LITERARY HORIZONS: DANIEL DRAGOMIRESCU (ROMÂNIA)

Good Books, Bad Books

There is an utilitarian-mercantile opinion according to which only those authors that sell well can hope to be considered authors, writing professionals in the true sense of the word. If things were so, it would be too simple. A careful analysis reveals that in matters of literary production there are four main categories of books, and implicitly, authors.

In the first category we can include the authors of good books which sell well. In the second category we can include authors of good books that do not sell. In the third category we have authors of bad books that sell (quite well). And the last category encompasses those authors of bad books that do not sell at all.

In order to illustrate these categories it is enough to appeal to examples from the old or more recent history of Romanian and universal literature. Good books that enjoyed great success from the moment of their first publication were those written by, among others, Dante, Cervantes, Daniel Defoe, Balzac, Victor Hugo, Tolstoi, F. M. Dostoievski, Albert Camus, Gabriel García Márquez; among those by Romanian authors, we can include works by Creangă, Caragiale, Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Marin Preda, etc.

Yet there existed, at the same time, authors of good books who went quite unnoticed in their own time and who only posthumously came to be re-evaluated and acknowledged by critics and reading audiences alike. From foreign literature we have the cases of Franz Kafka and Mikhail Bulgakov (as an author of the excellent novel “The Master and Margaret”), while from Romanian literature we can mention Nicolae Filimon and Urmuz. Examples are more numerous though than this illustrating enumeration and every national literature, of a wider or more limited circulation, has these kinds of authors, who for one reason or another did not enjoy either glory or at least the recognition they would have deserved during their lifetime. According to the utilitarian-commercial opinion (‘If you don’t sell your books, you’re not a writer, you do not exist’), these authors would not have deserved the honour of being considered writers, but only minor scribblers.

And now we come to the most perverse consequence of the utilitarian-commercial conception. All over the world there were and still are quite a number of authors of bad books which have sold successfully. From foreign literature, older or more recent, a good example may be the novel “La Femme, le mari et l’amant” (“The Wife, the Husband and the Lover”) by Paul de Kock, and from English literature we can mention the novel “The Robe”, written by Lloyd. C. Douglas. A typical case in Romania, in the interwar period was that of Petre Bellu, recorded by George Călinescu in one of the notes in his “History”. Petre Bellu was a humble craftsman, a semi-literate who took the pen in his hand and started writing, then published quite a number of novels, among which “The Defence has the Floor” had a great success with the public: a soppy story meant to make old ladies and neighbourhood dandies cry. The recommendation that Panait Istrate gave was just a generous gesture towards somebody from his own class, who had started from the lower orders. With such novels, translated in many foreign languages, one would have said that Petre Bellu was looking down on Sadoveanu, when the truth was that the man suffered from a kind of chronic diarrhea of the imagination and his fingers were itching when he was not scribbling some story on the water meant to knock Mița the Cyclist down on the pavement. Or to make up for the needs of daily life. According to the criteria of cultural and literary utilitarianism, Lloyd C. Douglas is on the same level with Mark Twain, and Petre Bellu might become a valuable colleague of Mihail Sadoveanu.

Finally, the fourth category is that which comprises obscure and worthless authors, who wrote and are still shamelessly writing things that do not entertain anyone. This series is probably quite long, both here and elsewhere. To illustrate the point, we have at hand a quite picturesque example, the teacher Vasile Taban from Vaslui, who published a few books aspiring to be novels in the interwar period and about which neither his contemporaries nor his co-villagers knew anything. Under the childish and bizzare pseudonym of Savile Natba, he is, among others, the autor of a book with an equally bizarre title, “Under the Epitrachelion”. I came across a copy of that book, by chance, at an occasional seller of old books and magazines in Piața Obor. I bought it thinking that I was buying a rare item for the county library in Vaslui, but after I read more than half of it, I put it away and gave up donating it, so that I would not compromise myself. Only rarely did I happen to read such a badly written book. However, Savile Natba emphasized at some point that it was him, and not Sadoveanu, who had authored “The Hatchet”, as the “Dictionary of Personalities from Vaslui”, which saved a place in the local literary pantheon for the obscure teacher has recorded. As demonstrated by the awkward style and the upside-down narrative of “Under the Epitrachelion”, Savile Natba would not have been able to author Petre Bellu’s worst novel, let alone Sadoveanu’s “The Hatchet”!

Cărţi bune, cărţi proaste

Există o opinie utilitarist-mercantilă potrivit căreia doar acei autori care îşi vând bine cărţile pot aspira să fie consideraţi scriitori în adevăratul înţeles al cuvântului, profesionişti ai scrisului. Dacă lucrurile ar sta aşa, ar fi prea simplu. O analiză atentă revelează că în materie de producţie literară există patru categorii principale de cărţi şi, implicit, de autori.

În prima categorie se includ autorii de cărţi bune care se vând foarte bine. În a doua categorie intră autorii de cărţi bune, care nu se vând. În a treia categorie se încadrează autorii de cărţi proaste, care se vând (tot foarte bine). Iar în ultima categorie, de drept, se înscriu autorii de cărţi proaste care nu se vând deloc.

Pentru a ilustra existenţa acestor categorii, este suficient să apelăm la exemple din istoria mai veche sau mai recentă a literaturii româneşti şi universale. Cărţi bune care s-au bucurat de mare succes încă din momentul primei lor publicări au fost cele scrise, printre alţii, de Dante, Cervantes, Daniel Defoe, Balzac, Victor Hugo, Tolstoi, F. M. Dostoievski, Albert Camus, Gabriel García Márquez, iar dintre autorii români cele scrise de Creangă, Caragiale, Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Marin Preda etc.   

 

Dar au existat, în acelaşi timp, şi autori de cărţi bune care la timpul lor au trecut aproape neobservaţi şi care doar postum au ajuns să fie reeevaluaţi şi recunoscuţi de critică şi de marele public. Din literatura străină, avem cazurile scriitorilor Franz Kafka şi Mihail Bulgakov (ca autor al excelentului roman “Maestrul şi Margareta”), iar din literatura română, cazul lui Nicolae Filimon sau Urmuz. Exemplele sunt, însă, mai numeroase decât se vede din această enumerare cu titlu ilustrativ şi fiecare literatură naţională, de circulaţie sau nu, are astfel de autori, care dintr-un motiv sau altul n-au avut parte nici de glorie, nici de minima recunoaştere pe care ar fi meritat-o în timpul vieţii lor. După concepţia utilitarist-comercială (“Nu-ţi vinzi cărţile, nu eşti scriitor, nu exişti”), astfel de autori nu ar fi meritat cinstea de a fi consideraţi scriitori, ci doar nişte mâzgălitori de hârtii de neluat în seamă.

Şi acum ajungem la consecinţa cea mai perversă a concepţiei utilitarist-comerciale. În toată lumea a existat şi există un număr considerabil de autori de cărţi proaste care s-au bucurat sau se bucură de succes la public. Din literatura străină, mai veche sau mai nouă, un bun exemplu îl reprezintă romanul “La Femme, le mari et l’amant” (“Soţia, soţul şi amantul”) de Paul de Kock, iar din literatura anglo-saxonă se poate menţiona romanul “Cămaşa lui Hristos” de un oarecare Lloyd C. Douglas. Un caz tipic la noi, în epoca interbelică, a fost cel al lui Petre Bellu, înregistrat şi de George Călinescu în “Istoria” sa într-o notiţă. Petre Bellu a fost un umil meseriaş, un semialfabetizat care a luat condeiul în mână şi a scris, apoi publicat un număr destul de mare de romane, dintre care mare vâlvă la public l-a produs “Apărarea are cuvântul”, o istorie romanţioasă şi siropoasă, făcută să stoarcă lacrimile fetelor bătrâne şi ale fanţilor de cartier. Recomandarea pe care i-a dat-o Panait Istrati a fost doar un gest de generozitate faţă de unul care, ca şi el, o pornise din rândurile plebei. Cu astfel de romane, traduse şi într-o grămadă de limbi străine, s-ar fi zis că Petre Bellu îi dădea clase lui Sadoveanu, când în realitate omul suferea de o cufureală cronică a imaginaţiei şi de o mâncărime teribilă în degete, care nu îi trecea decât atunci când aşternea pe hârtie o istorie pe apă bună de trântit pe caldarâm pe orice Miţa Biciclista. Sau de completat lipsurile din traiul zilnic. După criteriile utilitarismului cultural şi literar, Lloyd C. Dougals este la nivelul lui Mark Twain, iar Petre Bellu s-ar erija într-un confrate de valoare al lui Mihail Sadoveanu. De unde şi până unde?

În fine, a patra categorie este cea în care intră autori obscuri şi de nici o valoare, care au aruncat şi aruncă fără jenă pe hârtie inepţii care n-au niciun fel de haz pentru nimeni. Seria acestora este, probabil, foarte lungă, la noi şi aiurea prin lume. Cu titlu ilustrativ, avem la îndemână un exemplu foarte pitoresc, învăţătorul vasluian Vasile Taban, care a publicat ceva cărţi cu pretenţia de romane în anii interbelici şi de care nici măcar contemporanii şi consătenii lui n-au ştiut nimic. Sub pseudonimul pueril şi bizar de Savile Natba, el este între altele autorul unei cărţi cu titlu la fel de bizar (“Sub epitrafir”). Întâmplarea a făcut să dau, la un batrân vânzător ocazional de cărţi vechi şi alte jafuri publicistice din Piaţa Obor, de la Bucureşti, peste un exemplar din această carte. Am cumpărat-o crezând că fac o achiziţie de carte rară pentru Biblioteca Judeţeană din Vaslui, dar după ce am parcurs din ea ceva mai mult de jumătate, am pus-o la dos şi am renunţat să o mai donez, ca să nu mă compromit. Rar mi-a fost dat să citesc în viaţa mea o carte mai prost scrisă. Cu toate acestea, Savile Natba n-a pregetat să susţină la un moment dat că nu Sadoveanu, ci el însuşi ar fi autorul romanului “Baltagul”, după cum consemnează “Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, care i-a concesionat obscurului învăţător vasluian un loc de veci în panteonul literar local. După cum o arată frazele stâlcite şi epicul anapoda din “Sub epitrafir”, Savile Natba n-ar fi fost în stare să scrie nici măcar cel mai prost roman al lui Petre Bellu, darămite “Baltagul” sadovenian!    

English version by Roxana Doncu

Universitatea de Medicină şi Farmacie

“Carol Davila” din Bucureşti

SPECTACOLUL LUMII: ROXANA DONCU (ROMÂNIA)

Istanbul Olmaz Olsun

(excerpt)

(...) In Istanbul you can find everything. Some time ago I went there for a conference on myth and literature. My paper was about a character called Ormus, who was a new Orpheus. On the way to the university, in the Laleli neighbourhood, the first shop I saw was called Ormus – the elixir of life. I had no money, so on the first day I dragged my luggage through Sultanahmet and Beyazit, haggling for a cheap room. I found something in Kumkapî, the former Armenian quarter on the shore of the Marmara Sea, at the hotel Emek. Emek, I found out from a colleague at the conference, means work. Turkish is a wonderful language, where everything means something, where every proper noun is also a common noun. Deniz means sea, denizkîz, the daughter of the sea – a mermaid. This is what the owner of the hotel called me, because down the street there was a restaurant which had a green-eyed, red-haired girl with a fish tail painted on the facade. Emin, the root of Eminescu-Eminovici, means worthy of trust. It is a name that the Armenians, some of whom had fled to Moldavia, to Botoșani, borrowed from the Turks. Those big dark eyes which Eminescu’s forest longed for might have come from a long-forgotten Armenian or Turk ancestor.

Kumkapî is a poor neighbourhood. It is a quarter of fishermen and refugees, of people that work from 8 a.m. to 8 p.m. and then, instead of going to sleep exhausted, roam the streets dancing and singing, after a scant dinner of pilaf, chick peas and sweet sahlep. Opposite my room stood the workplace of a family that made cardboard packages. Everybody was working: the grey-haired father, the broad-hipped mother, the girl that did not go to school and the boy that did. They made gift boxes, bags, pizza packages. They cut, pasted, stacked the packages from morning till evening. Once, when the family was on the last floor where there was no doorbell, the boy came back from school. He went round the luxury Mercedes parked in front of his house by the local mafia in order to ring the doorbell. Nobody answered, so he rang again. I was curious to see what happens. The boy had no cell phone to call his parents or his sister, so he waited patiently in front of the door, ringing at intervals, for about half an hour. Others in his place would have cried out or sworn, I for one would have kicked the Mercedes just for standing there.

In the first morning, after I left my luggage in my 12 euro freshly bargained for room, I started to wander about until I got to the sea. The streets were narrow, without pavements, the tall houses connected by long ropes where clothes and linen were hung to dry. I was thinking about the things that the ropes tied: was it friendship or need? Suppose I were to go to Mrs. Cantor, my neighbour from the opposite block and suggest tying a rope from my balcony to hers, a sign of our common interests, and then hung the linen to be dried by the wind. I had no time to imagine the reaction of the good lady, as an orange cat, the first of the thousands that were to cross my ways in Istanbul, hurried past me. It was heading straight to a rotisserie on my right, from where there came a tempting smell of grilled chicken. On the sea shore, among the huge boulders where in other ages mermaids used to dry their golden scales in the sun, there lived whole clans of experienced and hungry cats. Compared to the runts I have at home, they were real musketeers of their race, brave pirates and adventurers.

Wandering on the streets, I came to Pier Lotty street (in French Pierre Loti), which went into Pier Lotty square, where the Azyiade hotel was located. For those that do not know the story, this Pierre Loti was a French officer who fell in love with a Turkish woman, Azyiade, and took to writing novels. Love is an inspiring feeling, I agree, yet those who start writing poems and novels driven solely by it should be persuaded, in the interests of the reading public, to give it up. I read Azyiade while on holiday in the countryside, and had I not had by my side a 12 year old kid who was reading All Sails Up! (a far better choice) and was inclined to mock inspiring feelings such as love, I would have thrown it away. Seriously, Pierre Loti understood nothing of the Turkish woman’s mind and fell in love with a phantom of his own imagination, haunted by the romanticism of the Oriental stories of Voltaire and Montesquieu (...)

***

(...) În Istanbul poţi găsi orice. Cu ceva timp în urmă am fost acolo la o conferinţă despre mit şi literatură. Lucrarea mea era despre un personaj de roman ce se numea Ormus şi care întruchipa un nou Orfeu. În drum spre facultate, în cartierul Laleli, primul magazin pe care l-am văzut se numea Ormus - Elixirul vieţii. Nu aveam bani, aşa că în prima zi mi-am târât bagajul prin Sultanahmet si Beyazit, negociind aspru o cameră mai ieftină. Mi-am găsit ceva în Kumkapî, fostul cartier armean de pe ţărmul Marii Marmara, la Hotelul Emek. Emek, am întrebat eu o colegă de la conferinţă, înseamnă muncă. Turca este o limbă minunată, unde totul înseamnă ceva, unde orice nume propriu e substantiv comun. Deniz e mare, denizkîz, fata mării - sirenă. Aşa îmi spunea proprietarul hotelului - pentru că mai jos era un restaurant pe a cărui faţadă era pictată o fată cu ochii verzi, părul roşu şi coadă de peşte. Emin, rădăcina lui Eminescu-Eminovici, înseamnă vrednic de încredere. E un nume pe care armenii, refugiaţi şi la noi în Moldova la Botoşani, l-au împrumutat de la turci. Acei ochi mari şi negri pe care pădurea eminesciană îi dorea veşnic lângă dânsa se trăgeau probabil dintr-un strămoş armean sau turc învăluit în negurile vremii - şi uitării.

Kumkapî e un cartier sărac. E cartierul pescarilor şi al refugiaţilor, al oamenilor care muncesc de la 8 dimineaţa la 8 seara şi apoi, în loc să se ducă obosiţi la culcare, cutreieră străzile dansând şi cântând, după o cină frugală de pilaf cu năut şi sahlep dulce. Vizavi de camera mea era atelierul unei familii care confecţiona ambalaje de carton. Toţi munceau: tatăl cărunt, mama lată în şolduri, fata ce nu mergea la şcoală şi băiatul care mergea. Făceau cutii de cadouri, pungi, cartoane de pizza. Tăiau, lipeau, stivuiau ambalajele de dimineaţă pănă seara. Odată, când familia se afla la ultimul etaj unde nu aveau sonerie, s-a întors băiatul de la şcoală. A dat ocol Mercedesului de lux parcat în faţa casei sale de mafioţii locali şi a sunat la sonerie. Nimeni n-a răspuns, aşa că a mai sunat odată. Eu aşteptam curioasă să văd ce se întâmplă. Băiatul nu avea telefon mobil ca să-şi sune părinţii sau sora, aşa că a stat răbdător în faţa uşii, sunând la intervale, cam o jumatate de oră. Altul în locul lui ar fi ţipat sau înjurat, eu personal cred că aş fi dat un pumn Mercedesului doar pentru că se afla acolo.

În prima dimineaţă, după ce mi-am lăsat bagajul în camera mea de 12 euro negociaţi pe muchie, am pornit-o la nimereală pe străzi, până când am ajuns la mare. Străzile erau înguste, fără trotuare, cu clădiri înalte, legate între ele de sforile pe care se atârnau cearşafuri şi rufe la uscat. Mă gândeam într-o doară la ce leagă acele sfori: prietenie sau nevoie? Cum ar fi să mă duc eu la doamna Cantor, vecina mea de vizavi, şi să-i propun ca între balconul ei şi balconul meu să legăm o sfoară, semn al intereselor noastre comune, pe care să ne întindem apoi lenjeria în bătaia vântului? N-am mai apucat să-mi imaginez reacţia bunei doamne, căci o pisică roşcată, prima dintre miile de feline cu care aveau să se intersecteze drumurile mele prin Istanbul, mi-a tăiat calea. Se ducea întins spre o rotiserie din dreapta, de unde venea un miros îmbietor de pui rumeniţi. Pe malul mării, între bolovanii uriaşi pe care în alte vremuri sirenele îşi uscau la soare pielea aurie, trăiau clanuri întregi de pisici experimentate şi flămânde. În comparaţie cu leşinăturile pe care le am eu acasă, erau nişte adevăraţi muşchetari ai rasei lor, corsari şi aventurieri neînfricaţi.

Tot rătăcind pe străzi, am ajuns la strada Pier Lotty (în franceză Pierre Loti) ce dădea în piaţa Pier Lotty, lângă care se afla hotelul Azyiade. Pentru cei ce nu ştiu, acest Pierre Loti a fost un ofiţer francez care s-a îndrăgostit de o turcoaică, Aziyade, şi s-a apucat de scris romane. Dragostea e un sentiment înălţător, de acord, însă cei care se apucă să scrie poezii şi romane sub imperiul ei ar trebui convinşi, spre binele umanităţii cititoare, să n-o facă. Am citit Aziyade când eram în vacanţă la ţară, şi dacă alături de mine n-ar fi fost un puşti isteţ de 12 ani care citea Toate pânzele sus! (o alegere infinit mai inspirată) şi era înclinat să facă mişto de sentimente înălţătoare precum amorul, aş fi aruncat-o cât colo. Serios, Pierre Loti n-a înţeles nimic din psihologia turcoaicei, şi s-a îndrăgostit de o fantomă a propriei sale imaginaţii, bântuite de romantismul povestirilor orientale ale lui Voltaire şi Montesquieu (...)

Profile. Profil

Roxana Doncu (1977, Bucharest). Prose writer, poet, translator, assistant to the University of Medicine and Pharmacy “Carol Davila” of Bucahrest. Graduated from the University of Bucharest, the Faculty of Philology, Russian-English sections with a thesis on the work of the Russian-American émigré writer Vladimir Nabokov. She completed her graduate studies on Russian literature and her Ph.D on postcolonial literature at the same university. From Russian she translated short stories by Vladimir Nabokov, Boris Zaițev and Nadejda Teffi for the literary magazines “România literară” and “Contemporanul”. A translator-collaborator of the intercultural magazine “Contemporary Literary Horizon” since 2012, she has also translated a poetry volume of the British poet Martin Bates in the collection “Bibliotheca Universalis”. She published poems and short stories in the magazine “România literară”. Published in CLH: 4/2013, 2, 3, 5/2015, 1, 2, 4/2016. Books in “Bibliotheca Universalis”: The Decalogue (2016).

Roxana Doncu (1977, Bucureşti). Prozatoare, poetă, traducătoare, asistentă la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti. Este absolventă a Universității din București, Facultatea de Filologie, secția rusă - engleză, cu o lucrare de licență pe opera scriitorului emigrant ruso-american Vladimir Nabokov. La aceeași universitate își încheie și studiile de master pe literatură rusă și cele de doctorat pe literatură post-colonială. A tradus din rusă povestiri de Vladimir Nabokov, Boris Zaițev și Nadejda Teffi pentru revistele “România literară” și “Contemporanul”. Traducător-colaborator al revistei interculturale “Orizont literar contemporan” din anul 2012, a tradus și un volum de poezie al poetului britanic Martin Bates pentru colecția “Bibliotheca Universalis”. A publicat poezii și scurte povestiri în revistele “România literară”. Publicată în OLC: 4/2013, 2, 3, 5/2015, 1, 2, 4/2016. Cărţi în “Bibliotheca Universalis”: Decalogul (2016).

English version by Roxana Doncu

HORIZONTES URUGUAYOS: GUILLERMO LOPETEGUI

El Recurso

La Administración había “premiado” mi funcionarial actuación a lo largo de cincuenta años, poniéndome una de las calificaciones más bajas de la historia de aquel recinto. Por lo tanto, y luego de pensarlo a lo largo de una noche muy fría y sin luna, resolví tomar asiento frente a la máquina de escribir –ya que carezco de computadora- y llevar adelante lo que nunca antes había hecho: un recurso dirigido a la Administración. Para esto solicité asistencia a mis dioses particulares: desde Sófocles a Shakespeare, desde Marcel Proust a Julio Cortázar, pasando por Malcolm Lowry y Horacio Quiroga. Todos ellos espíritus afines al mío, que me entendían como jamás me había entendido la Administración. Luego de varias horas tenía pergeñado un recurso que constaba de unas diez carillas a espacio sencillo. 

Al otro día, era un lunes, entré en dependencias de la Administración y respirando hondo hice entrega en la oficina respectiva del tal recurso, cuidando bien de que no me hubiera faltado ni sobrado nada: estaba dirigida a los jerarcas calificadores y en ella refutaba punto por punto las razones de aquella brutal injusticia cometida conmigo.

Pasaron unos días de absoluta calma, hasta que una tarde sonó el teléfono en mi oscuro escritorio de funcionario con más de cincuenta años. Era la voz del Supremo; bueno, del jerarca supremo, quien me pedía que me acercara hasta su amplio despacho, ubicado en los últimos pisos de la Administración, cerca casi del Olimpo o el Valhala, se diría. Y mientras ascendía aquellos pisos pensaba en qué efecto habría causado mi lapidario recurso, como nunca antes había escrito yo ni nadie en ese recinto y para cuya redacción fui asistido, desde la eternidad, por aquellos Maestros de la pluma.. Pensando esto llegué al amplio despacho, un ujier me abrió las puertas de reluciente roble y me acerqué al escritorio del Supremo, quien de manera extrañamente simpática me hizo sentar y simplemente me dijo:

- Para que esto que presentó usted sea un verdadero recurso…necesita firma letrada.

Recursul

Administraţia „premiase” activitatea mea de cincizeci de ani de funcţionar cu unul din calificativele cele mai proaste din istoria acelei instituţii. Prin urmare, după o noapte rece şi fără lună de reflectare, m-am hotărât să mă aşez în faţa maşinii de scris - având in vedere că nu am calculator-şi să îndeplinesc ceea ce înainte nu mai făcusem: o contestaţie adresată Administraţiei. Pentru asta am solicitat ajutorul zeilor mei particulari: de la Sofocle la Shakespeare, de la Marcel Proust la Julio Cortasar, trecând prin Malcolm Lowry şi Horacio Quiroga.Toate acele spirite apropiate mie , care mă înţelegeau cum niciodată nu mă înţelesese Administraţia. După mai mult ore am conceput o contestaţie de zece rânduri spaţiate corespunzător.

Ziua urmatoare, o zi de luni, am intrat în birourile administraţiei şi, respirând profund, am predat contestaţia, având grijă să nu îmi lipsească sau să fi spus ceva în plus: o adresasem forurilor care emisesera calificativele şi respingeam punct cu punct motivele acelei injustiţii brutale care mi se făcuse.

Trecură câteva zile de linişte absolută, până când într-o după-amiază sună telefonul în biroul meu obscur de funcţionar de mai mult de cincizeci de ani. Era vocea celui Suprem; mă rog, a şefului ierarhic suprem, care îmi cerea să vin în marele lui birou, aflat la ultimele etaje ale Administraţiei, aproape de Olimp sau chiar Valhala, cum s-ar spune. Şi în timp ce urcam acele etaje mă gândeam ce efect a putut să producă contestaţia mea solemnă, scrisă aşa cum nu mai făcusem eu, nici altcineva în această instituţie, pentru redactarea căreia am fost asistat din eternitate de către acei maeştri ai peniţei. Gândindu-mă la asta am ajuns in biroul mare, un uşier mi-a deschis uşile de stejar strălucitor şi m-am apropiat de biroul Supremului, care de o manieră surprinzător de simpatică  mă pofti să mă aşez şi îmi spuse pur si simplu:

- Pentru ca această contestaţie pe care aţi prezentat-o să fie una adevărată... este nevoie de semnătura autorizată.

(del libro “Esas obsesiones tan deseadas”, “Bibliotheca Universalis”, 2018)

Perfil cultural

Guillermo Lopetegui (1955, Montevideo, Uruguay). Escritor, ensayista y periodista. Libros de cuentos: Ultimo reducto (1978), El rostro de Margarita Shaw (1981), El parque de los últimos regresos (1987), Brujas de aquí nomás (1993), Crepúsculo de los cautivos (1998), Serias picardías (2002), Los reflejos en la noche y La esperanza y su sombra (ambos en 2007). Cuentos suyos fueron traducidos al inglés, francés, ruso y portugués. Algunos de ellos figuran en antologías: Cuentos para leer en Alta Voz (1978), Hombres de mucha monta (1993), El cuento uruguayo, vol. II (2003), Panorama de la literatura hispanoamericana (Moscú, 1991), El mundo en una cifra (Buenos Aires, 2006), Tramas (2009),  Círculo de lectores 4 (2012), Ruido blanco-cuentos de ciencia-ficción (2013), 7 Narradores Uruguayos y Ónfalo-una visión del erotismo (ambos de 2016). Es colaborador honorario de HLC desde 2017.

Guillermo Lopetegui (1955, Montevideo, Uruguay). Scriitor, prozator, eseist şi jurnalist. Cărţi de povestiri: Ultima redută (1978), Chipul Margaritei Shaw (1981), Parcul celor din urmă întoarceri (1987), Vrăjitoare chiar de aici (1993), Amurgul captivilor (1998), Serioase mârşăvii (2002), Reflexele în noapte şi Speranţa şi umbra ei (ambele în 2007). Povestirile sale au fost traduse în engleză, franceză, rusă şi portugheză. Câteva dintre ele figurează în antologiile: Povestiri de citit cu Voce Tare (1978), Bărbaţi de mare însemnătate (1993), Povestea uruguayană, volumul II (2003), Panorama literaturii hispanoamericane (Moscova, 1991), Lumea într-o cifră (Buenos Aires, 2006), Uneltiri (2009), Cerc de cititori 4 (2012), Zgomot alb - poveşti ştiinţifico-fantastice (2013), 7 naratori uruguayeni şi Ónfalo – o viziune a erotismului (ambele din 2016). Este colaborator onorific al OLC din 2017.

Traducere de Irina Secarescu

BIBLIOTHECA UNIVERSALIS IN THE NETHERLANDS

On 2018, January, 13 the Dutch poet Kees van Meel launched successfully "Theater van het Woord. Theater of the Word. Un teatru al cuvântului" (2017), his second book in Bibliotheca Universalis. About this event, Kees Van Meel  wrote us:

Hereby (through WeTransfer) some pictures from yesterdays' launch of Theater of the word. We had music, speakers about my poetry, an interview and a television crew and public. It was a nice small event in good harmony. The Councilor for culture gave me some credits and the atmosphere in the bookseller's was good.

Congratulations, dear Kees van Meel! 

GRANDS ANNIVERSAIRES. MARI ANIVERSĂRI (1918 - 2018)

Strange Coincidences

by Daniel Dragomirescu

As everybody knows, Lenin’s Bolshevik regime was imposed in Russia with the major support of imperial Germany, which thus hoped to count Russia out of its enemies and finally win the war against the countries in the Entente (Romania being one of them). Of course the official history our children learn in school has not yet admitted this historical truth. Instead, it revolves around the role that the popular masses have played in the tragic events of 1917, when in reality everything was just one huge propaganda and manipulation operation cunningly led by the Bolsheviks. There was no chance of such a large scale operation back then, since the Russians – who were still living, from a psychological point of view – during Emelian Pugachev’s revolt – were not really capable of making such a Revolution. Of course, a great part of the Russian population was dissatisfied, yet they lacked the clairvoyance, lucidity and the necessary education in order to make a Revolution worthy of the name.

After the success of the coup d’état undertaken by Lenin and his comrades, a team of German military specialists settled in Petrograd (among them there might have been Martin Bormann, Hitler’s future deputy) for quite some time, with the mission of protecting the Bolshevik leaders (still uncertain of their power) and help Leiba Bronstein called Trotsky to establish the so-called Red Army (the army of a totalitarian state-to-be). That this is how things were, although Lenin and the Soviet officers have constantly denied it, is proved by a small yet telling fact. A detail that often escapes observers. The first model of the military helmet of the Red Army (with a spearhead on top) was one hundred percent inspired by the military helmet of the Kaiser’s imperial infantry. The only difference between the German and the Bolshevik helmet consisted in the fact that the one worn by the Red Army soldiers in the first years after 1917 was made of a lower quality material (probably in order to look more ‘proletarian’).

Here one can see two mirror photos that underline this strange coincidence. As one can see, not only the soldiers of the German Empires worked hard to establish the Bolshevik empire, but also the Kaiser’s tailors did their best to design and produce the uniforms that the Red Army soldiers were going to wear. The perfect German thoroughness in the service of Leninist dictatorship, which crushed every chance that Russia might have had of ever becoming a democratic country.

English version by Roxana Doncu

Similitudini ciudate

Aşa cum este bine ştiut, regimul bolşevic al lui Lenin a fost impus în Rusia cu spirijinul financiar apreciabil al Germaniei imperiale, care spera în acest fel să scoată Rusia din rândul inamicilor săi şi în final să câştige războiul contra ţărilor din Antantă (în rândul cărora se găsea şi România). Bineînţeles că istoria oficială pe care o învaţă copiii noştri la şcoală nu recunoaşte nici acum acest adevăr istoric. Se vorbeşte în schimb de rolul maselor populare în tragicele evenimente din cursul anului 1917, când în realitate n-a fost vorba decât de o mare operaţiune de propagandă şi manipulare foarte bine condusă de către bolşevici. În epocă nu se punea câtuşi de puţin problema unei acţiuni populare de o asemenea amploare, căci ruşii – care încă mai trăiau, psihologic vorbind, pe timpul răzmeriţei lui Emelian Pugaciov - nu prea erau ei în măsură să facă o adevărată revoluţie. Sigur, o parte a populaţiei ruse era nemulţumită, dar îi lipsea clarviziunea, luciditatea şi educaţia necesară pentru a face o revoluţie demnă de acest nume.

