URUGUAYAN HORIZONS: MARCELA MEIRELLES

     

     BREVE ENSAYO SOBRE LA SOLEDAD

     Tengo muchos amigos, una familia unida, compañeros de estudio y de trabajo; pero quisiera destacar que tengo muchos amigos.

     Pocas son las horas del día que puedo dedicar a mi misma por completo y también escasean los momentos para compartir con amigos. Es cierto que hoy por hoy basta con tomar del bolsillo el teléfono celular, apretar unos pocos botones y podremos hablar con quien queramos; o bien escribir algunas palabras para preguntar por su bienestar.

     Es cierto que en los días más grises y lúgubres basta con encender algunas lámparas, aunque nada se compare a la calidez del sol: el amarillo más radiante acariciando la piel desnuda.

     Nunca me gustó hablar de números y no voy a comenzar a hacerlo ahora, lo cierto es que tengo muchos amigos, son unos cuantos o algunos pocos… eso es cuestión de números; son los suficientes para mí.

     El problema no reside en tener o no tener amigos, tampoco en el sentir ordinario del ser humano sino en el más profundo y oculto desasosiego del alma. Soy una persona amada, esto lo puedo afirmar con certeza; y además está inserto en mi sentir ordinario y fundamental, soy una persona querida. Éstas son afirmaciones sin el más mínimo dejo de mentira; estoy rodeada de personas a las que quiero muchísimo, pero la soledad permanece, tenue e incierta, en cada pequeño átomo, en la más mínima unidad, en las partículas que ingresan a mi cuerpo en cada inhalación. La soledad en el núcleo, la soledad raíz, la soledad que nos esclaviza, pero más aún, nos hace libres. Es esa que se encuentra en el misterio primordial del nacimiento; en el mayor de todos: la existencia; y en el más aterrador: la muerte. Y aunque no lo admitas, se que cada uno de nosotros, seres vivos, teme siempre a la inminente.

     La soledad se ve generalmente sesgada o ignorada, haciéndose más importante los lazos interpersonales, la vida diaria, el desayuno, el trabajo, la calle, el viento y todo lo que el mundo nos arroja para hacernos un hogar. Pero siempre se mantiene, tenue, serena, la soledad en los lazos interpersonales, en el viento y en todo lo que el mundo comparte con nosotros y más aún, en todo lo que nosotros compartimos con el mundo. Compartimos también la soledad.

     La soledad se encuentra en el pensamiento, por más que hayas leído a los autores tales o cuales, y pongas en tu pecho la insignia de su pensamiento, al evaluarlo se hace tuyo, y se hace soledad. Aún cuando discutes tus ideas con los mejores amigos o cuando aceptas las de ellos, y por in breve momento flote en el colectivo, una vez que la absorbes se hace soledad.

     La soledad muchas veces genera tristeza, muchas veces es necesaria para encontrar la paz. Tal vez estemos todos conectados, uno podría mezclar su conciencia en la sincera creencia de la colectividad espiritual o mental, uno podría recitar mantras y promulgar salmos, pero en definitiva es siempre el individuo quién toma esa decisión, no la de ser o no ser, sino la de creer. Siempre permanece en el individuo, en cada uno de nosotros la decisión, el libre albedrío.

     A veces se hace demasiado grande, demasiado intensa, el cuerpo comienza a padecerla, por más que el individuo no lo note, aunque generalmente ese no es el caso. Esas veces en que la soledad es demasiado intensa la esperanza se vuelve escasa y mezquina, la rutina se hace agobiante, y muchas veces la solución es escapar a lugares aún más solitarios, pudiendo ser lugares físicos o lugares intangibles, del pensamiento. (...)

     BRIEF ESSAY ON SOLITUDE

     I’ve got a lot of friends, a loving family, work and classmates; but I’d like to highlight that I have a lot of friends.

     Few are the hours that I can get a day for my own enjoyment, and also few are the moments that I can share with my friends. It is true that nowadays we can get the cell phone out of our pockets, press a few buttons and we could talk with whoever we’d like; or we could write a few words asking about their wellbeing.

     It is a fact that in the greyest days one needs only to switch a few lamps, even when its light cannot be compared to the warm and brightest yellow of the sun caressing the naked skin.

     I never liked speaking in numbers, and I won’t start doing so now, the truth is that I have got a lot of friends, they are a few, or some… that is a matter of numbers; they are enough for me.

     The problem doesn’t reside in having or not having friends. It doesn’t reside in human beings’ ordinary feeling, but in the uttermost distress of the soul. I am a well loved person, this I can assure you; it is inside my ordinary and fundamental feel, I am a loved person. These sayings are without any hint of a lie. I am surrounded by people who love me deeply, but solitude remains, soft and uncertain; in every little atom, in the smallest unit, in the particles that go into my body with every breath. Solitude in the core, in the root, solitude that makes us slaves, but even more, solitude that sets us free. The one who lies in the primal mystery of birth, in the greatest of all: existence; in the most terrifying: death. And even when you won’t admit it, I know that each one of us, living beings, is always afraid of the imminent. 

