INDIAN HORIZONS: VINISHA NAMBIAR

THE THIRD GENDER

The drudgery of daily life feels like minty lemon with an absolute minor change in the scenery. Every night, I stand at the train station waiting for my train so I can go back home. For someone who works long hours, home is a dual concept - The place where I sleep and the place where I work. Someone once said, home is where the heart is and that someone was indeed a wise person, because I feel just that and I bet everyone else does too!

The same ride on different modes from the workplace to the train station. Traffic is a famous sight in Mumbai – honking horns, grumbling engines, tapping footsteps and an over populating smoke. 3 traffic signals are what it takes me to get to the station. People mostly seem happy but occupied. I guess from a distance, we all do. And while the rickshaw driver gives me a boring ride, I check out the passing landscape and sometimes people. The government spends heavily on infrastructure, besides bribes, and the proof of both is visible on every road. Private spenders love infrastructure – it almost seems like 2 kids have been given over 3 million square feet of playground to go wild and they so do! “Under construction – Sorry for the inconvenience” is probably the most popular sign in Mumbai.

The regular twists, turns and bumps have a regular “Ow Ow Ow” in my mind. It’s almost like it knows the game. You know, the way married couples know just the thing to say so there is calm and quiet or rather fight and destruction. And then I take the noisy dark alley outside the station to choose the right bridge which makes my life easier just to get to the train. During rains, dirty water goes drip drip drip and in winter, I am so accustomed to ducking my head or walking in the right spots during rains that the same actions follow and I wonder, what the hell? The usual stairs and a memory of a terrible monsoon fall come to memory. My subconscious is careful not to step over the plastics anymore. I get down the stairs and to the platform where an old blind man sits every night playing the harmonium and sings songs I have never heard, sometimes religious. On a parallel plane, another me walks close to him and sits down just to listen and see him better as if my soul needs to absorb his existence to be content. On this plane however, I stand far away at the same spot where the right door of the train stops. Sometimes, I think of an alternative to fulfill this strange need – take a picture and blog. But somehow, that seems to be a breach of his privacy. So I don’t.

That day a different man stood. Blind, but different. He stood with his pants on and shirt off and to his ears, the sound of slapping his belly in the usual rhythm seemed like music good enough to earn bucks. I listened but repetitive rhythms don’t hold my attention for long. I missed my old blind harmonium guy. My soul was unhappy. But I was curious with the whole belly slapping. It seemed totally devoid of good manners and rebellious. I wanted to slap my belly just like him and I knew, though it would be as boring as him, it would, to me, be a whole lot of music with a whole lot of fun. On a parallel plane, I did. On this plane, I didn’t.

The train arrives and a whole lot of pushing and shoving later, I get in. Some part definitely hurts, always. The mind thinks, “Why do I have to go through this?” No answer comes through, because I know there are two sides to a coin, always. When I head home at a late hour, the trains are not crowded. The night lights, the cool breeze and the gushing wind, once the train picks up speed makes my soul smile a wide one. So a crowded train pushing-shoving is the other side of this pretty coin. There is a dedicated compartment for the women. When I was a kid or may be before I was born, there was none and the women travelling weren’t many either. The ones who did in the crowded ones were troubled. A hand somewhere, a bad breath somewhere – it was as bad as an assault. After many pleas came 3 dedicated compartments for women. Only one and a half was 24/7. The rest from 7 am to 11 pm. It seems fair enough to me since the travelling men are always more than the travelling women. There are many who disagree.

Sometimes, it’s quiet. Yes, around 100 women in a compartment and quiet. Everyone is tired and most don’t know which they’d rather prefer – going back home to cook and feed their families and bear their children tantrums or go back to a bad boss who makes them slog all day long. Sometimes, the frustration erupts into a cat fight. Everyone knows it’s crowded so there is no space, yet an unreasonable one might come through and demand space. The fight that erupts is a nasty name calling game where no one is spared – the families, the ancestors and the concerned fighters’ characters. It subsides within minutes. Sometimes, there is a lot of happiness. Some have groups of ‘train friends’ - they laugh a bit, grumble a bit and let their frustrations go take a hike. And the rest either look on or pretend they aren’t looking but hear every word or just smile. Sometimes, one gets a glimpse of their lives. 2 domestic abuse victims talking of their empowering divorce, or a woman hurt deeply by a man’s revelation shouts and cries into the phone or that young girl chatting away happily with her boyfriend, or the quiet tears of a woman who cannot stop them but hopes no one sees them.

There is yet another gender that feels safe in the women’s compartment and is allowed. The third gender - some travel and bless the women in the hope of making money because that’s the only way they know and are allowed, while some sit quietly at the door dreaming away their woes, some don’t bother the wary eyes, skeptical heads and disapproving words and try to engage a conversation. They are only let down and once, one of them put their whole life story out in the open because the hurt was unbearable. I used to wonder why they don’t travel in the men’s compartment and she answered my question. She was the one who hitched a ride home after dancing hours away at a bar. The visiting men give her 1000 bucks for touching each breast. She didn’t feel safe travelling with the men. She did this only for her family. She had a husband and 2 children she loves very much. Since then I have never felt threatened of uncomfortable in their presence. Instead, I feel angry that the society refuses to accept a Third Gender. I owe this knowledge to my train travels… and a lot more.

AL TREILEA GEN

Viaţa apăsătoare de zi cu zi are mereu gustul acru al lămâii, cu mici schimbări în decor.

În fiecare seară, stau în staţie şi aştept trenul care mă duce înapoi acasă. Pentru o persoană care petrece mult timp la serviciu, ‘’acasă’’ este un concept dual: locul unde dorm şi locul unde muncesc.

O persoană înţeleaptă spunea cândva că acasă e locul unde îţi este inima, lucru pe care îl împărtăşesc şi eu şi oricine pe lumea asta. Drumul de la serviciu la staţia de tren e acelaşi, doar mijlocul de transport diferă.

Traficul în Mumbai e o privelişte binecunoscută - claxoane, motoare turate, tropăit de paşi şi fumul înnăbuşitor dintr-un oraş suprapopulat.

Trei semafoare mă despart de staţie. Oamenii par în mare parte fericiţi, dar preocupaţi.

Presupun că toţi părem la fel de la distanţă.

În timpul plimbării monotone cu ricşa, admir fugitiv peisajul şi oamenii. Guvernul cheltuieşte mulţi bani pentru infrastructură, nemaipunând la socoteală mita, efectele ei fiind vizibile pe orice drum.

Cei cu dare de mână au făcut o pasiune pentru infrastructură - e ca şi cum doi puşti ar fi primit un teren de joacă de trei milioane de metri pătraţi să se dezlănţuie pe el! Drum în construcţie - ne cerem scuze pentru inconvenientele create, este probabil cel mai popular semn de avertizare din Mumbai.

Binecunoscutele ocoliri şi limitatoare de viteză trezesc în mintea mea ca de obicei, o singură interjecţie: ” Au! Au! Au!”. E ca şi cum mintea mea ar cunoaşte deja jocul.

E la fel ca în cazul cuplurilor de căsătoriţi care ştiu exact ce trebuie să spună, aşa că totul ori e calm şi liniştit sau dimpotrivă, numai ceartă şi nervi. Apoi o iau pe aleea întunecată şi zgomotoasă de lângă staţie care duce către podul ce-mi uşurează drumul spre tren.

Când plouă, apa murdară curge şiroaie, iar pe timp de iarnă sunt atât de obişnuită să-mi feresc capul şi să calc pe unde nu e apă, încât am căpătat nişte gesturi reflexe şi mă întreb: ce naiba? Aceleaşi trepte şi amintirea unei îngrozitoare toamne musonice îmi învie în minte.

Subconştientul meu are grijă să nu mai calce pe plastic. Cobor scările spre peron, unde un cerşetor bătrân şi orb cântă în fiecare seară la muzicuţă melodii, uneori religioase, pe care nu le-am auzit niciodată.

Într-un plan paralel, îmi închipui un alt « eu » care se apropie de el, se aşează pentru a-l asculta şi a-l privi mai de aproape, ca şi cum sufletul meu simte nevoia de a-i absorbi existenţa pentru a se simţi împăcat.

Revenind în planul real sunt undeva departe si rămân acolo unde ştiu că se deschide uşa din dreapta trenului.

Uneori mă gândesc la o alternativă pentru a-mi împlini nevoia asta ciudată - să îi fac o poză şi să o postez pe blog.

Dar într-un fel, mi se pare că i-ar viola intimitatea, aşa că nu-mi duc ideea până la capăt.

În ziua aceea un alt bărbat cerşea. Tot orb, dar nu era acelaşi. Purta o pereche de pantaloni şi o cămaşă scoasă pe afară şi îşi lovea pântecele într-un ritm suficient de muzical încât să câştige bani frumoşi.

L-am ascultat, însă ritmurile care se repetau la nesfârşit mi-au atras atenţia pentru puţin timp. Îmi lipsea bătrânul cel orb de deunăzi. Şi totuşi eram fascinată de muzica ce rezulta din loviturile ritmice pe burtă. Mi se părea total nepotrivit şi rebel. Voiam şi eu să-mi lovesc abdomenul şi ştiam că deşi ar fi sunat la fel de monoton, pentru mine ar fi fost muzical şi distractiv.

În planul meu imaginar, am făcut la fel ca el. În cel real însă nu am făcut-o.

Trenul soseşte şi după ce mă împing şi mă îmbrâncesc, reuşesc să urc.

Asta e mereu partea dureroasă şi mă întreb de ce trebuie să trec prin aşa ceva. Dar nu îmi vine în minte nici un răspuns pentru că sunt conştientă că orice medalie îşi are reversul ei. Când plec spre casă la o oră târzie, trenurile nu sunt la fel de aglomerate.

