sâmbătă, 20 iunie 2015

CONTEMPORARY PERSPECTIVES. PERSPECTIVE CONTEMPORANE


TRANSYLVANIA, AN OLD ROMANIAN TERRITORY

  In the IX-th century, at the moment of their emergence on the Central-European historical scene (migrating from Etelkuz – in the south of Bessarabia), the Hungarians found the territories of the old Dacia inhabited by Romanians, organized in small proto-states (the voivodeships of Glad, Gelu and Menumorut, mentioned in the Hungarian chronicles). Transilvania was thus inhabited, as it had always been, and the prevailing population was Romanian (who had accepted, in the conditions of the large migratory waves after the VI-th century, to live together with the Slavic populations, afterwards assimilated or emigrated south of Danube, on the territory of the strong Bulgarian Empire)
  Transilvania as un inhabited steppe is a legend and a mystification with a geopolitical background. First the Hungarians settled in Pannonia (chasing away the Avars and conquering the other populations), from where, for almost a century, they raided and pillaged the entire West. At the time Transilvania was not a special preoccupation for them, and Wallachia and Moldavia even less, as the West was much more tempting, with its rich fortresses. Being urged by the Byzantines to attack the Petchenegs who had temporarily conquered a part of Wallachia (causing problems for the emperors in Constantinople through their domination of the Danube) the Hungarians refused, explaining that they would not fight the Petchenegs on the grounds that they were “the offspring of the devil” (as it is recounted in a medieval chronicle); in reality the migratory Petchenegs lived on similar raids and pillages of other territories and so they were of no great use to them. On top of that, they could have been turned into allies in new military incursions (as it happened). On the other hand, the Hungarians started to attack the Italians, Germans and Iberians, in an age when the West was vulnerable in the face of the threats from Asia due to the feudal breakdown of central government and the frequent fights between the princes and the aristocracy.
  After the founding of the Hungarian kingdom, in the year 1000, the Hungarians put an end to their military raids in the West (as they had suffered a terrible defeat at the hands of the German emperor Otto I, and king Stephen had converted them to Catholicism), but they re-discovered in their vicinity the fertile and rich Transilvania. With a superior governmental organization and matching military force (at that time Hungary was one of the strongest kingdoms on the continent), the Hungarians managed to extend their control over Transilvania. Wallachia ended up under Hungarian sovereignty (at the time of its first rulers, the Bessarabs) and it may have been colonized by the Hungarian population if it had not been for the Ottoman Empire, which ended, through its own expansion, that of the Hungarians.
 That Transilvania did not initially belong to the Hungarians (as neither did Pannonia) is reflected in its name (Transilvania – “The country beyond the forests”). It seems thus that for the Hungarian kingdom, until a certain point, Transilvania appeared like an extraterritorial space, located somewhere beyond the Eastern borders of the kingdom. It did not actually belong to the Hungarians, but to the Romanians that had always been there, organized in proto-states with a clear identity, yet vulnerable in the face of the ambitious Hungarian territorial claims. Similarly, the medieval chronicles mention the Bessarab Wallachia under the name of Transalpina (a territory in the same extraterritoriality relation to the Hungarians as Transilvania was initially). Of course, if the “vlahi”, “olahi”, “bolohoveni”, “brodnici” and other Romanian ethnic groups on the Danube-Carpathian territory had had the consciousness of their unity, they would have founded a great kingdom (state) earlier and then the Hungarians would not have been able to claim them so easily by invoking a hypothetical right of territorial “primus inter pares”.
  Unfortunately, for various reasons, the Romanians lived, during the first millennium of their historical existence, divided in small patriarchal communities, small principalities and voivodeships which favoured the Hungarians, united and better organized. They contributed to the re-founding of an urban civilization (following the Dacian-Roman urban civilization) on the Romanian territory of Transilvania (the word oraş comes from Hungarian), they introduced the bases of Western civilization, etc. Yet all these merits and precedents do not entitle the Hungarians to present themselves as the sovereign nation of Transilvania. They only have the right to live within the borders of the Romanian unitary state with the status (a very honorable one) of national minority.

Article by Daniel Dragomirescu
Translated by Roxana Doncu
Universitatea de Medicină și Farmacie
„Carol Davila”, București

TRANSILVANIA, VECHI TERITORIU ROMÂNESC

  În secolul al IX-lea, la apariţia lor pe scena istoriei central-europene (migrând de la Etelkuz - sudul Basarabiei), maghiarii au găsit teritoriile vechii Dacii locuite de români, organizaţi in mici formaţiuni statale (voievodatele lui Glad, Gelu şi Menumorout, menţionate în cronicile maghiare). Transilvania era deci locuită, aşa cum fusese dintotdeauna, iar elementul dominant îl formau românii (care acceptaseră, în condiţiile marilor migraţii de după secolul al VI-lea, convieţuirea cu populaţiile slave, ulterior asimilate sau emigrate mai departe, la sudul Dunării, unde exista puternicul ţarat bulgar).
  Transilvania, ca o pustă sau stepă fără locuitori, este o legendă şi o mistificare cu substrat geopolitic. Maghiarii întâi s-au fixat în Panonia (alungându-i pe avari şi supunând celelalte populaţii), iar de acolo, vreme de aproape un secol, au fost ocupaţi cu incursiunile de pradă pe care le-au purtat împotriva întregului Occident. La acea vreme, pentru ei Transilvania nu era o preocupare specială, si cu atat mai puţin Muntenia şi Moldova, din moment ce era mult mai tentant Occidentul, cu cetăţile sale bogate. Fiind îndemnaţi de bizantini să îi atace pe pecenegii care se făcuseră vremelnic stăpâni pe o parte din Muntenia (tulburându-i pe împăraţii de la Constantinopol în dominaţia lor la Dunăre), maghiarii au refuzat, motivând ca nu luptă cu pecenegii fiindcă ar fi "copiii diavolului" (după cum relatează o cronică medievală); în realitate, migratorii pecenegi trăiau şi ei din incursiuni de pradă pe seama altora şi nu prea se puteau obţine mari foloase de la ei, în cazul că ar fi fost bătuţi în luptă, nemaivorbind de faptul că le puteau fi mai degrabă aliaţi în noi incursiuni militare (cum dealtfel s-a şi întâmplat). În schimb, s-au apucat să îi atace pe italieni, germani şi iberici, într-o epocă în care Occidentul era vulnerabil în faţa ameninţărilor venite dinspre Asia, din cauza fărâmiţării statale şi a conflictelor frecvente dintre principii şi baronii feudali.
   După fondarea regatului maghiar, la anul 1000, maghiarii au încetat cu incursiunile războinice în Occident (fiindcă fuseseră sever înfrânţi de împăratul german Otto I, iar regele Ştefan ii convertise la catolicism), dar au redescoperit, lângă ei, fertila şi bogata Transilvanie. Fiind organizaţi statal mai bine şi dispunând de forţe militare pe măsură (pe atunci Ungaria era unul dintre cele mai puternice regate ale continentului), maghiarii au reuşit să îşi extindă dominaţia în Transilvania, iar Muntenia a ajuns şi ea sub suzeranitate maghiară (în epoca primilor domnitori, Basarabii) şi probabil că ar fi sfârşit prin a fi colonizată cu multă populaţie maghiară ca şi Transilvania, dacă nu ar fi apărut Imperiul Otoman, care a stopat, prin propria expansiune, expansiunea maghiară.
  Că Transilvania nu a fost iniţial a maghiarilor (aşa cum nici Panonia nu a fost) o demonstrează chiar denumirea (Transilvania - "ţara de dincolo de păduri"). Deci pentru regatul maghiar, până la un moment dat, Transilvania apărea ca un spaţiu extrateritorial, situat undeva "dincolo" de graniţele estice ale regatului, nu era un teritoriu propriu-zis al maghiarilor, ci al românilor care se aflau acolo dintotdeauna, organizaţi în formaţiuni statale cu identitate bine conturată, dar vulnerabile în faţa ambiţiilor teritoriale maghiare. Tot astfel, în cronicile medievale,  Muntenia Basarabilor (aflată iniţial sub suzeranitate maghiară) apare sub numele Transalpina (un teritoriu aflat în acelasi raport de extrateritorialitate cu maghiarimea, ca şi Transilvania iniţial). Desigur că dacă „vlahii", "olahii", 'bolohovenii", 'brodnicii" şi alte grupuri etnice româneşti de pe teritoriul carpato-danubian ar fi avut conştiinţa unităţii lor, ei s-ar fi putut mai de timpuriu constitui într-un mare regat (stat) şi atunci maghiarimea nu ar mai fi putut cu uşurinţă să se fixeze istoriceşte pe teritorii româneşti, apoi să le revendice în virtutea unui ipotetic drept de "primus inter pares" teritorial.
  Din păcate, din varii motive, poporul român a trăit în primul mileniu al existenţei sale istorice fărâmiţat în mici obşti patriarhale, mici cnezate, mici voievodate, ceea ce i-a favorizat pe maghiari, care erau mai unitari şi mai bine organizaţi. Ei au contribuit la reîntemeierea unei civilizaţii urbane (în urma civilizaţiei urbane daco-romane) pe teritoriul românesc al Transilvaniei (cuvantul oraş este de origine maghiară), au introdus (direct sau indirect) elementele civilizaţiei occidentale etc. Dar toate aceste merite şi precedente nu le dau maghiarilor dreptul de a se prezenta drept naţiunea suverană a Transilvaniei, ci doar pe acela de a exista în cadrul statului român unitar cu statutul (foarte onorabil, de altfel) de minoritate naţională.

Daniel Dragomirescu

2 comentarii:

Carmen Troncoso spunea...

Es maravilloso conocer mas de su historia, un abrazo cariñoso para HLC!!

Martin Sosa Cameron spunea...

Excelente trabajo, muy ilustrativo