LA NOVELA CONTEMPORANEA/CONTEMPORARY NOVEL. DANIEL DRAGOMIRESCU: LA CRÓNICA DE UN MUNDO PERDIDO/CHRONICLE OF A LOST WORLD

     ENCADENADO POR LA LEY

     En un día soleado al principio del otoño de 1950, cuando toda Rumanía estaba esperando la llegada de los americanos con la respiración entrecortada, y los días del régimen de Groza-Dej parecían más contados que nunca, Stelian Teodorescu, ex inspector en el Instituto de la Cooperación, retirado antes del final de la guerra y avencidado definitivamente en el campo, recibió inesperadamente una carta de Bucarest por la cual se le comunicaba que, puesto que poseía diez hectáreas de terreno, las cuales labraba con „brazos de asalariados”, el Ministerio del Trabajo y de las Previsiones Sociales, mediante una comisión especialmente constituida, había tomado la decisión de dimitirle el derecho a una pensión.
     Después de plegar el documento, con la cara pálida, Stelian Teodorescu miró a su mujer sin decir una palabra, se levantó lentamente de la silla y salió de la casa. Por primera vez en mucho tiempo sentía imperiosamente la necesidad de echar bocanadas de humo de un cigarillo, pero como había dejado de fumar antes de llegar a ser un fumador empedernido, estuvo satisfecho con respirar profundamente el aire fresco de la noche. Se encaminó a paso ligero hacía el cercado de la calle. Inclinando la cabeza, saludó a un vecino, quien estaba en frente de la puerta y parecía que estaba esperando a empezar una conversación con alguien, después se encaminó hacia atrás del corral donde estaba la construcción sólida de un granero, lleno hace mucho tiempo, pero que llegó a ser innecesario en los últimos años, desde que se habían instituido las cuotas agrícolas obligatorias. De paso, su mirada se detuvo en el baldío de al lado donde hace no mucho tiempo se había erguido la casa paterna de Fănel Trifu, un mozo entrado en años, sin padres, quien dilapidó de un día para otro la poca fortuna que tenía y quien había desaparecido en alguna parte de Bucarest. En su momento, el nuevo dueño se había dado prisa en echar a tierra la casa en ruinas, pero no parecía tener ninguna intención de construir una nueva en su lugar por razones solamente suyas.
     Se detuvo al lado del tronco áspero y sólido de una morera vieja –que estaba muy grande ya hace cuarenta años, cuando se casó y vino de Vărăşti, el pueblo natal de Elvira, como maestro de escuela– Stelian Teodorescu se apoyó con una mano en el cercado divisorio y se quedó con la mirada fija hacia el baldío de al lado –desierto y triste como un cementerio– por encima de cual,  junto con las sombras de la noche, los murciélagos habían empezado a volar a placer. El imprevisto disgusto con el cual se acababa el verano y el período más o menos tranquilo de los últimos cinco o seis años, cuando llegó a acostumbrarse a su nueva vida de pensionado, le entristecía tanto cuanto le preocupaba. Cada vez que había pensado en los disgustos que podría haber tenido con los „camaradas”, quienes habían llegado al frente del país, junto a su régimen político traído en tanques soviéticos, no había imaginado seriamente que esas podrían haber sido causadas precisamente por esos pedazos de tierra esparcidos por algunas cuatro aldeas –por la vega del Arges y del Sabar–, que juntos no significaban ni la cuarta parte de una finca verdadera.  Por décadas esas partes habían sido dadas al trabajo „en parte” y nunca la gente que había trabajado allí se mostró descontenta de algo, al contrario, año tras año, pidió seguir labrando esas tierras, indicio de que el trato le convenía. Es más, él había cerrado los ojos con benevolencia cuando las cosechas de trigo y maíz en las parcelas más lejanas fueron menores en Vărăşti a lo que había sido arreglado o contratado. Y fíjense que ahora los que le acusaban inesperadamente invocaban en justicia justamente esas tierras, en manos de alguna gente que ofrecía benévolamente sus „brazos de asalariados”, que le habían servido mucho y ni siquiera tuvieron alguna razón de quejarse porque las cosas no hubieran sido como deberían de ser. La verdad es que entonces él, Stelian Teodorescu, se había sentido protegido, porque nunca había hecho política militante al servicio de algún partido de gobierno en los años 20 o 30 y no había sido ni hombre de Carlos II o de Antonescu; había cuidado de su trabajo realengo honestamente y nada más.