După succesul loviturii de stat date de Lenin şi de comilitonii săi, o echipă de specialişti militari germani s-a stabilit la Petrograd (din rândurile ei ar fi făcut parte însuşi Martin Bormann, viitorul adjunct al lui Hitler) pentru o bună bucată de vreme, cu misiunea de a-i proteja pe liderii bolşevici (încă nesiguri pe putere) şi de a-l ajuta, printre altele, pe Leiba Bronstein zis Troţki să pună pe picioare aşa numita Armată Roşie (care era armata unui stat totalitar în formare). Că lucrurile au stat aşa, deşi Lenin şi toţi oficialii sovietici au tăgăduit în mod constant, o probează şi un mic dar grăitor fapt. Un detaliu care în general le scapă observatorilor. Primul model de cască militară a Armatei Roşii (cu un accesoriu ca un vârf de lance deasupra) a fost sută la sută inspirat de casca militară a infanteriştilor Armatei imperiale a Kaizerului. Singura deosebire între casca nemţească şi casca bolşevică se limita la faptul că aceea pe care o purtau militarii Armatei Roşii în primii ani de după 1917 era fabricată dintr-un material textil de calitate inferioară (probabil ca să pară mai „proletară”).

Iată în anexă două fotografii în oglindă care pun în evidenţă această similitudine ciudată. După cum se poate vedea, nu doar militarii Imperiului German au muncit din greu pentru edificarea Imperiului Bolşevic, dar şi croitorii Kaizerului, în frăţească unire cu croitorii lui Lenin, şi-au dat silinţa să conceapă şi să realizeze uniformele pe care militarii Armatei Roşii urmau să le poarte. O perfectă scrupulozitate nemţească, pusă în slujba dictaturii leniniste, care a distrus în faşă sansele Rusiei de a deveni o ţară democratică. 

Pentru această complicitate Kaizerul Wilhelm al II-lea ar fi meritat să fie judecat şi condamnat pe viaţă după război de un tribunal al naţiunilor, dar învingătorii i-au permis în mod generos să îşi petreacă liniştit restul vieţii în refugiul din Olanda. A dat foc Europei, a răspândit virusul letal al bolşevismului în Rusia şi pe urmă a dat dosul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Portretul acestui autocrat imperial german ar fi trebuit să figureze pe drapelele sovietice alături de Marx şi de Engels.  

OLC - HLC - CLH No 6 (62) / NOVEMBER-DECEMBER 2017

EDITORIAL

Daniel Dragomirescu, “După 54 de ani. Asasinarea lui Kennedy şi teoriile conspiraţiei”, p. 1

ORIZONTURI CRITICE

Morelle Smith (Regatul Unit), “Corfu in Winter: Saint Brigit’s Day”, p. 3

Kees van Meel (Olanda), “Bucharest, not a Stranger in a Lost Paradise”, p. 6

Donald Riggs (Statele Unite), “The Assassination of John Fitzgerald Kennedy”, p. 44

ORIZONTUL PROZEI

Natalia González Amorín (Uruguay), “El visitante”, p. 9

Neil Leadbeater (Regatul Unit), “The Engine-Room of Europe”, p. 10

ORIZONTURI POETICE

Martin Bates (Regatul Unit), p. 15

Mike Bannister (Regatul Unit), p. 16

Gregory Vincent St. Thomasino (Statele Unite), p. 17

Paul McDonald (Statele Unite), p. 18

Michael White (Statele Unite), p. 22

John Tischer (Mexic – Statele Unite), p. 24

Ludvig Holmdahl (Suedia), p. 26

Claudio Sottocornola (Italia), p. 27

Suzana Matić (Croaţia), p. 29

Jacklynn Beckman (Franţa), p. 30

Hennie Claude (Franţa), p. 32

Rocío Espinosa Herrera (Columbia – Spania), p. 32

Carlos Victor Gutíerrez García (Uruguay), p. 34

Noëlle Arnoult (Franţa), p. 43

Patricia Pichancourt (Franţa), p. 43

Paul Mein (Regatul Unit), p. 44

EVENIMENTE

Revista “Orizont literar contemporan” în 2017, p. 35

Monica Manolachi, “Interviu cu Kees van Meel”, p. 37

Niza Todaro (Uruguay), “Rumania festeja casi un siglo de unión”, p. 46

INDEX 2017, p. 47-48

TRADUCERI

Roxana Doncu, Monica Manolachi, Daniel Dragomirescu, Gabriela Apetrei, Elena Ţăpean, Diana Dragomirescu, Alma Miron, Ioana Georgiana Plop, Anca Iuliana Codreanu, Oana Irina Oprea, Floriana Beatrice Zaharia, Cristina Cucu, Octavian Babău, Alice Elena Rădulescu, Bianca Namur, Albert Hagenaars (Olanda)