Luminile nocturne, briza rece şi vântul tăios pe măsură ce trenul prinde viteză, îmi fac sufletul să vibreze. Reversul acestei frumoase medalii e trenul aglomerat în care îţi faci loc cu coatele.

Există un compartiment special pentru femei. Nu exista aşa ceva când eram copil, dar nici femeile nu prea călătoreau pe atunci. Iar când călătoreau, în aglomeraţie aveau parte de neplăceri. O mână necuviincioasă, o respiraţie grea - erau la fel de periculoase ca şi o insultă.

După multe cereri, trei compartimente au fost alocate pentru femei. Doar un compartiment şi jumătate era cu program permanent, restul doar de la 7 dimineaţa până la 11 seara.

Mi se pare cinstit de vreme ce bărbaţii care folosesc mijloacele de transport, sunt mai numeroşi decât femeile, deşi există persoane care nu sunt de acord cu asta.

Uneori e linişte. Da, în jur de o sută de femei într-un compartiment şi e linişte. Toate sunt obosite şi majoritatea nu ştiu dacă ar prefera mai degrabă să se întoarcă acasă, să facă de mâncare şi să suporte nazurile copiilor sau să se întoarcă la un şef rău care le munceşte ca pe nişte sclave. Uneori frustrările se transformă în bătaie.

Toţi ştiu că e aglomerat şi cu toate astea se mai trezeşte câte unul să comenteze şi să-şi facă loc.

Încăierarea care izbucneşte e un joc obscen cu înjurături şi nimeni nu scapă neatins - familiile, strămoşii şi numele celor direct implicaţi. Cearta se domoleşte în câteva minute.

Uneori e o bună dispoziţie generală. În unele trenuri există grupuri de ‘’camarazi de călătorie’’ – se mai amuză, mai bombăne şi îşi alungă frustrările. Restul se mulţumesc să privească sau se prefac că nu văd, însă ascultă fiecare cuvinţel sau doar zâmbesc. Câteodată se întâmplă să surprinzi frânturi din viaţa lor: două victime ale abuzurilor domestice vorbesc despre divorţul eliberator, o femeie rănită profund de mărturisirea pe care i-a făcut-o un bărbat ţipă şi plânge la telefon, o tânără vorbeşte fericită cu iubitul ei, o alta plânge încet şi încearcă să-şi ascundă lacrimile.

Mai există totuşi un alt gen de persoane care se simt în siguranţă în compartimentul femeilor, unde le este permis să stea. Un aşa-zis al treilea gen - unele călătoresc şi binecuvântează femeile pentru bani, fiind singura cale pe care o cunosc şi care le este îngăduită, în timp ce altele stau liniştite în dreptul uşii cufundate în durerea lor, iar unele deloc deranjate de ochii aţintiţi asupra lor, de privirile pline de scepticism şi cuvintele dezaprobatoare, chiar intră în vorbă cu femeile.

Sunt femei dezamăgite şi, odată, una dintre ele şi-a spus povestea vieţii nemaiputându-şi stăpâni suferinţa. Mă întrebam de ce nu călătoresc în compartimentul bărbaţilor, iar acea femeie mi-a dat răspunsul. Mi-a povestit cum a făcut autostopul după o noapte petrecută într-un bar. Îi lăsa pe bărbaţii care veneau la ea să îi atingă sânii şi primea 1000 de dolari pentru fiecare sân.

Nu se simţea în siguranţă călătorind alături de bărbaţi. Făcea asta doar pentru familia ei. Avea un soţ şi doi copii pe care îi iubea foarte mult.

Din acel moment nu m-am mai simţit ameninţată şi incomodată de prezenţa lor.

Am simţit mai degrabă furie pentru o societate care refuză să accepte Al Treilea Gen. Datorez această experienţă călătoriilor mele cu trenul... şi mult mai mult.

Translator : Gianina-Aniela CÂŞLEANU

Proofreader: Cristina COSTIN

__________________________________

ABOUT THE AUTHOR

Vinisha Nambiar is a debutant writer from Mumbai, India. In her writings there are significant qualities, as a personal literary style, a remarcable sense of observation, authenticity and mature view on life, man and society.

She writes for herself and for her friends different articles, essays, stories with moral sense and poetry.

From 2009, Vinisha Nambiar is a constant contributor to “Contemporary Horizon Magazine”.

Vinisha Nambiar este o scriitoare debutantă din Mumbai, India. În scrierile sale există calităţi semnificative, precum un stil literar original, un remarcabil spirit de observaţie, autenticitate şi viziune matură despre viaţă, om şi societate.

Scrie pentru sine şi prieteni articole diverse, eseuri, povestiri cu sens etic şi poezie.

Din anul 2009, Vinisha Nambiar este colaboratoare constantă a revistei “Orizont Literar Contemporan”.

Daniel DRAGOMIRESCU – Editor of CHMagazine

EUROPEAN PERSPECTIVES: PETER HART

CATHOLIC MEDITATIONS

Two years my wife and I went on a tour of the hill towns of Umbria and Tuscany, which put flesh — and stone — onto our pre–conceived ideas of such places as Orvieto, Assisi, and Urbino. The largest of the towns we stayed in was Perugia (494m above sea level), a town with a particularly violent and bloody past, and with an atmosphere not unlike that of Rome — giving rise to the thought that perhaps stone is not so easily washed of blood, and that urban spaces quite faithfully render back the darkness of their times — even in the midst of beauty.

We stayed two days in Perugia, and late one afternoon when I was doing some independent exploration of the town, I came across the ‘grandiose baroque’ church of San Filippo Neri. This is one of the town’s later churches (late 17th Century), and is of course ‘displaced’ from the main piazza. So it sits partway down the West Side of Perugia’s great hill, its not so imposing façade facing sadly away from all that is vital and glorious above and behind. As perhaps is not surprising, there was nothing particularly remarkable about the interior of this —almost cathedral–like— church. But a service was in progress, and there was something about this ‘place proclaimed holy’ that was curiously peaceful. And I found myself sitting in complete stillness, experiencing a contemplative pleasure that no other environment (extra–religious) will — in my experience — yield. Which leads me to wonder — since I do not share any of the beliefs upon which that church was founded and built — quite what it was that I was experiencing. And I would be inclined to describe it as a ‘poetic mood or emotion’ evoked by certain aspects, objects, and usages of that act of worship which have over the centuries become steeped in human meaning — and that speak of the suffering and joy of our earthly existence. Such would be the moving beauty of the singing of the young female participant; such the candle’s lambent flame — witness to long ages when the ‘smoking flax’ was indeed in daily peril of being quenched; and such the mystery of the very lives of the worshippers.

Yet there is another question raised by my experience: as my response is that of an agnostic, what do I make of the religious dimension? Do I even think that such a dimension exists? Well, yes and no. Yes,
I think that there is a dimension of the ‘life of our minds’ deserving of the description ‘spiritual’. No, I do not believe that this has any sanction from ‘without’ — from some unseen source in the trackless wastes of the universe (if that is exactly what they are). So there I am, still on the edge — if I may so express it — yet generally tending now to shy away from the extremes of a Richard Dawkins. Not because I do not ‘believe in his disbelief’, but because I find that the poetry of religion, at its deepest level, has a power and a beauty that inspires what can sometimes be called gratitude and sometimes joy.
____________________________________

MEDITATII CATOLICE

Cu doi ani în urmă, soţia mea şi cu mine am făcut un tur al oraşelor din ţinuturile deluroase ale Umbriei şi Toscanei, fapt ce a dat consistenţă ideilor noastre preconcepute cu privire la locuri precum Orvieto, Assisi şi Urbino. Cel mai mare oraş în care am stat a fost Perugia (494 m deasupra nivelului mării), o aşezare cu un trecut deosebit de sângeros şi violent, şi cu o atmosferă nu întru totul diferită de cea a Romei – deşteptând bănuiala că, poate, sângele lasă urme adânci în piatră şi că spaţiile urbane păstrează aproape neatinsă întunecimea vremurilor trecute, chiar şi în mijlocul frumuseţii.
Am stat în Perugia două zile, iar într-o după-amiază târzie, pe când mă aventurasem în explorarea pe cont propriu a oraşului, am dat peste „grandioasa” biserică barocă San Filippo Neri. Aceasta este una dintre bazilicile mai noi ale oraşului (sfârşitul secolului al XVII-lea) şi este, desigur, „dislocată” de piazza principală. Aşezată dar la o oarecare distanţă în josul laturii vestice a marelui deal din Perugia, faţada-i nu foarte impozantă rămâne din păcate ignară la tot ce este vital şi glorios deasupra şi în urma sa. Cum era probabil de aşteptat, interiorul acestei biserici – aducând aproape cu o catedrală – nu se făcea remarcat prin nimic în mod deosebit. Slujba era însă în plină desfăşurare, iar ceva legat de acest „loc proclamat sfânt” îl învăluia într-un calm surprinzător. Şi m-am trezit stând într-o nemişcare totală, experimentând o plăcere contemplativă pe care – în ceea ce mă priveşte – niciun alt mediu (extrareligios) nu va mai reuşi să o stârnească. Fapt care mă face să mă întreb – din moment ce nu împărtăşesc niciuna dintre credinţele pe care s-a fondat şi construit acea biserică – ce anume a însemnat experienţa aceea. Şi aş fi tentat să o descriu ca fiind o „stare sau emoţie poetică” evocată de anumite aspecte, obiecte şi uzanţe proprii acelui act de adoraţie, care s-au înrădăcinat de-a lungul secolelor în esenţa umană, şi care glăsuiesc despre suferinţa şi bucuria existenţei noastre pământeşti. Aşa s-ar explica înduioşătoarea frumuseţe a cântecului unei femei tinere, flacăra plăpândă a lumânării – martora atâtor vremuri când „mucul arzând încă” era în pericol iminent de a fi stins, precum şi misterul din înseşi vieţile adoratorilor.
Cu toate acestea, experienţa trăită naşte încă o întrebare: întrucât reacţia mea este cea a unui agnostic, cum înţeleg dimensiunea religioasă? Cred cu adevărat în existenţa unei atari dimensiuni? Ei bine, da şi nu. Da, cred că există o dimensiune a „vieţii minţilor noastre” pe care să o numim „spirituală”. Nu, nu cred că acest lucru trebuie să se supună unei aprobări „de dincolo” – venind dintr-o sursă nevăzută din genunile neştiute ale universului (dacă asta sunt într-adevăr). Aşa că iată-mă încă pe muchie – dacă îmi e permis să mă exprim astfel – dar tinzând acum să mă feresc de a cădea în extremele unui Richard Dawkins. Nu pentru că nu „cred în necredinţa lui”, ci pentru că îmi dau seama că poezia religiei, la nivelul său cel mai profund, deţine o intensitate şi o frumuseţe care inspiră ceea ce numim uneori gratitudine, iar alteori bucurie.

