The Misfortunes of War
That summer, Charles began major excavations at the foot of the garden. A pit appeared, 5 or 6 foot deep, with vertical sides. The days were rainy and damp.
One afternoon, while he was away ‘at work’ in the hospital, I peered over the brink, and was interested to see how many frogs had found their way down there. Dozens of them, green and yellow, immobile, wide‐eyed stared back at me. I crawled forward for a better view; and then ‐ catastrophe. I felt myself falling through space, to land upside down and with a jarring thump on cold clay.
I was alone and badly shaken, staring, close‐range now, at the silent froggy company. I began to moan. After what seemed like ages, Bert Hickson, came from Number 9, his beloved briar pipe clenched in his jaw. He peered at me awhile, then said, in his
Lancashire way, “Eeh ! Sausage, you’re in trouble, wait a while”.
I stopped moaning. He vanished, then reappeared, ladder in hand. Soon I was rescued, carted up to the house and put into the bath, to a mixed chorus of comfort and scolding from a distracted Marcella.
Day by day, the Frog Pit was transformed. It became a corrugated steel Anderson Shelter, with a sloping ‘L’ shaped blast‐proof entrance, and a soakaway beneath a stout planked floor. There was a brown handled entrance door leading to 3 steps down. Inside were 2 bunk beds, a chair, a chanty (potty), and a box of candles. The walls were painted with deep green paint, intermixed with sawdust for ‘texture’ and to limit condensation. Above, this secret cell was heaped over, with earth and sandbags. What was it for, exactly? I would soon be left in no doubt.
The bombing of cities and harbours had, by this stage, well and truly begun. Night after night the drone and whistle of aircraft, and missiles, became commonplace things. At the Danillo Cinema in Longbridge and on the wireless, we were educated into the realities of war. On ‘Pathe Pictorial’ newsreels I saw fire consume the East End of London. Whole buildings aflame and falling forward.
Once we stood on Cofton Park, and looked across to see Birmingham, our own City, on fire with falling planes, barrage balloons in flames, and tracer bullets cutting through the red smoke‐haze. The noise was fearful on every side; pandemonium on the loose. This was not Pathe film, or make believe. It was the real destruction by fire, of the world I was only just getting to know. The whole experience was a living nightmare. The effect of such violence, on the green minds of young people, then as now, seems never to have been worked out.
Heading south from sorties on the industrial heartlands, ‘enemy’ bombers would sometimes discharge their lethal cargoes close to home. One dreadful night after the Air Raid Warning siren had sounded, Dave and I were rushed from our warm beds, down the garden path, to The Shelter. The bunks were made up. Candles were lit, and our sleepy eyes began to adjust to the gloom. Elsie Marcella went back home again to fill the thermos flask, and Charles to collect more cushions.
Sometime after they left us, there was a thundering blast close by. Everything shook, jolted, as if an earthquake, suddenly, had come and gone; for a terrible instant, I re‐imagined the burning horror of the Pathe News. Where were they, our Mom and Dad ? Had they burned alive out there? I wailed. Brother Dave tried to calm me. Then the shelter door swung back, and to our relief, Mom appeared, flask and sandwiches in hand. There was silence and a long delay, then some muffled grumbling in the entrance tunnel. Charles appeared in full Bud Abbot mode. He dropped his bundle and clowned, ruefully, about how the blast had hurled him into his precious flower bed, had squashed his beautiful Delphiniums, and plastered the seat of his best striped pyjamas with thick red mud. He was incensed, ‘UP IN ARMS’ (literally) and ‘THAT B****Y ADOLF’ was to blame !! Out of our confusion, he won some tired giggles. We settled down to a late supper, and waited for the dawn of day (...)
Nenorocirile războiului
În acea vară, Charles a început sa facă săpături majore în capătul grădinii. A apărut o groapă, adâncă de 5 sau 6 picioare, cu pereți verticali. Zilele erau ploioase și umede.
Într-o după-amiază, în timp ce el era plecat „la muncă‟ la spital, mi-am aruncat privirea peste marginea gropii, fiind interesat să aflu câte broaște își găsiseră drumul spre fundul ei. Duzini de batracieni, verzi si galbeni, nemișcați, se holbau la mine cu ochi mari. M-am târât înainte pentru a vedea mai bine, și apoi – catastrofă – am simțit cum mă prăbușesc în gol și am aterizat cu fundul în sus, cu o bufnitură dură pe lutul rece.
