vineri, 18 noiembrie 2011



     The contemporary global context is the same in any part of the world. They are broadcasting     messages of progress in the goods acquisition domain, of competition, of success with certain costs, of eternal youth by help of the scalpel, of a beauty ideal, destroyer of expressiveness and personality. In times of nullity and lack of honor, political corruption, thirst for power and injustice, a strange feeling of alienation and anxiety appears, of those who are outside this panorama. Those who do not know how to dispose (a euphemism for the verb “to lead”), those who don’t make it a purpose in attaining a successful career by trampling on others in the name of the moneybags in their pockets, in short, those who don’t have ambitions of sort are considered naive people with no prospects. Between the years 1867-1868, the Russian author F. M. Dostoyevsky (1821-1881) used this theme in his novel The Idiot. The main character from the book, prince Myshkin, is mocked in almost every part of the community because of his existential dislocation due to the fickleness of his relationships with those around him. But above his selfish interests, manipulation and opportunism, prince Myshkin’s kindness and sublime nature dominate.  The dostoyevskyan idiot is a person that’s supposedly lacking intelligence, with a unique complexion which does not chime with the rules of those around him, him being the owner of a strong predisposition for noble-mindedness and moral innocence.
     Dostoyevsky talks about a reckoning of prince Myshkin addressed to one of his interlocutors: “I have to admit, Gavril Ardalyonovich – suddenly said the prince – that long time ago I used to be such a suffering person that I was almost an idiot, but now I’ve gotten better and that’s why I feel a certain disgust in being told I’m an idiot. “ Prince Myshkin comes back to Petersburg in his best state of health so far, after one year of treatment with a doctor from Switzerland, to meet with one of his relatives, the wife of general Yepanchin.
     By establishing a relationship with her family, the prince confronts with several difficulties, being considered as an eccentric by some of them, especially because he proves to be lacking resistance in front of his enemies. Myshkin is seen as  “almost a child” who doesn’t like being in the same room with adults, because it is easier for him to live in this infantile universe, where there’s no lie and people can look each other in the eyes all the time. In one of the fragments from the book he says: “My friends have always been children, not because I’m a child but because I have been always attracted to children”.  Later on, Mrs Yepanchin criticizes him on this matter by saying: “Firstly, this gentleman is one sick idiot, secondly he’s an imbecile, he doesn’t know anything about society and he doesn’t belong in it.”
     Nevertheless, prince Myshkin is a close observer of the contradictory and unsettling feelings which affect the majority of the characters in the novel and the owner of a great psychological insight. Cautious and apolitical, the difficulty of this character is precisely his ability to interact with cruelty in everyday life – he can’t understand the petty desires of humans in a society that is comfortably created exactly for that. Myshkin’s world is not guided by the factual requirements of existence, but by the soul’s demands, a thing which corresponds with his affective intimacy giving him a reserved existential attitude pierced by moments of contemplation which do not conform to social, moral, standardised and normative customs. 
     In general, Myshkin, who is also an epileptic — a referral to the Russian author’s own infirmity — is more intelligent than the people he gets in touch with, because he can sense people’s souls and he knows everyone of them to the core, although nobody suspects it. This extreme sensibility which often makes him shudder in front of the concerns that overwhelm him, determines him to treat others with care and pure love. This way, the experience of his “idiot” condition reveals itself like a counterweight for ourselves towards our non customary existence, which reduces and alters the real value of life through social uses that are propagated everywhere, but it is of a doubtful real value.
     The character is also a strange specimen, full of purity and kindness in a corrupt society in which everyone is looking out for their own good to the detriment of others. In none of the book’s fragments does the prince seem to be arrogant as if he were completely ignoring the flaws of the environment in which he’s living. Being an idealist, he’s always proving to be understanding and receptive towards human souls. It is his credo and in virtue of that he has also confidence in those who do not deserve it. He is honest, straight forward and without any hypocrisy, but he never makes a parade of his qualities. He shows himself as a person who doesn’t seem to be conscious of his own virtues and he is fully capable to forgive others’ vices which he also sees in himself. Him spending his childhood as an orphan brings, in addition, the fact that Myshkin carries with him an affective abandonment mixed with a large emotional frailty – another detail which gives him an unboundedly sensibility.
     In each page of his novel, Dostoyevsky seems to suggest to the reader that the real idiot is not Myshkin but all those who consider him that way and despise him without even noticing how admirable his nature in regard to himself and others is. Starting with the first chapters, Myshkin proves capable of talking about serious problems, giving arguments that are interesting and full of substance. Such a thing happened when he was talking about the death penance, through which Dostoyevsky shows more of his own life experience and the trauma of receiving a death penalty in his youth (before he turned 30), a penalty which was revoked a few minutes before its execution. About that, Myshkin contends: “a great and horrible pain can hurt us and yes, this is how, when you are certain of knowing that in an hour, or ten minutes, or a single minute and then right that moment – your soul will detach from your body...  That quarter of a second is the most terrible of them all... To kill the one who killed is a far bigger penance than your own murder... Death penance is worse than murder committed by any abject creatures...”
     At a certain point, Dostoyevsky becomes clearer on this matter, when, in a fragment of his book, he underlines the fact that: “the lack of originality exists in every part of the world, ever since the world was created, originality has been treated as the most precious quality and the main feature of doers. Inventors and geniuses, at the beginning of their careers (and often at the end of them), were considered by the society to be nothing but imbeciles...”
     The novel “The Idiot” has had three different film adaptations, by director Ivan Pyryev (1958) Akira Kurosawa (1951) and Georges Lampin (1946). Each of them gave his own vision about the tormented world of the dostoyevskyan idiot, in black and white and in a frozen Sankt Petersburg, without properly surprising the novel’s fantastic universe. In the end, as one of the well known Brazilian translators of Dostoyevsky, Boris Schaiderman affirms:”the novel presents a tearing situation, difficult to accept, a situation pushed to the extreme.” In fact, the last action of Myshkin reminds us of a biblical fragment when, slapped on one cheek, Jesus Christ offered the other cheek as well – a thing that can be difficult to understand by its true value.

     Traducere de Silvia Cora
     MTTLC, Universitatea din Bucuresti


      Contextul global contemporan este acelaşi în orice parte a lumii. Pretutindeni sunt difuzate mesaje de progres în domeniul acumulării de bunuri, de competitivitate, de succes cu anumite costuri, de tinereţe veşnică cu ajutorul bisturiului, ale unui ideal de frumuseţe distrugător de expresivitate şi de personalitate. În vremuri de nulitate şi lipsă de onoare, corupţie politică, sete de putere şi injustiţie, apare ciudat sentimentul de înstrăinare şi de anxietate al celor aflaţi în afara acestei panorame. Cine nu ştie să “mandateze” (eufemismul pentru “a conduce”), cine nu îşi propune să îşi realizeze o carieră de succes, călcându-i pe alţii în picioare, în numele banilor de la teşchereaua buzunarului, pe scurt, cine nu are ambiţii de acest fel, este considerat ca un om fără perspective, un naiv. Între anii 1867 – 1868, autorul rus F. M. Dostoievski (1821 – 1881) trata această temă în cartea sa, Idiotul. Personajul principal din carte, prinţul Mâşkin, este ridiculizat în mare parte de comunitate, datorită dislocării sale existenţiale, datorate vicisitudinilor din relaţiile sale cu cei din jur.
     Pe deasupra intereselor egoiste, a manipulării şi a oportunismului planează bunătatea şi caracterul sublim al prinţului Mâşkin. Idiotul dostoievskian este o persoană cu caracter singular şi presupus lipsită de inteligenţă, care nu corespunde uzanţelor celor din preajma sa, fiind deţinătorul unei puternice predispoziţii pentru nobleţe de spirit şi inocenţă morală.  
Dostoievski relatează o interpelare a lui Măşkin adresată unui interlocutor al său: “Eu trebuie să-ţi mărturisesc, Gavril Ardaliónovici – spuse deodată prinţul - , că mai demult eram o persoană atât de suferindă, încât eram aproape un idiot, dar acum sunt însănătoşit de multă vreme, şi de aceea simt o neplăcere când mi se spune în faţă că aş fi un idiot.” Prinţul Măşkin revine la Petersburg pe când se află într-una dintre cele mai bune stări de sănătate de până atunci, după un an de tratament la un medic adus din Eleveţia, spre a se întâlni cu una dintre rudele sale, generăleasa Iepancina.                
     Stabilind relaţii cu familia generălesei, prinţul se confruntă cu o serie de dificultăţi, fiind considerat drept excentric de către unii, în special pentru că se dovedeşte lipsit de rezistenţă în faţa adversarilor.Măşkin este privit drept “aproape un copil”, căruia nu-i place să stea împreună cu adulţii, fiind mai uşor de trăit în acest univers infantil, unde nu există minciună, iar oamenii se pot privi în ochi unii pe alţii. Într-un pasaj al cărţii el spune: “...Prietenii mei au fost întotdeauna copiii, nu pentru că eu sunt un copil, ci pentru că întotdeauna am fost atras de copii.” Ulterior generăleasa Iepancina îl critică în această privinţă, afirmând: “În primul rând, domnul acesta este un idiot bolnav, în al doilea rând este un imbecil, nu cunoaşte nimic despre societate şi nu are nici un loc în societate.” 
     Cu toate acestea, prinţul Mâşkin este un observator atent al sentimentelor contradictorii şi neliniştitoare care afectează mare parte a personajelor din roman şi posesorul unei mari sagacităţi psihologice. Circumspect şi apolitic, dificultatea personajului este tocmai de a interacţiona cu cruzime în viata cotidiană – el nu poate să înţeleagă dorinţele meschine ale indivizilor într-o societate croită confortabil tocmai pentru aceasta. Lumea lui Măşkin nu se conduce duipă cerinţele de ordin factual ale existenţei, ci după exigenţele de ordin sufletesc, ceea ce corespunde intimităţii sale afective, conferindu-i o atitudine existenţială rezervată, pătrunsă de momente de contemplaţie, care nu sunt conforme cutumelor sociale şi morale comune, standardizate şi normative.
     În general Mâşkin, care este şi epileptic – referire la propria infirmitate a scriitorului rus - , este mai inteligent decât toţi cei cu care intră în contact, pentru că poate capta sufletul oamenilor şi cunoaşte pe fiecare în esenţa sa, deşi nimeni nu bănuieşte asta. Iar această extremă sensibilitate, care îl face adesea să se cutremure în faţa neliniştilor care îl copleşesc, îl face să îi trateze pe ceilalţi cu grijă şi dragoste genuină. În acest fel, experienţa condiţiei de “idiot” se revelează de fapt ca o contrapondere faţă de noi înşine, fată de existenţa noastră masificată, depersonalizată, care reduce şi castrează valoarea reală a vieţii prin intermediul uzanţelor sociale propagate pretutindeni, dar de o valoare reală îndoielnică.       
     Personajul este de asemenea un specimen ciudat, plin de puritate şi blândeţe, într-o societate coruptă, în care fiecare îşi caută binele personal în detrimentul celorlalţi. În nici unul dintre pasajele cărţii Mâşkin nu se arată arogant, ca şi cum ar ignora complet defectele mediului în care trăieşte. Idealist, el se dovedeşte întotdeauna înţelegător şi receptiv faţă de sufletele omeneşti. Este crezul său, în virtutea căruia el le acordă încredere şi acelora care nu merită încrederea. E sincer, direct, lipsit de fătărnicie, dar nu face niciodată paradă de calităţile sale. Se revelează ca o persoană care nu pare conştientă de virtuţile proprii, şi este pe deplin capabil să le ierte celorlalţi viciile pe care le vede în sine. Orfan din  fragedă copilărie, în plus, e ca şi cum Măşkin ar duce cu sine un abandon afectiv amestecat cu o mare fragilitate emoţională – un detaliu suplimentar, care îi conferă o sensibilitate fără margini.
     În fiecare pagină a romanului său, Dostoievski pare să-i sugereze cititorului că adevăratul idiot nu este Mâşkin, ci toţi cei care îl consideră astfel şi îl dispreţuiesc, fără să realizeze cât de admirabil este comportamentul său în raport cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Din primele capitole, Mâşkin se dovedeşte capabil de a discuta probleme grave, cu observaţii interesante şi pline de substanţă. Aşa se întâmplă atunci când el vorbeşte despre pedeapsa cu moartea, prin care Dostoievski expune o dată mai mult propria sa experienţă de viaţă şi trauma de a fi fost condamnat la moarte în perioada primei sale tinereţi (înainte de a împlini 30 de ani), pedeapsa comutată cu câteva minute înainte de executarea sentinţei. În legătură cu asta, Mâşkin argumentează: “o durere mare, cumplită, ne poate răni şi da, iată, când ştii cu certitudine că într-o oră, apoi în 10 minute, pe urmă într-un singur minut, apoi chiar în clipa asta – sufletul ţi se va desprinde de trup... Sfertul acela de secundă este cel mai groaznic dintre toate... A ucide pe cel care a ucis e o pedeapsă disproporţionat mai mare fată de propria crimă... Condamnarea la moarte este mai cumplită decât crima săvârşită de nişte nelegiuiţi...”
     La un moment dat, Dostoievski devine mai clar pe această temă, când într-un pasaj al cărţii el subliniază că: “lipsa de originalitate există peste tot în lume, de când e lumea lume originalitatea a fost socotită cea mai de preţ calitate şi cartea de vizită a oamenilor de acţiune... Inventatorii şi geniile, la începutul carierei lor (şi adesea la finalul acesteia) nu au fost consideraţi de către societate altceva decât nişte imbecili...”
     Romanul Idiotul a cunoscut trei ecranizări diferite, datorate regizorilor Ivan Pârâiev (1958), Akira Kurosawa (1951) şi Georges Lampin (1946). Fiecare şi-a imprimat propria perspectivă despre lumea turmentată a idiotului dostoievskian, în al-negrul şi într-un Sankt Petersburg îngheţat, fără însă a surprinde în profunzime universul halucinant al romanului. La final, aşa cum afirmă unul dintre cei mai cunoscuţi traducători brazilieni ai lui Dostoievski, Boris Schaiderman, romanul ‘prezintă o situaţie paroxistică greu de acceptat, o situaţie-limită împinsă la extrem”. De fapt, ultima acţiune a lui Măşkin aminteşte de un pasaj biblic, când pălmuit pe un obraz Iisus Hristos îşi oferă şi celălalt obraz – un fapt în bună parte dificil de înţeles în adevărata sa grandoare.    

    Traducere din limba portugheza de Daniel Dragomirescu           

     O contexto global contemporâneo é o mesmo em qualquer lugar do mundo. Em toda parte são difundidas mensagens de progresso por meio da acumulação de bens, da competitividade, do êxito a qualquer custo, da eterna juventude sustentada pelos bisturis, de um ideal de beleza destruidor de expressões e destituído de personalidade. Em tempos de nulidades e desonras, corrupção política, sede de poder e injustiças, é de estranheza e angústia a sensação dos que estão fora desse panorama. Quem não sabe “mandar” (o eufemismo é liderar), quem não se propõe a trilhar a grande escada do sucesso na carreira profissional e pisar em algumas cabeças, em nome de grandes somas de dinheiro no bolso, em resumo, quem não tem ambições dessa espécie, é enxergado como alguém alienado, sem perspectivas, um bobo. Nos anos de 1867 e 1868, o autor russo Fiódor Dostoievski (1821-1881) já tratava desse tema em seu livro O Idiota. Nele, o personagem principal da trama, o virtuoso príncipe Míchkin, é ridicularizado em boa parte do enredo devido à sua “idiotice”, em razão de seu deslocamento existencial no que se relacionam às vicissitudes externas dos que o rodeiam.
     Em meio aos desejos egoístas, manipulação e oportunismo observados ao longo da trama pairam a bondade e sublimidade de Míchkin. O idiota dostievskiano é uma pessoa caracteristicamente singular e supostamente tola, que não corresponde aos hábitos daqueles que lhe estão próximos, sendo detentor de forte disposição para a nobreza de espírito e inocência moral. Acompanhemos como Dostoiévski narra uma interpelação de Míchkin a um ofensor “- Eu devo observar ao senhor, Gavrila Ardaliónovitch  – disse subitamente o príncipe –, que antes eu realmente era uma pessoa tão sem saúde que de fato era quase um idiota; mas hoje estou restabelecido há muito tempo e por isso acho um tanto desagradável quando me chamam  de idiota na cara”. No romance, o príncipe Míchkin retorna para São Petersburgo, em um dos melhores estados de saúde que atingira até então, depois de anos em tratamento com um médico que o havia praticamente adotado na Suíça, a fim de entrar em contato com uma parenta sua, a generala Iepántchina.
     Ao estabelecer relações com a família da generala, o príncipe depara-se com uma série de infortúnios, sendo visto como excêntrico pelos outros, especialmente por ser desprovido de resistência aos mais violentos opositores que se lhe atravessam o caminho. Míchkin é retratado como aquele indivíduo “quase criança”, que não gosta de estar com adultos, como se lhe parecesse mais fácil ser ele mesmo nesse universo infantil, em que inexistem as mentiras e as pessoas se olham nos olhos. Numa das passagens do livro, diz ele: “O que quer que eles conversem comigo, por mais bondosos que sejam comigo, mesmo assim a companhia deles é sempre pesada para mim sabe-se lá por que, e eu fico terrivelmente feliz quando posso sair o mais rápido possível para a companhia dos companheiros, e meus companheiros sempre foram as crianças, não porque eu sempre fui uma criança e sim porque as crianças sempre me atraíram”. Mais tarde, ainda a esse respeito, critica-o a generala Iepántchina, numa passagem em que diz: “Em primeiro lugar, esse principezinho é um idiota doente, em segundo um imbecil, não conhece nem a sociedade, não tem nenhum lugar na sociedade”.
     Contudo, Míchkin é um profundo observador dos sentimentos contraditórios e angustiantes que afetam os demais personagens da obra e possuidor de grande sagacidade psicológica. Circunspeto e apolítico, a dificuldade do protagonista é justamente interagir com a crueza da realidade do contexto circundante – ele não consegue compreender as vontades mesquinhas do homem público e da estrutura social confortavelmente habitada por este.  O mundo de Míchkin não se pauta pelo factual da vida, mas por uma imensa riqueza de cunho interior, o que corresponde a sua intimidade afetiva, conferindo-lhe uma atitude existencial reservada, permeada por laivos de contemplação que não se coadunam aos costumes sociais e morais vigentes, padronizados e normativos. 
     No conjunto, Míchkin, que também é epilético - uma referência à própria enfermidade que acometia o mestre russo - é o mais perceptivo e inteligente entre todos aqueles com quem se relaciona, pois consegue captar o interior das pessoas e conhecer a essência de cada um, embora ninguém sequer desconfie disso. É essa sua sensibilidade extremada, que tantas vezes o faz tremer ou quase desfalecer frente às ansiedades que se avolumam, a responsável pelo zelo, gentileza e amor genuíno com que trata os outros.  Assim, a vivência da “idiotia” revela-se na verdade como um contraponto a nós mesmos, a essa nossa existência massificada, despersonalizada, que castra e reduz o real valor da vida por meio de hábitos sociais tão propagados universalmente, mas, no mínimo, pouco confiáveis.
     O protagonista, assim, é um estranho objeto, cheio de pureza e doçura, numa sociedade corrompida em que todos parecem estar em busca de apunhalar os outros em favor de interesses pessoais. Todavia, Míchkin em nenhuma passagem do livro mostra-se arrogante pelo seu belo caráter - é como se desconhecesse totalmente os vícios presentes no meio em que vive.  Idealista, ele mostra-se sempre crédulo e receptivo aos corações humanos. Essa é sua fé máxima e deposita inteira confiança até mesmo naqueles que demonstram não a merecer. É franco, direto, sem máscaras, mas não ostenta suas qualidades. Revela-se como que inconsciente de suas próprias virtudes, mas plenamente capaz de perdoar, nos outros, os vícios que claramente enxerga em si. Órfão desde a infância, além disso, é como se Míchkin carregasse de modo arraigado um abandono afetivo misturado a uma fragilidade emocional quase febril – mais um detalhe que lhe infunde uma sensibilidade imensa.
     Em cada página virada da obra, Dostoievski parece sussurrar ao leitor que o verdadeiro idiota não é Míchkin, mas todos que assim o dizem e o desprezam, sem perceber quão admirável é a sua conduta em relação a si mesmo e aos outros. Desde os primeiros capítulos, Míchkin mostra-se capaz de discorrer sobre sérios assuntos, com observações interessantes e ricas. É o que ocorre quando ele debate a pena de morte, em que Dostoievski expõe mais uma vez sua própria experiência de vida e trauma por ter sido condenado à morte, ainda em plena juventude (antes dos 30 anos), e ter tido a pena comutada poucos minutos antes da execução. Acerca do assunto Míchkin argumenta: “… a dor principal, a mais forte, pode não estar nos ferimentos e sim, veja, em você saber, com certeza, que dentro de 1 hora, depois dentro de 10 minutos, depois dentro de meio minuto, depois agora, neste instante – a alma irá voar do corpo… Esse quarto de segundo é o mais terrível de tudo… Matar por matar é um castigo desproporcionalmente maior que o próprio crime. A morte por sentença é desproporcionalmente mais terrível que a morte cometida por bandidos.”
     Em dado momento, a voz de Dostoeivski acerca do tema fica mais clara, quando em uma passagem do livro ele aponta que “a falta de originalidade existe em toda parte, em todo o mundo, desde que o mundo é mundo sempre foi considerada a primeira qualidade e a melhor recomendação do homem de ação… Os inventores e gênios, no início de sua trajetória (e muito amiúde também no final), não eram vistos quase sempre pela sociedade senão como imbecis…”.
     O Idiota foi transposto para o cinema em três adaptações distintas dos diretores Ivan Pyriev (1958), Akira Kurosawa (1951) e Georges Lampin (1946). Cada diretor conseguiu imprimir com sua genialidade e em preto-e-branco, o mundo atormentado do idiota dostoievskiano, na enregelada São Petersburgo, evitando, contudo reproduzir em detalhes o desfecho alucinado do romance. Ao final, como diz um dos mais conhecidos tradutores brasileiros de Dostoievski, Boris Schnaiderman, “tem-se um paroxismo difícil de aceitar, uma situação-limite extrema”. De fato, a ação derradeira de Míchkin na obra lembra uma passagem bíblica, quando ao ser estapeado no rosto, Jesus Cristo oferece a outra face – algo boa parte das vezes incompreensível em sua grandiosidade.
     (Contemporary Literary Horizon, No 5 (25)/2011)

6 comentarii:

Anonim spunea...

Excelente artigo, muito bem escrito, e mostra uma vasta cultura para tal evento escrito,Meus cumprimentos para você,

Efigênia Coutinho

Oziella Inocêncio spunea...

Obrigada, Efigênia!
Abraços fraternos

Oziella Inocêncio spunea...

Obrigada, Efigênia!
Abraços fraternos!

Lidia Borghi spunea...

O my God! This is great! My compliments!


Oziella Inocêncio spunea...

Muito obrigada, Lidia! abraços!

Ordália spunea...

Nossa! Adorei o texto e o prazer de conhecer um pouco mais de Dostoievski, vou procurar o livro.
Parabéns moça bonita, um lindo trabalho.