Translator: Corina Gâdiuţă
Proofreader: Cristina Costin

ABOUT THE AUTHOR
Peter Hart was born in London in 1944, but grew up in the south coast seaside resorts of St Leonards and Hastings. At age 15 in 1959 he went to Hastings School of Art, and subsequently to Camberwell School of Art in south London. On leaving Camberwell he took a series of temporary jobs, the last of which was in a bookshop. This latter led to a life in academic bookselling, which brought him into contact with a wide range of subject he might otherwise have never read or studied. In 1988 he and his wife, Liz, moved to Cambridge (UK). Sixteen years ago he began contributing to Kol Shalom, the magazine of the Reform Jewish Community in Cambridge. He is not himself Jewish — although sees himself as Jew–ish! — but is connected to the community through his wife. He began writing poetry ten years ago, and this came about as a result of writing a children’s book. He liked the way that William Wharton enlivened his novels by the inclusion of short poems. He tried the same, and found himself becoming more interested in the poetry.
________________________________

Peter Hart s-a nascut la Londra în 1944, dar a copilărit pe coasta sudică a staţiunilor balneare St. Leonards şi Hastings. Începând din 1959, a urmat cursurile Şcolii de Arte din Hastings şi ulterior Şcoala de Artă Camberwell din sudul Londrei. După absolvire, a avut o serie de slujbe temporare, ultima fiind într-o librărie. Aceasta i-a permis să trăiască printre vânzătorii de carte şcolară, ceea ce l-a pus în contact cu o gamă largă de teme (de reflecţie intelectuală), pe care altfel nu ar fi avut niciodată posibilitatea să le recepteze şi să le studieze. Din 1988 s-a stabilit la Cambridge împreună cu soţia sa, Liz. Acum 16 ani a început colaborarea sa la Kol Shalom, revista comunităţii evreieşti reformate din Cambridge. El însuşi nu este evreu - deşi se vede pe sine drept evreu! - , fiind legat de comunitatea evreiască prin soţia sa. A început să scrie proză în urmă cu zece ani, rezultatul fiind o carte pentru cei mici. I-a plăcut felul în care William Warthon şi-a însufleţit romanele, incluzând în ele scurte poeme. A încercat să facă la fel - şi a devenit foarte interesat de arta poetică propriu-zisă.

Translator: Anton Scutaru

CONTEMPORARY GENERATION: MIRUNA VLADA

GOETHE CASTLE

I had filled my room with boats
who entered the room could
sit in one boat, could lie down and rest
could listen and hear

one day father entered
caressed the top of my head
said he couldn’t sit down
as it wouldn’t hold him said he knew me too well

then I would dance with nora
in goethe castle
with huge rococo gilded torchères
above us mirrors crystal glasses
nora told us the floor was like a ceiling
if you looked from the ceiling
we would run around the halls of goethe castle giggling
plays would be staged chamber concerts would be held
applause would be heard people would cheer
their eyes glistening with desire while watching us
octavian was always behind us
nora and I were running very fast
we wouldn’t even touch the stairs we’d jump over them
octavian gathered in a bag
every hole
we left behind.