M-am trezit singur și bine zguduit, holbându-mă, acum de aproape, la compania tăcută de broaște. Am început să gem. După o perioadă de timp care mi s-a părut enormă, Bert Hickson a ieșit de la Numărul 9, cu fălcile încleștate pe multiubita lui pipă de măceș, și a zis, în stilul lui de Lancashire:
- Hei! Cârnatule, ai dat de belea, așteaptă nițel.
Am încetat să mai gem. A dispărut, ca să reapară apoi cu o scară în mâini. În curând am fost salvat, cărat pe sus în casă și pus în baie, într- un amestec de alinări si dojeni din partea unei Marcele tulburate.
Zi după zi, Groapa Broaștelor era transformată. A devenit un Adăpost Anderson de oțel ondulat, cu o intrare antideflagrantă în forma de L înclinat și un puț de drenare dedesubtul unei podele de scânduri solide. Era o intrare maronie cu clanță, ce conducea la 3 trepte în pantă. Înăuntru se aflau două paturi suprapuse, un scaun, o oliță de noapte și o cutie de lumânări. Pereții erau zugrăviți cu vopsea verde-închis, amestecată cu rumeguș pentru textură și pentru reducerea condensului. Deasupra, această celulă secretă era acoperită cu pământ și saci cu nisip. La ce folosea, exact? În curând aveam să aflu negreșit.
Până în acel moment, bombardamentul orașelor și al porturilor începuse la modul cel mai serios. Noapte după noapte, huruitul și șuieratul aparatelor de zbor și rachetele au devenit lucruri obișnuite. La cinematograful Danilo din Longbridge și la radio eram educați despre realitățile războiului. La jurnalul de știri de la Pathe Pictorial am văzut cum focul a mistuit cartierul East End al Londrei.
Odată stăteam in Parcul Coftoon și privind de-a curmezișul am văzut Birmingham, propriul nostru oraș arzând, cu avioane ce se prăbușeau, baloane de baraj în flăcări și cartușe trasoare străbătând ceața roșie fumegândă. Zgomotul era înfricoșător din toate părțile – un haos complet. Acesta nu era un film Pathe sau o ficțiune. Era distrugerea reală, prin foc, a lumii pe care abia începusem s-o cunosc. Întreaga experiență era un coșmar real. Efectul unei asemenea violențe asupra minților fragede ale tinerilor, atunci ca și acum, pare să nu se fi șters niciodată.
Îndreptându-se spre sud din raiduri asupra ținuturilor industriale, bombardierele inamice își aruncau uneori încărcătura ucigașă aproape de casă. Într-una din nopțile teribile, după ce sunase sirena de avertizare contra raidurilor aeriene, Dave și cu mine am fost luați rapid din așternuturile noastre calde și duși, pe aleea grădinii, la Adăpost. Paturile suprapuse au fost pregătite. Lumânarile au fost aprinse și ochii noștri adormiți au început să se adapteze la întuneric. Elsie Marcella s-a întors din nou acasă să umple termosul, iar Charles să strângă mai multe perne.
La ceva timp după ce ne-au părăsit, o explozie asurzitoare s-a produs în apropiere. Totul s-a zdruncinat, zgâlțâindu-se ca și când un cutremur, brusc, ar fi venit și trecut; într-o clipă cumplită, mi-am amintit de ororile focului din știrile de la Pathe. Unde erau mămica și tăticul nostru? Arseseră de vii undeva afară? Am început să bocesc. Fratele meu Dave a încercat să mă liniștească. Apoi ușa adăpostului s-a deschis din nou și, spre ușurarea noastră, mămica s-a ivit cu termosul și sandvișurile în brațe. A urmat o tăcere și, într-un târziu, un mormăit înfundat la intrarea tunelului. Charles și-a făcut apariția, exact în stilul lui Bud Abbot (actor, comic și producător american, n.1897 – m. 1974, n.tr.). A lăsat să-i cadă bocceluța și s-a văitat, maimuțărindu-se, despre cum fusese azvârlit de explozie în straturile sale scumpe de flori, cum frumoșii săi nemțișori fuseseră striviți și turul celei mai bune pijamale în dungi, înglodat cu noroi gros și roșu. Era înfuriat – „LA ARME‟ (urla în mod literal) și „ACEL B********T DE ADOLF‟ era de vină! Din cauza confuziei noastre a obținut câteva chicote obosite. Ne-am așezat la o cină târzie și am așteptat zorile zilei. (...)
Traducere de Elena Carmen Bobocescu
Universitatea din Bucureşti
Read more in CLH 2 (52) / March-April 2016
CLH - A JOURNAL FOR VALUABLE READERS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu