Recuerdos de la infancia: juegos anti-ecológicos
Cuando era niña vivíamos en Caracas en un edificio muy bonito llamado Canaima. Lo mejor de ese edificio es que tenía un patio enorme rodeado de altos muros cubiertos de piedra laja y rejas de color blanco y verde. No tengo buena memoria para los detalles, pero ese patio lo recuerdo bien, ya que fue escenario de muchas horas de juegos y travesuras. Al costado del edificio había un portón por el cual se accedía a la entrada de vehículos, la cual formaba una larga L que desembocaba en un patio rectangular que quedaba a los fondos. A lo largo de ese corredor y en el patio mismo estaban las cocheras para los autos; también había dos bancos de madera y algunos canteros con plantas y flores. En el extremo opuesto del patio había una escalera de hierro que llevaba a un alto terraplén, el cual venía a constituir una especie de segundo patio elevado. No tengo idea de qué función podía llegar a cumplir esa explanada, pero lo cierto es que como espacio alternativo de juegos estaba muy bien. El terraplén se extendía hasta el frente formando una especie de balconada que daba a la calle y había allí también un pequeño jardín.
Lo segundo mejor de ese edificio es que había muchos niños con quien jugar. Los había de diversas edades, desde los muy pequeños hasta los pre-adolescentes. Tenía muchos amigos allí y pasábamos largas horas en ese patio resguardados de los peligros del mundo exterior por los altos muros y las rejas, a salvo para recrear todas nuestras fantasías.
En algunas ocasiones fui protagonista de algunas travesuras, si bien por lo general era una niña buena. O al menos eso creo. En una oportunidad jugábamos con un amigo a hacer una “ensalada”, para lo cual destruimos totalmente una planta de los canteros. Nadie nos vio, ya que estábamos en un extremo alejado del patio. Recuerdo que tiempo después me asaltó el sentimiento de culpa y le confesé a mi madre lo que habíamos hecho. Eso, además de que nos habíamos trepado a la parte más alta del muro para poder mirar hacia la calle, lo cual teníamos terminantemente prohibido. Mi madre era muy benévola y le restó toda importancia a mi terrible confesión. Yo me saqué un peso de encima.
Pero no siempre salimos impunes de las travesuras. Una vez, no sé por qué razón, nos ensañamos con un árbol del patio. En realidad era un árbol del edificio de al lado cuyas ramas pasaban por encima de las rejas y se metían en nuestro patio. Uno de mis amigos y yo decidimos por algún motivo tironear de todas las hojas que llegábamos a alcanzar con las manos. Se ve que hicimos un destrozo importante, porque nos llevamos un buen rezongo. Además, en esta oportunidad la prueba del delito quedó a la vista de todo el mundo, ya que las hojas que arrancamos quedaron desperdigadas por el piso. Recuerdo todavía la vergüenza que sentí cuando me rezongaron y caí en la cuenta de lo ruin y malvado de nuestro accionar para con el pobre árbol que no tenía la culpa de que sus ramas invadieran terreno hostil.
Otro día estábamos jugando en el jardincito que quedaba en el terraplén, lugar perfecto si los hay para las travesuras, ya que quedaba alejado de las miradas de los adultos. Había llamado nuestra atención una planta que tenía unos pequeños frutos de color rojo intenso. Por supuesto no tuvimos mejor idea que arrancar los frutos, y como tenían una forma y un color tan bonitos, se nos dio por partirlos y pasárnoslos por los labios para hacer que nos pintábamos. Ese día descubrimos lo que eran los ajíes picantes. Se podrán imaginar que nunca más los volví a probar, ni siquiera habiendo pasado ya tantos años. ¡Es que el ardor que sentí en la piel aquel día no se me olvida más!
Nuestros queridos colaboradores y amigos de Uruguay, los escritores
Guillermo Lopetegui, Lia Schenck, Niza Todaro, Marta Estigarribia
con la ocasión del lanzamiento oficial
de la "Antología literaria uruguaya", col. "Bibliotheca Universalis"
(Embajada de Rumanía, Montevideo, 3 de agosto de 2017)
Amintiri din copilărie: jocuri antiecologice
Când eram copil trăiam în Caracas, într-o clădire foarte frumoasă numită Canaima. Cel mai bun lucru în acea clădire era că avea o curte enormă înconjurată de ziduri înalte cu dale de piatră şi bare de metal de culoare albă şi verde. Nu îmi mai aduc aminte bine amănuntele, dar curtea aceasta mi-o amintesc bine, pentru că a fost scenariul multor jocuri şi pozne. Într-o parte a clădirii era o poartă pe unde intrau maşinile, în forma literei L, care dădea într-o curte dreptunghiulară, situată în dos. De-a lungul acestui coridor şi în curtea propriu-zisă se aflau garajele pentru maşini; existau şi două bănci de lemn, precum şi o grădiniţă cu plante şi flori. În partea opusă curţii exista o scară de fier care ducea către o movilă de pământ, care forma un fel de a doua curte, mai înaltă. N-am idee la ce putea folosi acea esplanadă, dar este cert că drept loc alternativ de joacă folosea de minune. Movila se întindea până în faţă, formând un fel de balcon care dădea înspre stradă şi acolo se afla acea mică grădină.
Al doilea lucru bun al acelei clădiri era că avea mulţi copii cu care să te joci. Erau de diverse vârste, de la cei foarte mici până la preadeolescenţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi petreceam ore în şir în acea curte, feriţi de primejdiile lumii exterioare de zidurile înalte şi de barele de metal.
De mai multe ori am fost protagonista unor boroboaţe, deşi în general eram o fată cuminte. Sau cel puţin aşa cred. Odată am făcut cu un prieten o “salată”, pentru care am distrus în întregime o plantă din grădiniţă. Nu ne-a văzut nimeni, cu toate că eram într-un loc foarte vizibil al curţii. Îmi amintesc că mult timp după aceea m-a urmărit un sentiment de vinovăţie şi i-am mărturisit mamei ce făcusem. Asta în afară de faptul că ne cocoţasem în partea cea mai de sus a zidului ca să ne uităm în stradă, ceea ce ne era cu desăvârşire interzis. Mama s-a arătat foarte binevoitoare şi a trecut cu vederea teribila mea confesiune.
Dar nu am ieşit cu faţa curată din toate poznele. Odată, nu mai ştiu din ce motiv, ne-am pus rău cu un copac din curte. De fapt era un copac al clădirii învecinate, ale cărui ramuri treceau pe deasupra grilajului şi ajungeau în curtea noastră. Unul dintre prietenii mei şi cu mine am decis dintr-un motiv oarecare să-i smulgem toate frunzele pe care i le puteam ajunge cu mâinile. Se vede ca am făcut o stricăciune importantă, fiindcă ne-am ales cu un perdaf pe cinste. În plus, de asta dată dovada delictului putea fi văzută de toată lumea, fiindcă frunzele smulse au rămas împrăştiate pe jos. Îmi aduc încă aminte de ruşinea pe care am simţit-o când am fost muştruluită şi mi-am dat seama de mişelia şi de răul pe care îl făcusem bietului copac, care nu avea nici o vină pentru că ramurile lui invadaseră un teren ostil.
Altă dată ne jucam în grădiniţa de pe movila de pământ, un loc ideal de făcut pozne, fiindcă rămânea ascuns de privirile celor mari. Atenţia noastră fusese atrasă de o plantă cu nişte fructe mici, de un roşu intens. Bineînţeles că n-am găsit o idee mai bună decât să smulgem fructele şi, cum aveau o formă şi o culoare aşa de frumoase, ne-am apucat să le strivim şi să le trecem peste buze, ca să ne rujăm. În ziua aceea am descoperit ce era ardeiul iute. Se înţelege că nu l-am mai încercat niciodată, nici după ce au trecut atâţia ani. Pentru că usturimea pe care am simţit-o pe pielea mea în acea zi nu se mai poate uita!
14 de diciembre, 2016.
Montevideo, Uruguay
Perfil cultural
Natalia González Amorín (1976, Montevideo). Escritora y profesora de inglés uruguayana. Tiene el blog cultural “Apuntes de una introvertida”. Sobre su creación, ella declara: “Siempre me ha interesado la literatura, pero sobre todo como ávida lectora desde la infancia. Admiro sobre todo el trabajo de escritores como Julio Cortázar, Felisberto Hernández, Horacio Quiroga y Truman Capote, entre tantos otros. Siempre me he sentido más atraída hacia la narrativa en prosa, ya sea en el género del cuento o la novela. Siento también mucho interés por la fotografía, ya que a través de ella se puede contar una historia.”
Profil cultural
Natalia González Amorín (1976, Montevideo). Autoare de proză şi profesoară de engleză din Uruguay. Gestionează blogul cultural “Însemnările unei introvertite”. Despre creaţia sa, ea afirmă: “Mereu am fost interesată de literatură, dar mai ales sunt o cititoare avidă încă din copilărie. Admir opera unor scriitori ca Julio Cortázar, Felisberto Hernández, Horacio Quiroga şi Truman Capote, alături de mulţi alţii. Mereu m-am simţit atrasă mai cu seamă de scrierile în proză, fie în genul nuvelei sau al romanului. Mă interesează mult şi arta fotografică, pentru că prin ea se poate relata o istorie.”
Traducere de Daniel Dragomirescu
(A lire plus dans HLC 4 (60)/2017)
HORIZON LITTÉRAIRE CONTEMPORAIN
UNE REVUE POUR LES BONS AUTEURS ET LECTEURS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu