“Para este momento ya me ha olvidado”
Ella dijo que sí, debería de haber estado emocionado pero la costumbre de que los viejos trucos funcionaran me impedía darme cuenta de eso, nunca he sido del tipo que le gusten las historias de amor, sin embargo seguir sus pasos esa noche entre la lluvia fue irresistible.
Subió a mi auto y lo noté de inmediato, era una chica especial, no como las anteriores. A pesar de que sus labios gruesos no hacían juego con el resto de su cuerpo, eso siempre se podía arreglar, pensé en ese momento.
Éramos el uno para el otro, desde el primer instante en que nos conocimos. El roce de sus manos frías explorando los lugares a los que no le permitía a nadie más llegar, me daba aún más la certeza de que no estaba equivocado.
Un par de horas pasaron y fueron suficientes para conocer todas las cicatrices que me quiso mostrar, la buena noticia era que había lugar para muchas más. Tenía un Monstruo en rojo grabado en la espalda que le quedaba a la perfección, algo que en un futuro valdría la pena conservar.
Llegando al túnel, me di cuenta que era hora de la dura y difícil despedida. No quería que fuera fácil, la ocasión ameritaba algo diferente, le pregunté si estaba dispuesta a salir del coche, correr y hacer su mejor esfuerzo por dejarme atrás.
Al escuchar mis palabras hizo un largo silencio, observó hacía la ventana y el retrovisor, me abrazó súbitamente y respondió que no.
Abrí los ojos de nuevo y pensé que había sido un sueño, intenté moverme pero ahí estaba, mi chica especial, solo que ahora ya no era como la recordaba.
Había decidido que estuviéramos juntos sin consultármelo, pero el tiempo y las obvias razones la hicieron distante y ausente, el monstruo de sangre se apoderó de ella y se alejó de mí.
La última vez que la vi me cortó profundo y salió por la puerta, dijo que me sentiría mejor, pero yo sabía que estaba mintiendo. Me engaño a mí mismo en pensar que volverá y que este no es el final de nuestra historia, tener ese anhelo ficticio hace que resista un día más.
Siendo sincero ha pasado mucho tiempo, la oscuridad permanece y la luz nunca regresó, así que tarde o temprano tendré que resignarme y aceptar, que para este momento… ya me ha olvidado.
(del libro Estación Kimura, 2018)
“În acest moment, ea m-a dat uitării”
Ea a spus că da, ar trebui să fie emoţionată, dar obiceiul că vechile trucuri vor funcţiona m-a împiedicat să-mi dau seama de asta, n-am fost niciodată genul căruia îi plac poveştile de iubire, totuşi, urmându-i paşii în acea noapte pe când ploua, a fost irezistibil.
S-a urcat în maşina mea şi, am observat deîndată, era o tipă specială, nu ca cele dinainte. Deşi buzele ei groase nu se potriveau cu restul corpului său, asta se putea rezolva, m-am gândit în clipa aceea.
Eram făcuţi unul pentru altul, din prima clipă când ne-am cunoscut. Atingerea mâinilor sale reci explorând locurile unde altora nu le permiteam să ajungă, îmi întărea certitudinea că nu mă înşelam.
Trecură doar câteva ore şi a fost de ajuns ca să îi cunosc toate cicatricele pe care a vrut să mi le arate, vestea cea bună fiind că era loc pentru mult mai multe. Avea un Monstru în roşu tatuat pe spinare, care îi venea de minune, ceva care, în viitor, merita osteneala de a fi păstrat.
Ajungând la tunel, îmi dădui seama că era clipa grea a despărţirii. Nu voiam să fie uşor, ocazia merita ceva diferit, am întrebat-o dacă era dispusă să coboare din maşină, să alerge şi să facă efortul de a mă lăsa în urmă.
La auzul cuvintelor mele se făcu o tăcere adâncă, am văzut prin fereastră şi retrovizor, m-a îmbrăţişat brusc şi mi-a răspuns că nu.
Deschisei ochii din nou şi mă gândii că fusese un vis, încercai să mă mişc, dar ea rămânea acolo, fata mea specială, numai că acum nu mai părea să fie o amintire.
Hotărâse că vom rămâne împreună fără să-mi ceară părerea, dar timpul şi motivele evidente o făceau distantă şi absentă, monstrul de sânge se agăţă de ea şi se îndepărtă de mine.
Ultima dată când am văzut-o m-a emoţionat profund şi a ieşit pe uşă, a zis că m-ar fi simţit mai bine, dar ştiam că minte. M-am înşelat pe mine însumi gândindu-mă că se va întoarce şi că ăsta nu era sfârşitul poveştii noastre, păstrând acea dorinţă fictivă, făcând-o să mai reziste încă o zi.
Ca să fiu sincer, a trecut multă vreme, întunericul rămâne şi lumina nu s-a reîntors niciodată, aşa că, târziu ori devreme, va trebui să mă resemnez şi să accept că în acest moment... ea m-a dat uitării.
(din cartea Staţia Kimura, 2018)
Arturo Hernández Fuentes al lanzamiento de su libro
Perfil. Profil
Arturo Hernández Fuentes (1982, Monterrey - Nuevo Leon, México). Autor de relatos, novelas y ensayos. Promotor de los valores culturales méxicanos a HLC. Licenciado en Educación Primaria. Libros: Los últimos recuerdos de una vida pasada (novela, 2015), La chica que le disparó al Sol (vol. I, 2016), Estación Kimura (2018). Colaboraciones en las revistas “Trinando” (Colombia), “Extrañas Noches” (Argentina), “Infinitus” (México) etc. Arturo Hernández Fuentes, cuyo nombre recuerda al lector el conocido novelista Carlos Fuentes, tiene en común con el ilustre escritor la vocación narrativa, y con Emiliano Zapata, las aspiraciones sociales. Es uno de los más vallosos escritores mexicanos de la nueva generación. Publicado en HLC: 2, 5/2011, 1, 4/2016, 3 / 2017, 6 / 2018.
Arturo Hernández Fuentes (1982, Monterrey - Nuevo Leon, Mexic). Autor de povestiri, romane şi eseuri. Promotor al valorilor culturale mexicane la OLC. Licenţiat în pedagogie. Cărţi: Ultimele amintiri ale unei vieţi trecute (roman, 2015), Fetiţa care a dispărut în Soare (vol. I, 2016), Staţia Kimura (2018). Colaborări la revistele “Trinando” (Columbia), “Extrañas Noches” (Argentina), “Infinitus” (Mexic) etc. Arturo Hernández Fuentes, al cărui nume îi aminteşte cititorului de cunoscutul romancier Carlos Fuentes, are în comun cu ilustrul scriitor vocaţia narativă, iar cu Emiliano Zapata, aspiraţiile sociale. Este unul dintre prozatorii mexicani de valoare din noua generaţie. Publicat în OLC: 2, 5/2011, 1, 4/2016, 3 / 2017, 6 / 2018.
Traducere şi prezentare de Daniel Dragomitrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu