de bărbaţi. Făcea asta doar pentru familia ei. Avea un soţ şi doi copii pe care îi iubea foarte mult.
Din acel moment nu m-am mai simţit ameninţată şi incomodată de prezenţa lor.
Am simţit mai degrabă furie pentru o societate care refuză să accepte Al Treilea Gen. Datorez această experienţă călătoriilor mele cu trenul... şi mult mai mult.

Translator : Gianina-Aniela CÂŞLEANU
Proofreader: Cristina COSTIN
__________________________________

ABOUT THE AUTHOR

Vinisha Nambiar is a debutant writer from Mumbai, India. In her writings there are significant qualities, as a personal literary style, a remarcable sense of observation, authenticity and mature view on life, man and society.
She writes for herself and for her friends different articles, essays, stories with moral sense and poetry.
From 2009, Vinisha Nambiar is a constant contributor to “Contemporary Horizon Magazine”.

Vinisha Nambiar este o scriitoare debutantă din Mumbai, India. În scrierile sale există calităţi semnificative, precum un stil literar original, un remarcabil spirit de observaţie, autenticitate şi viziune matură despre viaţă, om şi societate.
Scrie pentru sine şi prieteni articole diverse, eseuri, povestiri cu sens etic şi poezie.
Din anul 2009, Vinisha Nambiar este colaboratoare constantă a revistei “Orizont Literar Contemporan”.

Daniel DRAGOMIRESCU – Editor of CHMagazine

8 comentarii:

@habio spunea...

interesat de un schimb de link?

चेतना के स्वर spunea...

hey brother
your's comment realy appriciate me

चेतना के स्वर spunea...

thanx and thank you very much

ctrl + ♥ spunea...

hey!
thanks for your comments and stuff babes :)
x.

Diarikom spunea...

Dear Vanisha, Thankyou for a very real picture of getting home and all that it involves! Your picture of your Mombay early evenings is very real indeed; and emphasises teh sameness of human nature everywhere! Thanks again, my best regards, Nigel JAMES, Vienna.

Haddock spunea...

Must make it a point to read some of her work.

Tânia Marques spunea...

Where is the translate your page? I put the link to your blog on my blog.
www.arteportodososlados.blogspot.com
Kisses, my dear friend!

Gaspar de Jesus spunea...

I LIKE IT VERY MUCH
Gaspar de Jesus