A MULTICULTURAL AUTHOR/UN AUTOR MULTICULTURAL: KEIKO AMANO (UNITED STATES-JAPAN)

GORDO Y VIEJO Y FEO

    Primera escena.
    Me subí a un camión hacia el puerto de Yokohama para renovar mi pasaporte. La sesión fotográfica me aterraba, pero tendría que enfrentarla -y a la cámara. Una foto de pasaporte costaría 1800 yenes en la oficina de gobierno. Era demasiado caro. En algunas estaciones de tren hay cabinas fotográficas que cobran alrededor de 700 yenes. Salí y junto al edificio encontré un estudio fotográfico. Entré y le pregunté a un joven cuánto costaría. Me llevó a una silla metálica. El asiento desnudo, sin cojín. Me senté. El hombre apretó el botón tres veces. 

    - Cerró sus ojos tres veces dijo.

    - ¿De verdad? dije. Me paré.
   Probablemente estaba intentando evitar la cámara, aunque nadie me obligó a sentarme ahí. Me senté de nuevo y me propuse no parpadear. Apretó el botón tres veces. 

    - Esta vez no parpadeé para nada. 

    - Qué bien.
    Sonreí y pagué 1050 yenes. Momentos después me entregó un sobrecito blanco.
    Lo abrí.

    - ¡Ahhhhhh! ¡No! dije, fotos en mano. Él me miró.

    - Oh, no es tu culpa. Es sólo que parezco criminal.
    No dijo nada.
    Segunda escena.
    Hace un año le pregunté en inglés a un hombre:

    - Has vivido aquí mucho tiempo. ¿Por qué te gusta Japón?

    - Porque las mujeres son delgadas dijo.
    No dije nada.
   Intento ser justa. Trato de no juzgar a nadie por opiniones aparentemente superficiales. Tal vez muchos hombres prefieren mujeres delgadas que gordas. No los culpo. Seguramente sucede lo mismo al revés. Probablemente se sintió cómodo al decrilo porque no estaba gorda todavía.
    Entonces mi metabolismo se alentó. Subí de peso. También retomé mi viejo hábito de comer chocolate. De niña era adicta al chocolate. Ha pasado más de un año y todavía como chocolate. Y no he visto a ese hombre.
    Tercera escena.
   Hace un mes caminaba por el sendero de un parque con dirección a la biblioteca San Dimas. Un hombre que cargaba varias bolsas de abarrotes caminó hacia mí. Parecía normal excepto por las bolsas. Estaban llenas. Nos acercamos más y más como dos trenes; estaba a punto de abrir mi boca para decir hola.

    - ¡Soy GORDO y VIEJO y FEO!  gritó a todo pulmón.
    Tragué saliva. Seguramente parpadeé tres veces. 

    - Ja ja ja ja ja. ¡No es cierto! dije.
   ¡Qué mensaje más terapéutico! Me hizo el día. Me gustaría decirle esto a alguien si pudiera, si fuera hombre.
     Translatora: Hipatia Arguera Mendoza (Mexico)

 GRAS, URÂT ŞI BĂTRÂN  

   Scena I.
   M-am urcat în autobuzul care mergea în Portul  Yokohama ca sa îmi reînoiesc paşaportul. Îmi era groază să fiu fotografiată, dar am fost nevoită să îndur aparatul foto. O poză de paşaport costa 1800 yeni la guvern. Era prea mult! În anumite staţii de metrou existau cabine foto automate, la preţul de 700 yeni. Am ieşit din clădirea guvernului şi am găsit un magazin foto în apropiere. Am intrat şi am întrebat un tânăr care este preţul. M-a condus către un scaun metalic, gol fără vreo pernă sau altceva.   M-am aşezat. Bărbatul mi-a făcut trei poze.
      -Ati inchis ochii de trei ori, a spus.
      -Se poate, am raspuns. M-am ridicat.
    Încercam probabil să mă feresc de aparat, deşi nimeni nu mă obligase să stau acolo. M-am aşezat din nou şi mi-am propus să nu mai clipesc. Bărbatul a apăsat pe buton de trei ori. 
     -De data asta nu am mai clipit.
     -Bun.
     Am zâmbit şi i-am dat 1050 de yeni. Un minut mai târziu, acesta mi-a înmânat un plic mic şi alb. L-am deschis.
     -Ooooo! Nu! am exclamat. Ţineam fotografiile în mână. Tânărul se holba la mine.
     -Nu e vina ta. Dar arăt ca o criminală.
     Bărbatul a tăcut.
     Scena II.
     Cu un an în urmă, am întrebat un bărbat în engleză:
     -Locuiţi aici de mult timp. De ce va place Japonia?
     -Pentru că femeile din Japonia sunt slabe, a spus.
     Nu i-am răspuns.
     Încerc să fiu corectă, să nu judec pe nimeni după o primă impresie superficială. Probabil că mulţi bărbaţi preferă femeile slabe în locul celor grase. Nu-i pot învinui. Sau poate că bărbatul acela a considerat că este un răspuns adecvat, întrucât nu eram încă grasă.
     Între timp metabolismul meu s-a îngreunat şi am luat în greutate. Mi-am reluat şi vechiul obicei de a mânca ciocolată. Am devenit dependentă de ciocolată. A trecut mai mult de un an şi încă mai consum ciocolată. Nu l-am mai intâlnit pe acel bărbat.
     Scena III.
    Cu o lună în urmă, mergeam pe o alee din parc către biblioteca San Dimas. Un bărbat cu braţele încărcate de pungi pline cu produse de băcănie mă privea. Totul părea normal, mai puţin pungile pe care el le căra. Toate erau pline. Ne-am apropiat unul de celălalt, precum două trenuri, şi eram pe punctul de a deschide gura să îl salut.
     -Sunt gras, bătrân şi urât! a strigat cu toată puterea.
     Am înghiţit în sec. Probabil că am clipit de trei ori.
     -Ha ha ha. Nu, nu eşti! i-am răspuns.
     Ce mesaj terapeutic! M-a făcut să mă simt bine întreaga zi. Dacă aş fi bărbat, aş vrea să am ocazia de a spune cuiva, cândva, această frază.  