     Solitude is generally biased or ignored; the interpersonal bounds grow stronger, everyday life, breakfast, work, the street, the wind and everything the world shares with us, or what’s more, all we share with the world. We share also our solitude. Solitude is found in thought; even when you’ve read such and such authors, and even if you set upon your chest the insignia of their thoughts, when you take it into your mind, and consideration, it becomes yours, and it becomes solitude. Even when you discuss your own ideas with your best friends, or when you accept theirs, and for a brief moment the idea floats in the collec-tive thought, once you absorb it, it becomes solitude.

     Many times solitude gives you sadness; many times it is necessary to find peace. Maybe we are all connected, one could embrace the sincere belief of a spiritual collectiveness, one could recite mantras or preach the gospels, but in the end it is al-ways the individual who makes such decision; not the one of being, but the one of believing. It always remains in each one of us the power of choosing, the free will.

     Sometimes it grows too big, too intense, and the body begins to suffer, sometimes even unnoticed – although in general this is not the case. Those times in which solitude is so intense, hope becomes scarce and mean. Routine becomes smothery and many times the solution is to escape to even lonelier places, may they be tangible or not, places of the thought. (...)

     SCURT ESEU DESPRE SINGURÃTATE

     Am o mulţime de prieteni, o familie iubitoare, o slujbă şi colegi; dar aş vrea să subliniez faptul că am o mulţime de prieteni.

    Puţine sunt orele pe care le pot „fura” zilnic pentru propriul meu amuzament, şi iarăşi puţine sunt momentele pe care le pot împărtăşi cu prietenii mei. E adevărat că acum putem scoate telefonul mobil din buzunar şi apăsa câteva taste astfel încât să vorbim cu cine vrem; sau putem scrie câteva cuvinte, întrebându-i cum le mai merge.

     E un fapt că în cele mai cenuşii zile, nu trebuie decât să dăm drumul la câteva lămpi, chiar dacă lumina acestora nu poate fi comparată cu strălucirea aurie şi caldă a soarelui care mângâie pielea dezgolită. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc în cifre şi nici nu voi începe să fac asta acum. Adevărul e că am o mulţime de prieteni, sunt ceva, sau câţiva… asta e o chestie ce ţine de cifre; pentru mine, ei sunt destui.

      Problema nu stă în a avea sau a nu avea prieteni. Nu stă în sentimentele obişnuite resimţite de fiinţele umane, ci în starea de maximă nefericire a sufletului. Sunt o persoană foarte iubită, de asta vă pot asigura; asta cred eu cu sentimentele mele obişnuite şi fundamentale, că sunt o persoană iubită. Spusele mele de acum nu au nici cea mai mică urmă de minciună. Sunt înconjurată de oameni care mă iubesc cu adevărat, însă singurătatea rămâne, fragilă şi incertă, în fiecare atom minuscul, în cea mai mică unitate, în particulele care îmi pătrund în corp cu fiecare gură de aer pe care o iau. Singurătate în miez, în rădăcini, singurătatea care ne transformă în sclavi, dar şi mai mult, singurătatea care ne eliberează. Ceea ce rezidă în misterul primar al naşterii, în cel mai mare mister dintre toate: existenţa; în cel mai înfricoşător mister: moartea. Şi chiar şi atunci când nu recunoaştem, ştiu că fiecare dintre noi, fiinţe vii, se teme de ce e iminent.

     Singurătatea este, în general, părtinitoare sau ignorată; legăturile interpersonale devin mai puternice, viaţa de zi cu zi, micul dejun, slujba, strada, vântul şi tot ceea ce lumea împărtăşeşte cu noi, sau chiar mai mult, tot ceea ce împărtăşim noi cu lumea. Ne împărtăşim şi singurătatea între noi. Singurătatea se găseşte în gând; chiar şi atunci când citim diverşi autori, şi chiar dacă ne-am imprimat în propria persoană însemnul gândurilor lor, atunci când le preluăm în mintea şi gândirea noastră, devin ale noastre şi devin singurătate. Chiar şi atunci când ne discutăm propriile idei cu prietenii cei mai buni, sau atunci când le acceptăm pe ale lor, şi pentru un scurt moment ideea pluteşte în gândirea colectivă, odată ce o absorbim, devine singurătate.(...)

     Traducere de Loredana Adriana Malic

     MTTLC, Univeristatea din Bucureşti

     Read full article in CHM 4/2012

     Citiţi întreg articolul in OLC 4/2012

     ABOUT THE AUTHOR     

     Marcela Meirelles is a poet and writer from Montevideo, Uruguay. 

     She is a contributor of CHM since 2009.