HORIZONTES URUGUAYOS: GUILLERMO LOPETEGUI

El Recurso

La Administración había “premiado” mi funcionarial actuación a lo largo de cincuenta años, poniéndome una de las calificaciones más bajas de la historia de aquel recinto. Por lo tanto, y luego de pensarlo a lo largo de una noche muy fría y sin luna, resolví tomar asiento frente a la máquina de escribir –ya que carezco de computadora- y llevar adelante lo que nunca antes había hecho: un recurso dirigido a la Administración. Para esto solicité asistencia a mis dioses particulares: desde Sófocles a Shakespeare, desde Marcel Proust a Julio Cortázar, pasando por Malcolm Lowry y Horacio Quiroga. Todos ellos espíritus afines al mío, que me entendían como jamás me había entendido la Administración. Luego de varias horas tenía pergeñado un recurso que constaba de unas diez carillas a espacio sencillo. 

Al otro día, era un lunes, entré en dependencias de la Administración y respirando hondo hice entrega en la oficina respectiva del tal recurso, cuidando bien de que no me hubiera faltado ni sobrado nada: estaba dirigida a los jerarcas calificadores y en ella refutaba punto por punto las razones de aquella brutal injusticia cometida conmigo.

Pasaron unos días de absoluta calma, hasta que una tarde sonó el teléfono en mi oscuro escritorio de funcionario con más de cincuenta años. Era la voz del Supremo; bueno, del jerarca supremo, quien me pedía que me acercara hasta su amplio despacho, ubicado en los últimos pisos de la Administración, cerca casi del Olimpo o el Valhala, se diría. Y mientras ascendía aquellos pisos pensaba en qué efecto habría causado mi lapidario recurso, como nunca antes había escrito yo ni nadie en ese recinto y para cuya redacción fui asistido, desde la eternidad, por aquellos Maestros de la pluma.. Pensando esto llegué al amplio despacho, un ujier me abrió las puertas de reluciente roble y me acerqué al escritorio del Supremo, quien de manera extrañamente simpática me hizo sentar y simplemente me dijo:

- Para que esto que presentó usted sea un verdadero recurso…necesita firma letrada.

Recursul

Administraţia „premiase” activitatea mea de cincizeci de ani de funcţionar cu unul din calificativele cele mai proaste din istoria acelei instituţii. Prin urmare, după o noapte rece şi fără lună de reflectare, m-am hotărât să mă aşez în faţa maşinii de scris - având in vedere că nu am calculator-şi să îndeplinesc ceea ce înainte nu mai făcusem: o contestaţie adresată Administraţiei. Pentru asta am solicitat ajutorul zeilor mei particulari: de la Sofocle la Shakespeare, de la Marcel Proust la Julio Cortasar, trecând prin Malcolm Lowry şi Horacio Quiroga.Toate acele spirite apropiate mie , care mă înţelegeau cum niciodată nu mă înţelesese Administraţia. După mai mult ore am conceput o contestaţie de zece rânduri spaţiate corespunzător.

Ziua urmatoare, o zi de luni, am intrat în birourile administraţiei şi, respirând profund, am predat contestaţia, având grijă să nu îmi lipsească sau să fi spus ceva în plus: o adresasem forurilor care emisesera calificativele şi respingeam punct cu punct motivele acelei injustiţii brutale care mi se făcuse.

Trecură câteva zile de linişte absolută, până când într-o după-amiază sună telefonul în biroul meu obscur de funcţionar de mai mult de cincizeci de ani. Era vocea celui Suprem; mă rog, a şefului ierarhic suprem, care îmi cerea să vin în marele lui birou, aflat la ultimele etaje ale Administraţiei, aproape de Olimp sau chiar Valhala, cum s-ar spune. Şi în timp ce urcam acele etaje mă gândeam ce efect a putut să producă contestaţia mea solemnă, scrisă aşa cum nu mai făcusem eu, nici altcineva în această instituţie, pentru redactarea căreia am fost asistat din eternitate de către acei maeştri ai peniţei. Gândindu-mă la asta am ajuns in biroul mare, un uşier mi-a deschis uşile de stejar strălucitor şi m-am apropiat de biroul Supremului, care de o manieră surprinzător de simpatică  mă pofti să mă aşez şi îmi spuse pur si simplu:

- Pentru ca această contestaţie pe care aţi prezentat-o să fie una adevărată... este nevoie de semnătura autorizată.

(del libro “Esas obsesiones tan deseadas”, “Bibliotheca Universalis”, 2018)

Perfil cultural

Guillermo Lopetegui (1955, Montevideo, Uruguay). Escritor, ensayista y periodista. Libros de cuentos: Ultimo reducto (1978), El rostro de Margarita Shaw (1981), El parque de los últimos regresos (1987), Brujas de aquí nomás (1993), Crepúsculo de los cautivos (1998), Serias picardías (2002), Los reflejos en la noche y La esperanza y su sombra (ambos en 2007). Cuentos suyos fueron traducidos al inglés, francés, ruso y portugués. Algunos de ellos figuran en antologías: Cuentos para leer en Alta Voz (1978), Hombres de mucha monta (1993), El cuento uruguayo, vol. II (2003), Panorama de la literatura hispanoamericana (Moscú, 1991), El mundo en una cifra (Buenos Aires, 2006), Tramas (2009),  Círculo de lectores 4 (2012), Ruido blanco-cuentos de ciencia-ficción (2013), 7 Narradores Uruguayos y Ónfalo-una visión del erotismo (ambos de 2016). Es colaborador honorario de HLC desde 2017.

Guillermo Lopetegui (1955, Montevideo, Uruguay). Scriitor, prozator, eseist şi jurnalist. Cărţi de povestiri: Ultima redută (1978), Chipul Margaritei Shaw (1981), Parcul celor din urmă întoarceri (1987), Vrăjitoare chiar de aici (1993), Amurgul captivilor (1998), Serioase mârşăvii (2002), Reflexele în noapte şi Speranţa şi umbra ei (ambele în 2007). Povestirile sale au fost traduse în engleză, franceză, rusă şi portugheză. Câteva dintre ele figurează în antologiile: Povestiri de citit cu Voce Tare (1978), Bărbaţi de mare însemnătate (1993), Povestea uruguayană, volumul II (2003), Panorama literaturii hispanoamericane (Moscova, 1991), Lumea într-o cifră (Buenos Aires, 2006), Uneltiri (2009), Cerc de cititori 4 (2012), Zgomot alb - poveşti ştiinţifico-fantastice (2013), 7 naratori uruguayeni şi Ónfalo – o viziune a erotismului (ambele din 2016). Este colaborator onorific al OLC din 2017.

Traducere de Irina Secarescu