SPECTACOLUL LUMII: ROXANA DONCU (ROMÂNIA)

Istanbul Olmaz Olsun

(excerpt)

(...) In Istanbul you can find everything. Some time ago I went there for a conference on myth and literature. My paper was about a character called Ormus, who was a new Orpheus. On the way to the university, in the Laleli neighbourhood, the first shop I saw was called Ormus – the elixir of life. I had no money, so on the first day I dragged my luggage through Sultanahmet and Beyazit, haggling for a cheap room. I found something in Kumkapî, the former Armenian quarter on the shore of the Marmara Sea, at the hotel Emek. Emek, I found out from a colleague at the conference, means work. Turkish is a wonderful language, where everything means something, where every proper noun is also a common noun. Deniz means sea, denizkîz, the daughter of the sea – a mermaid. This is what the owner of the hotel called me, because down the street there was a restaurant which had a green-eyed, red-haired girl with a fish tail painted on the facade. Emin, the root of Eminescu-Eminovici, means worthy of trust. It is a name that the Armenians, some of whom had fled to Moldavia, to Botoșani, borrowed from the Turks. Those big dark eyes which Eminescu’s forest longed for might have come from a long-forgotten Armenian or Turk ancestor.

Kumkapî is a poor neighbourhood. It is a quarter of fishermen and refugees, of people that work from 8 a.m. to 8 p.m. and then, instead of going to sleep exhausted, roam the streets dancing and singing, after a scant dinner of pilaf, chick peas and sweet sahlep. Opposite my room stood the workplace of a family that made cardboard packages. Everybody was working: the grey-haired father, the broad-hipped mother, the girl that did not go to school and the boy that did. They made gift boxes, bags, pizza packages. They cut, pasted, stacked the packages from morning till evening. Once, when the family was on the last floor where there was no doorbell, the boy came back from school. He went round the luxury Mercedes parked in front of his house by the local mafia in order to ring the doorbell. Nobody answered, so he rang again. I was curious to see what happens. The boy had no cell phone to call his parents or his sister, so he waited patiently in front of the door, ringing at intervals, for about half an hour. Others in his place would have cried out or sworn, I for one would have kicked the Mercedes just for standing there.

In the first morning, after I left my luggage in my 12 euro freshly bargained for room, I started to wander about until I got to the sea. The streets were narrow, without pavements, the tall houses connected by long ropes where clothes and linen were hung to dry. I was thinking about the things that the ropes tied: was it friendship or need? Suppose I were to go to Mrs. Cantor, my neighbour from the opposite block and suggest tying a rope from my balcony to hers, a sign of our common interests, and then hung the linen to be dried by the wind. I had no time to imagine the reaction of the good lady, as an orange cat, the first of the thousands that were to cross my ways in Istanbul, hurried past me. It was heading straight to a rotisserie on my right, from where there came a tempting smell of grilled chicken. On the sea shore, among the huge boulders where in other ages mermaids used to dry their golden scales in the sun, there lived whole clans of experienced and hungry cats. Compared to the runts I have at home, they were real musketeers of their race, brave pirates and adventurers.

Wandering on the streets, I came to Pier Lotty street (in French Pierre Loti), which went into Pier Lotty square, where the Azyiade hotel was located. For those that do not know the story, this Pierre Loti was a French officer who fell in love with a Turkish woman, Azyiade, and took to writing novels. Love is an inspiring feeling, I agree, yet those who start writing poems and novels driven solely by it should be persuaded, in the interests of the reading public, to give it up. I read Azyiade while on holiday in the countryside, and had I not had by my side a 12 year old kid who was reading All Sails Up! (a far better choice) and was inclined to mock inspiring feelings such as love, I would have thrown it away. Seriously, Pierre Loti understood nothing of the Turkish woman’s mind and fell in love with a phantom of his own imagination, haunted by the romanticism of the Oriental stories of Voltaire and Montesquieu (...)

***

(...) În Istanbul poţi găsi orice. Cu ceva timp în urmă am fost acolo la o conferinţă despre mit şi literatură. Lucrarea mea era despre un personaj de roman ce se numea Ormus şi care întruchipa un nou Orfeu. În drum spre facultate, în cartierul Laleli, primul magazin pe care l-am văzut se numea Ormus - Elixirul vieţii. Nu aveam bani, aşa că în prima zi mi-am târât bagajul prin Sultanahmet si Beyazit, negociind aspru o cameră mai ieftină. Mi-am găsit ceva în Kumkapî, fostul cartier armean de pe ţărmul Marii Marmara, la Hotelul Emek. Emek, am întrebat eu o colegă de la conferinţă, înseamnă muncă. Turca este o limbă minunată, unde totul înseamnă ceva, unde orice nume propriu e substantiv comun. Deniz e mare, denizkîz, fata mării - sirenă. Aşa îmi spunea proprietarul hotelului - pentru că mai jos era un restaurant pe a cărui faţadă era pictată o fată cu ochii verzi, părul roşu şi coadă de peşte. Emin, rădăcina lui Eminescu-Eminovici, înseamnă vrednic de încredere. E un nume pe care armenii, refugiaţi şi la noi în Moldova la Botoşani, l-au împrumutat de la turci. Acei ochi mari şi negri pe care pădurea eminesciană îi dorea veşnic lângă dânsa se trăgeau probabil dintr-un strămoş armean sau turc învăluit în negurile vremii - şi uitării.

Kumkapî e un cartier sărac. E cartierul pescarilor şi al refugiaţilor, al oamenilor care muncesc de la 8 dimineaţa la 8 seara şi apoi, în loc să se ducă obosiţi la culcare, cutreieră străzile dansând şi cântând, după o cină frugală de pilaf cu năut şi sahlep dulce. Vizavi de camera mea era atelierul unei familii care confecţiona ambalaje de carton. Toţi munceau: tatăl cărunt, mama lată în şolduri, fata ce nu mergea la şcoală şi băiatul care mergea. Făceau cutii de cadouri, pungi, cartoane de pizza. Tăiau, lipeau, stivuiau ambalajele de dimineaţă pănă seara. Odată, când familia se afla la ultimul etaj unde nu aveau sonerie, s-a întors băiatul de la şcoală. A dat ocol Mercedesului de lux parcat în faţa casei sale de mafioţii locali şi a sunat la sonerie. Nimeni n-a răspuns, aşa că a mai sunat odată. Eu aşteptam curioasă să văd ce se întâmplă. Băiatul nu avea telefon mobil ca să-şi sune părinţii sau sora, aşa că a stat răbdător în faţa uşii, sunând la intervale, cam o jumatate de oră. Altul în locul lui ar fi ţipat sau înjurat, eu personal cred că aş fi dat un pumn Mercedesului doar pentru că se afla acolo.

În prima dimineaţă, după ce mi-am lăsat bagajul în camera mea de 12 euro negociaţi pe muchie, am pornit-o la nimereală pe străzi, până când am ajuns la mare. Străzile erau înguste, fără trotuare, cu clădiri înalte, legate între ele de sforile pe care se atârnau cearşafuri şi rufe la uscat. Mă gândeam într-o doară la ce leagă acele sfori: prietenie sau nevoie? Cum ar fi să mă duc eu la doamna Cantor, vecina mea de vizavi, şi să-i propun ca între balconul ei şi balconul meu să legăm o sfoară, semn al intereselor noastre comune, pe care să ne întindem apoi lenjeria în bătaia vântului? N-am mai apucat să-mi imaginez reacţia bunei doamne, căci o pisică roşcată, prima dintre miile de feline cu care aveau să se intersecteze drumurile mele prin Istanbul, mi-a tăiat calea. Se ducea întins spre o rotiserie din dreapta, de unde venea un miros îmbietor de pui rumeniţi. Pe malul mării, între bolovanii uriaşi pe care în alte vremuri sirenele îşi uscau la soare pielea aurie, trăiau clanuri întregi de pisici experimentate şi flămânde. În comparaţie cu leşinăturile pe care le am eu acasă, erau nişte adevăraţi muşchetari ai rasei lor, corsari şi aventurieri neînfricaţi.

Tot rătăcind pe străzi, am ajuns la strada Pier Lotty (în franceză Pierre Loti) ce dădea în piaţa Pier Lotty, lângă care se afla hotelul Azyiade. Pentru cei ce nu ştiu, acest Pierre Loti a fost un ofiţer francez care s-a îndrăgostit de o turcoaică, Aziyade, şi s-a apucat de scris romane. Dragostea e un sentiment înălţător, de acord, însă cei care se apucă să scrie poezii şi romane sub imperiul ei ar trebui convinşi, spre binele umanităţii cititoare, să n-o facă. Am citit Aziyade când eram în vacanţă la ţară, şi dacă alături de mine n-ar fi fost un puşti isteţ de 12 ani care citea Toate pânzele sus! (o alegere infinit mai inspirată) şi era înclinat să facă mişto de sentimente înălţătoare precum amorul, aş fi aruncat-o cât colo. Serios, Pierre Loti n-a înţeles nimic din psihologia turcoaicei, şi s-a îndrăgostit de o fantomă a propriei sale imaginaţii, bântuite de romantismul povestirilor orientale ale lui Voltaire şi Montesquieu (...)

Profile. Profil

Roxana Doncu (1977, Bucharest). Prose writer, poet, translator, assistant to the University of Medicine and Pharmacy “Carol Davila” of Bucahrest. Graduated from the University of Bucharest, the Faculty of Philology, Russian-English sections with a thesis on the work of the Russian-American émigré writer Vladimir Nabokov. She completed her graduate studies on Russian literature and her Ph.D on postcolonial literature at the same university. From Russian she translated short stories by Vladimir Nabokov, Boris Zaițev and Nadejda Teffi for the literary magazines “România literară” and “Contemporanul”. A translator-collaborator of the intercultural magazine “Contemporary Literary Horizon” since 2012, she has also translated a poetry volume of the British poet Martin Bates in the collection “Bibliotheca Universalis”. She published poems and short stories in the magazine “România literară”. Published in CLH: 4/2013, 2, 3, 5/2015, 1, 2, 4/2016. Books in “Bibliotheca Universalis”: The Decalogue (2016).

Roxana Doncu (1977, Bucureşti). Prozatoare, poetă, traducătoare, asistentă la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti. Este absolventă a Universității din București, Facultatea de Filologie, secția rusă - engleză, cu o lucrare de licență pe opera scriitorului emigrant ruso-american Vladimir Nabokov. La aceeași universitate își încheie și studiile de master pe literatură rusă și cele de doctorat pe literatură post-colonială. A tradus din rusă povestiri de Vladimir Nabokov, Boris Zaițev și Nadejda Teffi pentru revistele “România literară” și “Contemporanul”. Traducător-colaborator al revistei interculturale “Orizont literar contemporan” din anul 2012, a tradus și un volum de poezie al poetului britanic Martin Bates pentru colecția “Bibliotheca Universalis”. A publicat poezii și scurte povestiri în revistele “România literară”. Publicată în OLC: 4/2013, 2, 3, 5/2015, 1, 2, 4/2016. Cărţi în “Bibliotheca Universalis”: Decalogul (2016).

English version by Roxana Doncu