ROMANIAN HORIZONS

Forgotten in prison

Although it had seemed certain, Vlad's departure to China was postponed a few weeks, and so Niculescu-Buzeşti's son felt it was his duty to get involved in the public campaign for the support of the Declaration. He took part in a series of group meetings in academic institutions and schools and met Western ambassadors sent to Bucharest. Then, one day, he had the idea of going to a few prisons, in order to open a communication channel in this direction. Informed by his intention, the leader of the Party had nothing against it and sent him to Piteşti, Gherla and Aiud, accompanied by an assistant from the Direction of the Prisons. On his return he had a double surprise. He found Felicia home with the baby and received a letter from a citizen in Bucharest, whom he did not know. A simple  humble hair-dresser whose name was Iosif Tudan. The sender of the letter asked him to plead for the release from prison of his only son, Victor, who happened to be one of the students arrested in 1956 by the regime, after the Hungarian revolution and the attempt, by the students at the University of Bucharest, to organize a demonstration. No one knows why, the former student was still behind bars, in spite of the amnesty decrees that had been given. The name of the political detainee seemed vaguely familiar, but only when Felicia told him he was a former faculty colleague, did Vlad realize the true dimensions of the situation. Felicia also told him that the father of the former student had visited her in his absence, in order to ask for her help and finally asked him directly if he intended to do anything for him.

Vlad read the letter again and reassured her calmly that he was going to do everything in his power. He went through the letter again, then he folded it back, put it in the pocket together with the envelope in which it had arived and left immediately to the Party leader, without announcing his visit. Like last time, he found him at the table in the courtyard, this time alone. He was smoking a cigarette and sipping cold coffee from a small cup, while flipping through some typewritten documents.

“What?! A student from 1956 who was not granted amnesty? Ohhh... This damned Agariciu! This cannot go on, after all we will have to get rid of him, together with Cizmărescu, they have been conspiring against us!” Dej burst out in anger, as soon as he found out. Without thinking, the leader of the Party went to the short line and called Agariciu, to ask for explanations, directly from the source, about how amnesty had been granted. From his office the minister launched a complicated and interminable explanation that sounded like a discourse from a party school in front of the beginners. Although he could not hear very well what he was saying, Vlad could somehow suspect that the minister of internal afairs was invoking all the impediments that were crossing his mind in order to justify why, at that time, a number of political detainees that had not been released, like the others, in spite of the amnesty decrees, were still in prison. As Agariciu's explanations were getting longer and more twisted, the leader of the Party lost his patience and hit the tabletop with the palm of his left hand so hard, that the few empty glasses on a stainless steel tray started buzzing as if there was an earthquake.

“Listen, inspector, who's the boss here, you or me?”

The firmness of the tone and the name of “inspector” made the minister fall suddenly silent. Softening his tone, the Party leader asked him to tell him loud and clear what the situation of young Tudan was and why he had not been released from prison. The minister said something that made Dej angry again.

“I can see that we're talking but not reaching an understanding, inspector! Yes, in '56 I gave an order to arrest the students and put them into prison. Now I order you again to release everybody, do you understand? Stop giving me lectures and complaining that you're stepping on Cizmărescu's toes. If next week I order a control and find any detainee in any prison, I release  them myself and put you in their place... I hope I made myself clear!... My decision should be enforced as soon as possible. One of these days Vlad Niculescu will come to see you, I have put him in charge of solving this case.”

Oublié en prison 

En dépit du fait qu’il avait paru certain, le départ de Vlad en Chine fut ajourné pour quelques semaines, aussi le fils de Niculescu-Buzeşti se sentit contraint de s'impliquer dans la campagne de soutien public concernant la Déclaration. Il prit part à une série de réunions organisées par des institutions de l'Enseignement et de l’Académie et il partagea des rencontres diverses avec des ambassadeurs occidentaux à Bucarest. Ensuite, un beau jour, il lui vint  l’idée de visiter quelques prisons, pour éclaircir la situation en ce domaine. Informé de sa décision, le Chef du Parti ne vit aucune raison de s'y opposer, aussi le dépécha-t-il spécialement à Piteşti, Gherla et Aiud (les trois plus grands centres d’extermination de la Roumanie communiste entre 1948 et 1964), accompagné par l’Adjoint de la Direction des Pénitenciers. A son retour, une double surprise l'attendait. Il trouva à la maison Felicia et son enfant nouveau-né et reçut une lettre de la part d’un citoyen de Bucarest, qu’il ne connaissait pas. Un simple coiffeur nommé Iosif Tudan. L’expéditeur de la lettre sollicitait de lui qu'il intervienne en faveur du relâchement de prison de son fils unique, Victor, qui faisait partie des étudiants arrêtés par le Régime en 1956, après la révolution hongroise et la tentative faite par les étudiants de l’Université de Bucarest d’organiser une démonstration de solidarité. Pour une raison inconnue, l’ancien étudiant se trouvait encore derrière les barreaux, en dépit des décrets successifs d’amnistie émis jusqu’à ce moment. Le nom du prisonnier politique lui parut vaguement connu, mais aussitôt que Felicia lui eut dévoilé qu’il s’agissait d’un ancien collegue et ami de faculté,  Vlad réalisa les réelles conséquences de ce cas. Felicia l'informa également que le père de l’ancien étudiant l’avait visitée lors de son absence, en lui demandant son appui et, en conséquence, elle voulait savoir s’il avait l’intention de faire quelque chose de concret pour lui.

Vlad relut la lettre tout en assurant Felicia qu’il allait faire tout ce qui dépendait de lui, puis mit  le pli dans sa poche et partit tout de suite chez le Chef du Parti, sans s’annoncer par un coup de téléphone préalable. Comme la dernière fois, il le trouva assis devant la table de la cour de sa maison, mais, cette fois, seul. Il fumait et buvait du café en une petite tasse, tout en feuilletant un document tapé à la machine.

− Et comment cela ?! Un étudiant de 1956 qui n’a pas bénéficié d’amnistie ?!  Aaaaaah... Sacré  Agariciu !... Les choses ne peuvent plus continuer comme ça, finalement je serai obligé de le mettre à la porte, bras dessus, bras dessous, avec Cizmărescu, car tous les deux nous occasionnent toujours beaucoup trop de problèmes ! explosa Dej très fâché, quand il fut mis au courant. Sans davantage réfléchir, le Chef du Parti décrocha le récepteur du téléphone au fil court (téléphone assurant la communication directe entre les hauts dirigeants communistes) et il appela Agariciu, pour apprendre, directement à la source, comment s'ordonnait la situation concernant la mise en oeuvre de l’amnistie. De son cabinet, le Ministre de l’Intérieur se lança dans une explication interminable et compliquée, qui lui parut digne d' un discours à l’Ecole du Parti, pour des novices. Quoiqu’il n’entendait pas bien ce qu’il disait, Vlad put soupçonner que le ministre invoquait tous les prétextes lui venant à l'esprit, pour justifier, de cette manière, pourquoi il subsistait  encore dans les geôles du Régime, à l’heure actuelle, un nombre assez important de prisonniers politiques, en dépit de ces décrets d’amnistie. Comme les explications d’Agariciu se prolongeaient et devenaient confuses, le Chef du Parti perdit sa patience et frappa de sa main gauche son bureau, si fort que les quelques verres vides sur un petit plateau, commencèrent à émettre un bruit ressemblant à un tremblement de terre.

− Écoute, Commissaire, qui est le chef ici, toi ou moi ?...

La fermeté du ton et l’appellation de “Commissaire” firent se taire le Ministre subitement. En adoucissant le ton de sa voix, le Chef du Parti lui demanda de lui révéler clairement et sans périphrases  l'identité du jeune Tudan et pour quelles raisons il n’avait pas encore été relâché de sa geôle. Le Ministre ajouta quelque chose qui de nouveau irrita Dej.

− Je vois que nous parlons, parlons, sans réellement nous comprendre, Commissaire ! Oui, en 56 ce fut bien moi qui t’ai ordonné d’arrêter les étudiants et de les jeter en prison. Et c’est toujours moi qui t’ordonne aujourd'hui de les relâcher tous, compris ?!... Cesse de me refaire la théorie des allumettes et de te cacher au coin du bureau, car tu risques de marcher sur les pieds de Cizmărescu, ton bon complice. Écoute donc, si la semaine prochaine je réalise un contrôle, et si je trouve un seul prisonnier politique oublié dans tes geôles, je le relâcherai de mes propres mains pour te jeter à sa place, au fond du trou... J’espère que nous nous sommes bien entendus !... Nos décisions doivent être mises en pratique rapidement. Ces jours-ci,  Vlad Niculesacu, qui a reçu comme mission de ma part de solutionner ce problème, va te visiter ! 

Uitat în închisoare

Deşi păruse sigură, plecarea lui Vlad în China se amână cu câteva săptămâni, astfel că fiul lui Niculescu-Buzeşti se văzu şi el dator să se implice în campania de susţinere publică a Declaraţiei. Participă la un şir de adunări prin instituţii de învăţământ şi academice şi avu diverse întrevederi cu ambasadori occidentali acreditaţi la Bucureşţi. Apoi, într-o bună zi, îi veni ideea de a se duce şi în câteva penitenciare, ca să deschidă o punte de legătură şi în această direcţie. Informat de această intenţie a sa, şeful Partidului nu avu nimic împotrivă personal şi-l trimise special la Piteşti, Gherla şi Aiud, însoţit de un adjunct de la Direcţia Penitenciarelor. La întoarcere avu o dublă surpriză. O găsi pe Felicia acasă cu copilul şi primi o scrisoare din partea unui cetăţean din Bucureşti, pe care nu-l cunoştea. Un simplu şi umil frizer pe nume Iosif Tudan. Expeditorul scrisorii îl ruga să intervină în favoarea eliberării din puşcărie a fiului său unic, Victor, care se întâmpla să fie unul dintre studenţii arestaţi de regim în 1956, după revoluţia ungară şi încercarea de organizare a unei manifestaţii de către studenţii mai multor facultăţi ale Universităţii din Bucureşti. Dintr-un motiv necunoscut, fostul student încă se mai afla după gratii, în ciuda decretelor de amnistiere date pâna atunci. Numele deţinutului politic i se părea vag cunoscut, dar numai când Felicia îi spuse că era vorba de un fost coleg de facultate, bun prieten, realiză Vlad adevăratele dimensiuni ale situaţiei. Felicia îi mai spuse că tatăl fostului student o vizitase în absenţa lui, ca să îi ceară ajutorul şi în final îl întrebă direct dacă avea de gând să facă ceva pentru el.

Vlad mai citi o dată scrisoarea şi o asigură calm că va face tot ce depindea de el. O mai parcurse o dată, apoi, împăturind-o la loc, o puse în buzunar cu plicul în care venise şi plecă imediat acasă la şeful Partidului, fără să se anunţe printr-un telefon prealabil. Ca şi rândul trecut, îl găsi la masa din curtea casei, dar de astă dată singur. Trăgea dintr-o ţigară şi bea cafea rece dintr-o ceaşcă mică, răsfoind nişte documente bătute la maşină.

−Cum aşa?! Un student din 1956 care n-a beneficiat de graţiere? Aaaaaa... Mama lui de Agariciu!... Nu se mai poate aşa, până la urmă tot o să trebuie să-i facem vânt, de gât cu Cizmărescu, care e mână-n mână cu el şi ne bagă beţe-n roate! răbufni Dej supărat, imediat când află despre ce era vorba. Fără să mai stea pe gânduri, şeful Partidului puse mâna pe telefonul cu fir scurt şi-l apelă pe Agariciu, ca să se lămurească mai bine, direct de la sursă, cum stăteau lucrurile cu aplicarea amnistierii. Din cabinetul lui, ministrul se lansă într-o complicată şi interminabilă explicaţie, care semăna cu un discurs de la şcoala de partid ţinut în faţa unor novici. Cu toate că nu auzea bine ce spune, Vlad putu să bănuiască oarecum că şeful internelor invoca toate impedimentele care îi veneau în minte, pentru a justifica de ce, la ora aceea, se mai afla încă în puşcării un anumit număr de deţinuţi politici, care încă nu fuseseră eliberaţi ca toţi ceilalţi în ciuda decretelor de amnistiere. Cum explicaţiile lui Agariciu se lungeau şi se încâlceau, şeful Partidului îşi pierdu răbdarea şi plesni cu palma mâinii stângi în tăblia biroului atât de tare, încât cele câteva pahare goale de pe o tăviţă de inox începură să zbârnâie ca la un cutremur.

−Ascultă, comisare, cine e aicea bulibaşa, tu sau eu...?     

Fermitatea tonului şi apelativul de “comisar” îl făcu pe ministru să amuţească subit. Îndulcind tonul, şeful Partidului îi ceru să-i spună clar şi răspicat ce era cu tânărul Tudan şi de ce nu i se dăduse până atunci drumul din puşcărie. Ministrul spuse ceva care din nou îl irită pe Dej.     
   
−Văd că una vorbim şi başca ne-nţelegem, comisare! Da, în ’56 eu ţi-am dat ordin să-i arestezi pe studenţi şi să-i bagi la puşcărie. Acum tot eu îţi ordon să le dai drumul la toţi, ai înţeles?... Nu îmi mai face mie teoria chibritului şi nu te mai da după colţ, că-l calci pe Cizmărescu pe picior. Dacă săptămâna care vine fac un control şi mai găsesc vreun deţinut politic în vreo puşcărie, îi dau drumul eu cu mâna mea şi te bag pe tine în locul lui... Sper că ne-am înţeles!... Ce-am hotărât trebuie pus în aplicare rapid. O să vină zilele astea la tine Vlad Niculescu, care a primit sarcină de la mine ca să rezolve cazul ăsta.

(from the book in progress Grădinile Olimpului. Olympus’ Gardens)

English version by Roxana Doncu

Version française par Noëlle Arnoult