O istorie pe apă
A ZIS: SĂ SE STRÂNGĂ LA UN LOC APELE CARE SUNT DEdesubtul cerului şi să se arate uscatul! Şi aşa a fost. A numit uscatul pământ iar întinderea de ape a numit-o mări. Şi am văzut că lucrul acesta este bun.
Cântă cernit o mierlă în arinul de pe mal, în toţi arinii. Sau în sălciile foşnitoare, frunze subţiri, umede.
Nici un cuvânt, însă despre râuri. Pe atunci, nervoase ori blânde, răsucindu-se în dansuri salomee ori mute de prea mult tumult, se torceau, pesemne în mare.
Apoi cartea avea o filă sfâşiată. Mai încolo, însă, se simţea răcoarea celor patru:
PISONUL, ca un brâu în jurul ţării Havilla, unde se află mult aur, bedelion şi onix piatră. Dimineţile, sub soare, apa râului sclipea din sine şi peste nisipul luncilor roşcate înmărmureau pestriţ grozama, sulfina şi ruşinea ţigăncii, ba chiar şi terebintul, când răsunau în limpezimea aerului cerceii-Maicii-Domnului de vântul blând ce încreţea apa chemând îngerii la masă.
GHIHONUL, jur împrejur de ţara Cuş, pe care o desmiardă şi o înlănţuie; în apele lui vieţuia cu adevărat nălucirea lui Lucan, peştişorul Echenesis care se lipeşte de pântecul corăbiilor şi le poate ţine în loc cu mare putere. Această glumă a Făcătorului avea solzii lungi şi putea înota în orice direcţie, vărsându-se în mare odată cu râul, după rânduieli ascunse.
Şi HIDECHELUL, numit mai târziu Tigru, în răsăritul Asiriei, şerpuitor prin pustiuri tivite arare cu verde şi vânat, vârstate de drumurile caravanelor ce neguţau spre Miţraim untdelemn, moarte şi făgăduieli.
EUFRATUL, apoi...
Care dintre ele? Acesta nu era nicăieri.
Şi pe malul apei se scutură demult florile, în pulberi albe, albastre şi roşii, smălţuind văzduhul. Duhoare blânda a mâlului s-a răsfirat peste câmp. Vin peşti bătrâni să moară între rădăcini uscate. Şi mierla a tăcut şi dedesubtul cerului soarele s-a mohorât cald. Doi porci pasc iarba subţie năpădită peste umbra sălciilor. Pasc umbra sălciilor la amiază şi grohăie. Poate adie vântul spuzind în creţuri de igliţă liniştea apei; poate ridică şi risipeşte fumul aiurind sub nişte pirostrii uitate la gura văii. Spoieşte cerul cu fum leşios.
Îşi freacă palmele una de alta, Ilie Isop, şi faţa cu palmele. Îi sângeră umărul obrazului o dungă de rugină. Se uită peste ape: cresc mereu, dintotdeauna. Semnul lui Eremia nu se mai vede.
Strigă cineva de dincolo, în negru. Pe lanţul podului s-a lăsat o pasăre obosită şi lanţul tremură încordat şi aşteaptă, dar nu din pricina păsării, sau poate chiar din pricina ei. De dincolo de apă strigă iar. E acolo, cu umbra răstignită peste pietrele prundului, cineva negru-subţiratic, cu pălăria curgându-i topită peste umeri, de arşiţă; faţa nu i se vede. face un semn cu mâna. Umbra mâinii se smulge, zgâriată, dintre pietre şi se înalţă spre cer, acoperă coastă de pini din spate şi cade la loc: dincolo-dincoace! Omul vrea să treacă.
E părintele Chifa. Cu multe seri în urmă, când a pus piciorul pe scândura din marginea podului şi s-a clătinat – neobişnuit cu legănarea vicleană a apei – a avut aceeaşi mişcare a mâinii, ca între două lumi, şi s-a aşezat pe banca de la cârmă. Faţa suptă şi lucioasă a podarului i-a plăcut, semăna cu o efigie a Blândei Nedumeriri, şi câteva seri la rând a venit să stea sprijinit de spătarul băncii şi să privească dansul acelui meşteşug simplu. Sta cu mâna pe cârma ca un mare şi vechi corăbier şi-i povestea lui Ilie...
*
La o apă mare slujea de podar un uriaş. Nu era nici un pod, uriaşul trecea puţini călători pe umerii lui. Apa avea treizeci de stânjeni şi mai mult în adâncime, lăţimea ei se măsura cu ziua, şi avea un nume străvechi apa, Sab, Sadab, Elab, nu mai ştia. Dar cine mai ştia? A venit un bărbat tânăr şi străin; bun, după cum îl arăta faţa – o faţă cinstită, chiar şi Ilie trebuie să fi ştiut cum arată o faţă cinstită, deschisă, aşa ca o poartă care nu mai aşteaptă pe nimeni. Ochii mari, cât apa, cutremuraţi de blândeţe. Malurile râului erau înalte şi uriaşul stătea lângă mal, în apă până la genunchi. Simţea sub tălpi şerpuirea strunită a rădăcinilor de arin. Puteau să nu fi fost de arin. Am văzut de multe ori în albii orfane stranii împletituri de rădăcini ce-şi pierduseră copacii. Inutile în frumuseţea lor, proliferau neştiut, căpătând cu timpul culoarea apei sau, aruncate pe mal, a oaselor de copil torsionările părului de gorgonă.
–Trece-mă, îl rugă încet călătorul, de partea cealaltă. Du-mă dincolo.
Uriaşul îl aşează cu grijă pe umeri şi-l trece de cealaltă parte, îl lasă pe iarbă. Dă să se întoarcă şi atunci străinul îi zise:
–Eu mă duc cu nişte treburi, mai departe, pentru multă vreme, am ceva de făcut, fireşte. Cum ar fi la un târg mare şi întins, cu oameni bogaţi, înveşmântaţi subţire, în fir, mă întâlnesc cu ei. Ce să-ţi aduc când mă întorc? Cu ce să te răsplătesc? Acum nu am la mine decât graba...
Uriaşul holbează nişte ochi pe măsura lui şi se face galben. Dă din mână, tare stânjenit şi încurcat. I se vede un deget strivit, cu unghia vânătă, la mâna dreaptă.
–Ce să-mi aduci, ce răsplată? Ce vorbeşti? Eu sunt pus aici ca să trec pe oricine, fără plată... Aşa m-am pomenit.
–Fără plată? se grăbeşte tot mai mult bărbatul cu ochi blânzi şi faţa curată.
Şi atunci uriaşul ridicând mâna cu degetul strivit şi unghia vânătă la înălţimea tâmplei de pe aceeaşi parte cu mâna, străluminat, răcneşte de se cutremură apele, se învolburează, într-un loc chiar se întorc înapoi să se ascundă speriate la subţioara malurilor, iar vâltoarea clipocită din jurul gleznelor lui încremeneşte în spume albe, ca un guler de dantelă murdară.
–Să vii, zice, când te întorci, şi să-mi spui şi mie, să-i întrebi pe învăţaţi şi pe negustorii luminaţi, de ce sunt eu legat şi blestemat să trec pe toată lumea fără plată... Câteodată mi-e tare greu... A trecut ieri unu’ roşcat şi spân care mirosea a ţap şi mi-a dat pinteni ca la o mârţoagă. Am tăcut, ce era să fac... Să te întorci şi să mă lămureşti negreşit, până când, şi de ce?...
–Bine, îl linişteşte călătorul, când mă întorc îţi spun.
Şi aproape că zâmbeşte, dar uriaşul era de-acum departe, altcineva îl strigase de dincolo. Aşa se pomenise el, trecând pe neştine.
Trec ani la mijloc, curge multă apă pe râu, şi omul nu se mai întoarce. Uriaşul cel blând şi prost ridică mereu trecătorii pe umerii lui tociţi şi-i duce dintr-o parte în cealaltă, tot fără nici o plată, cum se pomenise. Trimite vorbă uneori şi întreabă de acela.
Într-o dimineaţă acela se întoarce. N-a adus nimic de la târg, nici măcar un fluier de soc găurit în şase locuri cu fierul înroşit şi prins în inele de aramă, ori o strachină înflorată, din care-şi împart suratele de Moşi, un cocoloş de turtă dulce, nimic. Nici măcar un pumn de năut, basmale pestriţe ori cizme cu carâmb înalt şi cu şireturi, de care se poartă. Nimic-nimic! Îl strigă obosit, asta a adus cu el, o oboseală care îi umbreşte ochii şi închide faţa, ca într-un somn fără voie. Dă să se aburce pe umerii uriaşului, dar acesta îl opreşte şi-i zice:
–Nu! Întâi să-mi răspunzi la ce te-am întrebat!
–Ba nu, se împotriveşte călătorul, întâi să mă treci dincolo şi apoi îţi spun... .
Se urcă pe umerii lui tociţi şi trec de partea cealaltă, mai muţi decât apa. Cu aleasă ceremonie gigantul depune trupul şi sufletul obosit al trecătorului călător în iarba înaltă de pe mal şi tace. Celălalt se depărtează căutând o tufă de măceş sau un pâlc de droghiş bărbos, un loc ferit, ca pentru sine, de unde strigă, cu mâinile pâlnie:
–Uite, dacă vrei să scapi de batjocura şi de corvoada asta şi să nu mai treci pe orişicare, aşa, fără nici o socoteală... sau cum i-o fi zis că se depărtase încet, furiş, şi nu s-a mai auzit bine... aruncă-l pe unu' în apă, moaie-l bine, uriaşule, să le treacă pofta. Asta e! Până atunci...
Şi s-a pierdut, cu voce cu tot, în iarba din ce în ce mai înaltă de pe mal.
Pe atunci nu se născocise lemnul, pesemne, copacul adică, majestuos şi puternic, ca un bărbat adevărat, ţesătura lui gălbuie şi crudă străpunsă vertical de nervuri şi alintându-se în cercuri nu se învăluise încă în trunchi. Ori nu se ştia că dintr-un trunchi de copac tare şi îndărătnic la putrezit, doborât în a doua jumătate a lunii lui octombrie, zvântat domol la vânt, zbicit treisprezece zile sub cer închis şi ţinut apoi la topit în apă, la prund măcinat, până primăvara următoare, apoi uscat, se poate ciopli un căuş plutitor şi şui, cu o părere mai larg şi mai lung decât trupurile a doi oameni; mai trebuia apoi un capăt de prăjină de salcâm cu care se lasă în urmă apa şi se împinge înainte, oriunde, luntrea... alunecând, omul peste luciu de genune şi oglindit viclean de ea, în necredincioşia lui veşnică, stăpân al peştilor mari şi mici, al tuturor vieţuitoarelor fiecare după soiul, numele şi asemănarea lor, care mişună şi se mişcă sub ape. Dominus, pescator, vagamundus...
Profil
Marius Gheorghe Bădiţescu (1958 – 2012, Drăgăneşti, jud. Vâlcea), prozator, eseist, traducător, profesor de limba şi literatura franceză la Colegiul Naţional “Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte. Intelectual de dreapta şi specialist în istoria dreptei franceze. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Doctorat în Litere cu o teză despre Louis-Ferdinand Céline. Debut în 1983 cu proza “Schimbarea la faţă” în volumul colecvtiv Desant ’83. Autorul lucrării Céline sau „reacţionarismul” între ideologie şi retorică (Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004) şi îngrijitorul ediţiei O perspectivă de dreapta (1998, Ed. Anastasia) de Alain de Benoist. Colaborări la revista “Puncte cardinale”. A tradus din Louis Ferdinand Céline Bagatelle pour un masacre şi alte scrieri. Textul O istorie pe apă face parte dintr-un roman inedit, găsit printre manuscrisele autorului după moartea sa prematură.
Marius Gheorghe Bădiţescu (1958 – 2012, Drăgăneşti, dép. de Vâlcea), auteur de prose, essayiste, traducteur, professeur de langue et littérature français au Collège National “Ienăchiţă Văcărescu” de Târgovişte. Intellectuel de droite et bon spécialiste dans l’histoire de la droite française. Licencié es Lettres de l’Université de Bucarest. Docteur es Lettres avec une thèse sur Louis-Ferdinand Céline. Début littèraire en 1983 dans le tome collectif Desant ’83. L’auteur du livre Céline ou „le réactionnarisme” entre l’idéologie et la réthorique (Ed. Vremea XXI, Bucarest, 2004) et le curateur du livre Une perspective de droite (1998) par Alain de Benoist. Collaborations à la revue „Puncte cardinale”. Il a traduit en roumain Bagatelle pour un masacre de Louis Ferdinand Céline et autres écrits. Le récit Une histoire sur l’eau (O istorie pe apă) fait partie d’un roman inédit qu’on a trouvé parmi les manuscrits de l’auteur après sa mort prématurée.
Prezentare şi traducere de Daniel Dragomirescu