then we reached a deserted beach
where nora became fatigued
the sea was still
octavian was taller than us
with a bit of white frost on his eyelashes
he told us
like in the biblic parables

you know that
our blood is now hanging over the other side

nora started to gather her cells
saying nothing that can be found in the sand
is harmful
she said look at me
I myself am here, in the sand
constantly regenerated
then you’ll see me float
her words were a thick fog
wrapping the air between us
and the yellow sea
the sea told me nora’s beauty would be reversed
octavian was looking down
trying to shatter my boats
and let go of me
nora said there was no health here
unless one closed one’s eyes for a couple of minutes

her dark long skirt
had already started to float
we were scared
but she said like in the biblic parables

the farther I go
you should know I get closer to you


CASTELUL GOETHE

îmi umplusem camera cu bărci
cine intra se putea
aşeza într-o barcă, se putea întinde şi odihni
putea pune urechea şi putea auzi

a intrat şi tata într-o zi
m-a mângâiat pe creştet
a spus că el nu poate să se aşeze
că pe el nu-l ţin că el mă cunoaşte prea bine

apoi dansam cu nora
în castelul goethe
erau lampadare uriaşe aurite
rococo deasupra noastră oglinzi pahare de cristal
nora ne spunea că podeaua e ca un tavan
dacă priveşti din tavan
alergam prin sălile castelului goethe chicoteam
se jucau piese de teatru se ţineau concerte de cameră
se auzeau aplauze ne ovaţionau
le sclipeau ochii de poftă privindu-ne
octavian rămânea mereu în urmă
eu şi nora alergam foarte repede
nici nu atingeam treptele săream peste ele
octavian strângea într-o pungă
toate găurile pe care noi le lăsam în urmă

şi apoi am ajuns pe o plajă pustie
unde nora şi-a găsit oboseala
marea nu se mişca
octavian era mai înalt ca noi
avea puţina promoroacă pe gene
şi ne-a spus
ca în pildele biblice

ştiţi că acum
sângele ne atârnă până dincolo

nora a început să-şi adune celulele
spunea că nimic din ce poţi găsi în nisip
nu face rău
zicea uitaţi-vă la mine
eu însămi sunt aici în nisip
şi mă adun şi mă fac la loc
şi apoi o să mă vedeţi plutind
cuvintele ei erau o ceaţă groasă
ce învelea aerul dintre noi
şi marea galbenă
marea mi-a spus că nora va fi
de-acum de-o frumuseţe inversă
octavian privea în jos
încerca să-mi sfărâme bărcile

şi să-mi dea drumul
nora spunea că nu există sănătate aici
decât dacă ţii ochii închişi pentru câteva minute

fusta ei lungă neagră
începuse deja să plutească
ne era frică
dar ea spunea ca în pildele biblice

cu cât mă îndepărtez
voi să ştiţi că m-apropii

Translator: Alina-Olimpia MIRON
Proofreader: Elena GHEORGHE


ABOUT THE AUTHOR

Miruna Vlada is a Romanian poet, born on August 17th 1986 in Bucharest.
Published books: “Poemeextrauterine / Ectopic Poems” (2004), “Nimic interzis doar apropierea / Nothing Forbidden only Proximity” (2006), “Pauza dintre vene / Break Between Veins” (2007). Included in the anthologies “Generation 2000” (2004), “Contes et nouvelles. Recueil de textes laureats” (Bruxelles, 2005) etc. Debut Award of the Bucharest Writers’ Association, “România literara” magazine and other prizes.
Her poetic writings have been translated into English, French, Polish.

PEGGY LANDSMAN: FROM LUCIDITY TO SENSIBILITY

by Daniel DRAGOMIRESCU

Peggy Landsman’s poetry is both the expression of a multitude of thematic virtues through the use of assumed unitary aesthetic means, applied consistently, and that of a fusion between lucidity and sensibility, facets which are usually incompatible, but here are skilfully joined together by the author.

The poet unostentatiously proclaims herself to be ‘an Earthperson’ – a being human to the core, no more and no less, a being organically bound to her native land, where she naturally came to be, not ended up on those lands. The poetic imagery transposes itself in seductively simple stanzas, generated from the generous perspective of ‘the noble savage’ untainted by history (see Voltaire, Rousseau) and which precedes, in the American space, the leveling civilization brought by the white man of the Old World: ‘I am / an indigenous / Person of the Earth. // Call me / an earthling / Indian’ (Earthperson’s Lament). Falling into the same category are also the poems ‘Still Life with Onions’, a homage paid to Van Gogh, the cursed genius of expressionist painting who left behind incredible paintings and the legend of a life filled with fierce human drama or a text marked by a Kafkian oniric perspective and the admiration for the legendary figure of Vladimir Mayakovsky: ‘I beheld his blue roses. I didn’t resist. / His was a delicate touch’ (Zdarov’ye).

This lyrical creation also displays lucidity, the civic conscience promoted by the protesting American youth of the ‘60s and ‘70s (the ‘flower-power’ generation), the voice which constantly observes and berates, sympathizes or expresses troubling anxieties. There is nothing prosaic or improvised in the literary ‘props’ Peggy Landsman uses in her poetry, and the very intelligent construction of the text on a semantic and aesthetic level is matched only by her ironic, usually satiric spirit, though sometimes malicious, in a truly feminine way. One could say the poet enjoys discovering both the weakness and sins of humankind and exults in denouncing or censuring them (usually righteously). This is the case of the satiric text referring to Norman Mailer which contradicts the wonderful image we, Eastern Europeans, had of this famous author, admired in Bucharest for his drama. Under the poet’s trenchant quill (whose good faith we cannot question), the great Norman Mailer (apparently a supporter in the rush of a compromising presidential campaign) appears in the unusual public position of a tumbler or a fair actor, who cannot even afford the manhood of consistency in his acts. His portrait is painted in grotesque nuances, and the language descends to the streets in the manner of ‘pop’ art: ‘Norman Norman Norman Mailer / Bellows from the podium / He will give five bucks / To the very first feminist / Who’s got the balls, who’s got the pluck...’ (I Remember Norman Mailer). Equally acid is the satiric vision of another cultural personality of the previous century, Gertrude Stein (whom Hemingway esteemed dearly). Landsman’s verb builds a portrait full of expressivity and jubilates, in phrases which display a high refinement and sense of language, in front of the idol fallen off the pedestal: ‘Everyone sighed at the size of her thights; / In philosophy she took first prize. // Gerty Gerty Stein Stein Stein / Never toed that fine fine line. // Gertrude the short-haired, Gertrude the fat, / Thank you for writing. Thank you for thriving’. (Gertrude) Equally demystifying is – as the poet loves Truth for its simplicity and modesty and instinctively rejects Falsehood dissimulated by seductive masks – the image, perhaps too embellished in the collective mental state, of ‘Miss Liberty’: ‘The torch singer lifts / her microphone. // ... / Her shoulder strap / slips. // Verses go by... / wordless’ (Approching the Shores of Freedom).

"To-wit To-woo" (FootHills Publishing, Kanona, NY, 2008) comprises these texts representative of Peggy Landsman’s creation and others of the same quality. This volume marks the deferred, but not late, debut of a poet who did not rush on the scene, bringing into the contemporary literary American life a convincing style through its uniqueness, aesthetic conscience doubled by a civic feeling and a good mastership of instruments of expression.

Traducător: Alina-Olimpia Miron
Translator: Alina-Olimpia Miron

Corector: Rodica Ionaş
Proofreader: Rodica Ionaş
________________________________________

PEGGY LANDSMAN: DE LA LUCIDITATE LA SENSIBILITATE

Creaţia poetică a lui Peggy Landsman este în bună măsură o expresie a polivalenţelor tematice, realizate cu mijloace estetice unitare, asumate şi aplicate în mod consecvent, dar într-o şi mai bună măsură este o trăsătură de unire între luciditate şi sensibilitate, însuşiri de regulă ireconciliabile şi totuşi abil puse de autoare la un numitor comun.
Poeta se proclamă cu o desăvârşită lipsă de ostentaţie “un pământean” – o fiinţă fundamental umană, nimic mai mult dar nici mai puţin, o fiinţă organic legată de spaţiul terestru originar, unde s-a ivit în mod natural, şi nu ajunsă pe acele meleaguri “navigând de aiurea”. Imaginile poetice curg în versuri de o seducătoare simplitate, construite din generoasa perspectivă a “bunului sălbatic” nepervertit de istorie (cf. Voltaire, Rousseau) şi care desigur precedă, în spaţiul american, civilizaţia nivelatoare adusă de omul alb al Lumii Vechi: “I am / an indigenous / Person of the Earth. // Call me / an earthling / Indian” (Earthperson’s Lament). Din aceeaşi categorie tematică fac parte şi poeziile “Natură moartă cu cepe” / “Still Life with Onions”, un omagiu adus lui Van Gogh, genialul damnat al picturii expresioniste, în urma căruia au rămas uimitoare creaţii plastice şi legenda unei vieţi de un insuportabil dramatism uman sau un text marcat de o viziune onirică în stil kafkian şi de admiraţia pentru figura legendară a lui Vladimir Maiakovski: “I beheld his blue roses. I didn’t resist. / His was a delicate touch” (Zdarov’ye / Noroc).
La polul opus al acestei creaţii lirice veghează luciditatea, conştiinţa cetăţenească promovată de generaţia tineretului contestatar american al anilor ‘60 şi ‘70 (generaţia lui “flower-power”), vocea care constată şi sancţionează, compătimeşte sau exprimă angoase tulburătoare. Nu este nimic banal şi nimic improvizat în recuzita literară la care apelează Peggy Landsman în versurile ei, iar modul foarte inteligent de construcţie a textului în plan semantic şi estetic nu este egalat decât de spiritul său ironic, de regulă satiric, dar uneori şi maliţios, la modul feminin prin excelenţă. S-ar putea spune că poetei îi face plăcere să descopere slăbiciunile şi păcatele omeneşti şi să jubileze denunţându-le ori incriminându-le (de regulă, în mod justificat). Este de pildă cazul unui text satiric referitor la Norman Mailer şi care contrazice imaginea frumoasă pe care noi, cei din ţările est-europene, o aveam despre celebrul personaj, admirat la Bucureşti pentru dramaturgia sa. Sub pana acidă a poetei (de a cărei bună credinţă nu ne putem îndoi), marele Norman Mailer (angrenat, se pare, ca suporter în iureşul unei campanii prezidenţiale compromiţătoare) apare într-o insolită postură publică de saltimbanc sau de actor de bâlci, care nu îşi poate permite nici măcar bărbăţia consecvenţei din actele sale. Tonurile în care este portretizat personajul sunt groteşti, iar limbajul coboară la nivelul colorat şi fără etichetă al străzii, în maniera artei “pop”: “Norman Norman Norman Mailer / Bellows from the podium / He will give five bucks / To the very first feminist / Who’s got the balls, who’s got the pluck...” (I Remember Norman Mailer). Tot atât de acidă este şi perspectiva satirică din care este evocată o altă somitate culturală a veacului precedent, Gertrude Stein (pentru care Hemingway avea o pioasă preţuire retrospectivă). Verbul landsmanian construieşte un portret plin de expresivitate şi jubilează, în sintagme care vădesc un cert rafinament si simt al limbii, în faţa idolului răsturnat de pe soclu: “Everyone sighed at the size of her thights; / In philosophy she took first prize. // Gerty Gerty Stein Stein Stein / Never toed that fine fine line. // Gertrude the short-haired, gertrude the fat, / Thank you for writing. Thank you for thriving”... (Gertrude) Tot demistificatoare – căci poeta iubeşte Adevărul în simplitatea şi modestia lui şi respinge instinctiv Neadevărul disimulat sub măşti seducătoare – se conturează şi imaginea, poate prea hiperbolizată în mentalul colectiv, a lui “Miss Liberty”: “The torch singer lifts / her microphone. // ... / Her shoulder strap / slips. // Verses go by... / wordless” (Approching the Shores of Freedom).
“To-wit To-woo” (FootHills Publishing, Kanona, NY, 2008) reuneşte între copertele sale aceste texte reprezentative din creaţia lui Peggy Landsman şi altele de acelaşi nivel calitativ. Acest volum marchează debutul amânat dar nu tardiv al unei poete care nu s-a grăbit deloc să intre în arenă, aducând în viaţa literară americană de azi un stil liric convingător prin originalitate, conştiinţă estetică dublată de sentiment civic şi o bună stăpânire a instrumentelor de expresie.

January / Ianuarie 2010

PEGGY LANDSMAN: TWO POEMS

MIDDLE-AGED AT THE MILLENNIUM

(Apologies to T.S. Eliot)

I have no plan of action, only memory...

Grew up in the sixties when we thought we
knew
Exactly how to change the world, all we had
to do:

Organize the masses, hold teach-ins at school,
Pressure our officials, sign an early truce,

Love one another, be spontaneous,
Lose bourgeois hang-ups, be impetuous...

The times, at times, were too tumultuous—
We were, at times, their tool.


ÎNTRE DOUĂ VÂRSTE ALE MILENIULUI

(Scuze lui T.S. Eliot)

Nu am niciun plan de acţiune, doar amintirea…

Am crescut în anii ’60 când
credeam că ştim
Clar cum vom schimba lumea, tot
ce trebuia să facem:
Să organizăm masele, să ţinem cursuri
în scoli,
Să punem presiune pe autorităţi, să semnăm
un armistiţiu de la început,

Să ne iubim unii pe alţii, să fim spontani,
Să lepădăm restricţiile burgheze, să fim
năvalnici…

Uneori, vremurile erau prea tulburătoare -
Uneori eram şi ai lor.

Translator: Alina-Olimpia MIRON
_______________________________

EARTHPERSON’S LAMENT

I am
an indigenous
Person of the Earth.

Call me
an earthling
Indian.

I did not sail here
from anywhere else.

Blue-green globe.
Green-blue reservation.

I am
born for the ocean
born to the trees,

of the clan
Two Clouds Drifting By.

Two Clouds Drifting By,
forever!

Forever
is a short short time.

TÂNGUIREA UNUI PĂMÂNTEAN

Sunt
prin naştere
un Pământean.

Numeşte-mă
un muritor
indian.

N-am ajuns aici
navigând de aiurea.

Planetă albastru-verde
Rezervaţie verde-albastră.

Sunt
născut pentru a vieţui în ocean
pentru a trăi în copaci,

din tribul
Doi-Nori-Purtaţi-de-Vânt.

Doi-Nori-Purtaţi-de-Vânt
pentru veşnicie!

Pentru veşnicia care
este un timp mult prea scurt.

Translator: Anton SCUTARU
_____________________________

ACKNOWLEDGMENTS

1.“Middle-Aged at the Millennium" -
Breathe:101 Contemporary Odes (C&R Press);
2. “Earthperson’s Lament” -Gander Press Review