     Translator: Roxana Drăguşin

FAT AND OLD AND UGLY  

    First scene.

    I got on a bus to Yokohama Harbor to renew my passport.  I dreaded my photo shoot, but I had to face it --and the camera.  A passport photo would cost 1800 yen in the government building.  That was too expensive.  Some train stations have an automated photo booth, which charges about 700 yen.  I walked out of the building and found a photo shop next to it.  I went in and asked a young man how much.  He ushered me to a metal chair.  The seat wasbare, no cushion.  I sat down.  The man clicked his camera three times.

    “You shut your eyes three times,” he said.

    “Did I?” I said.  I stood up. 

    I was probably trying to avoid the camera, although nobody forced me to sit there.  I sat down again and told myself not to blink.  He clicked the button three times. 

    “I didn’t blink at all this time.”

    “Good.”

    I smiled and paid 1050 yen.  A minute later, he handed me a small white envelope. 

    I opened it.  

    “Ahhhhhh.  No!”  I said.  My hands held my photos.  He stared at me.  “Oh, it isn’t your fault.  It’s just that I looked like a criminal.”

    He said nothing.

    Second scene. 

    A year ago, I asked a man in English:

    “You have lived here for a long time.  Why do you like Japan?”

    “Because Japanese women are slim,” he said.

    I said nothing.

    I try to be fair.  I try not to judge anyone by one seemingly shallow opinion.  Perhaps, many men prefer slim women over fat ones.  I can’t blame them.  The other way must be true, too.  He probably felt comfortable saying it because I wasn’t fat yet.

    Meantime, my metabolism rate went down.  I gained weight.  I also picked up my old chocolate-eating habit.  Growing up, I was chocoholic.  It’s been more than a year, and I still eat chocolate.  And I haven’t seen that man.

    Third scene. 

    A month ago, I was walking through a park pathway on my way to San Dimas library.  A man who carried several grocery bags in both his hands was heading toward me.   Everything looked ordinary except his grocery bags.  They were all full.  We came closer and closer like two local trains, and I was about to open my mouth to say hi. 

    “I’m FAT and OLD and UGLY!” he blurted out from top of his lungs.

    I gulped.  I must have blinked three times.

    “Ha ha ha ha ha.  No, you’re not!” I said.

   What a therapeutic message!  He made my day.I would want to say that to someone when I got the chance, if I were a man.

 ABOUT THE AUTHOR / SOBRE EL AUTOR

     Keiko Amano is a contemporary multicultural writer. Born in Yokohama (Japan) she lives in her natal country and in the United States. Her writings are a combination between a comprehensive and satiric vision of contemporary life. Since September 2010, Keiko Amano is a contributor to CHMagazine. 

     Keiko Amano este o scriitoare contemporană, de orientare multiculturala. Născută în oraşul Yokohama (Japonia), ea pendulează între ţara sa natală şi Coasta de Vest a Statelor Unite. Scrierile sale în proză, amintind în mod surprinzător de momentele şi schiţele lui Caragiale, prin capacitatea de a surprinde mişcările existenţei la modul abreviativ, sunt o combinaţie între o viziune comprehensivă şi una satirică asupra lumii contemporane. De curând, Keiko Amano a devenit colaboratoare a revistei Orizont Literar Contemporan.

                                                                           Daniel DRAGOMIRESCU