     Mientras se atormentaba así, hurgando en su mente por alguna culpa suya que justificara lo que estaba por sucederle, se sobresaltó al escuchar un ruido alrededor. Se movió de al lado del cercado, volvió su cabeza y encontró la mirada del perro Pelin que se estiró a sus pies en la yerba y le miraba fijamente con sus ojos húmedos, como si hubiese entendido las preocupaciones que le atormentaban el alma y hubiese querido ayudarle si hubiese podido. La cabeza grande con orejas aguzadas y hocico negro alargado le daban un aire solemne y respetable de mastín entregado a su amo.
     - ¿Tú tambien has venido a ver si me aprovecho de los brazos de asalariados, por apoyarme en este cercado, Stalin?  –le habló el hombre–, olvidando por unos momentos que tenía que tener cuidado con lo que decía, incluso en su propia casa. Inmediatamente después empezó a toser e investigar los alrededores, pero no parecía haber nadie que oyera sus palabras no bien mesuradas. –¡Usted ya, bajo el techo, Pelin! –añadió deprisa, alzando su voz a propósito y diciendo con voz pausada el nombre Pelin–. Desde atrás de los membrillos y los ciruelos que crecían al lado de las gamellas encaladas del vecino del otro lado del baldío, resonó un ladrido corto seguido por la injuria de alguien, después se extendió un silencio relativo, y Pelin se retiró obediente bajo la techumbre del granero, donde se quedó con la cabeza sobre sus patas.
     Diez años antes, cuando en verano, uno de los hombres que labraba la tierra trajo un cría de mastín, con el paladar negro y la cola tronzada, Elvira, con su infinito don onomástico, junto con su hijo Virgilio, se dio prisa en llamarle Stalin, para el divertimiento de sus conocidos y de los vecinos. En esos tiempos, por las calles de la aldea, marchaban las tropas armadas hasta los dientes del Wermacht, mientras que la guerra en el oeste estaba por estallar, de modo que el nombre del dictador bolchevique del Kremlin parecía justo para un perro rumano. Hasta unos amigos de Virgilio, quienes tenían cachorros, considerando el gesto oportuno y conceptuoso, se apresuraron en su turno a seguir su ejemplo. El nombre de Stalin había llegado así a tener, por un tiempo, un doble significado: de perro, en sentido propio y figurado. Sin embargo, años despues, mientras que los tanques soviéticos estaban por hacer su traqueteo poco alentador de orugas, escuchado por las calles de la capital de Rumanía, lo que había parecido oportuno y conceptuoso, había llegado a ser inoportuno y absurdo y muchos de los stálines cuadrúpedos en la aldea habían sido llevados deprisa y matados detrás de los corrales. Todo ese tiempo, en la calle que no hace mucho resonaba bajo las botas alemanas, andaban los ivanes aficionados al vodka y al Kalasnikov. Cuando no apestaba, la liberación podía partir, por casualidad, los tímpanos o perforar tu morra. En lo que le tocaba a Virgilio, le perdonó la vida al pobre cuadrúpedo, rebautizándolo deprisa con el nombre inocente de Pelin. El nuevo nombre había sido aceptado en un instante y con inteligencia por el perro, que no había envejecido mucho de modo que no pudiese adaptarse a los tiempos que tornaban rápidamente. Solamente los vecinos y los conocidos o los parientes sonreían, por sobrentendido, cuando escuchaban a los Teodorescu llamando a su perro por su nuevo nombre. Y la verdad es que ese nuevo nombre disfrazaba perfectamente al antiguo, ahora inoportuno y peligroso.
     Cuando volvió en casa, Stelian encontró a su mujer durmiendo con la lámpara encendida en la mesa y con el frasco de medicamentos en la mesilla de noche junto a una pequeña Biblia, la cual se había acostumbrado a leer antes de acostarse. Por unos instantes miró el rostro cansado por la vejez y las preocupaciones. La mujer respiraba apenas y nombraba a Cristiana en sueño, su hija menor que murió en Bucarest después del bombardeo del 4 de abril de 1944.

Traducător / Traductora: Ana Luţaş
Correctora: Maria Eugenia Mendoza

     ÎNLĂNŢUIT DE LEGE

     Într-o zi însorită de la începutul toamnei anului 1950, când toată România aştepta cu sufletul la gură venirea americanilor, iar zilele regimului Groza-Dej păreau mai numărate decât oricând, lui Stelian Teodorescu, fost inspector în Institutul Cooperaţiei, retras din activitate înainte de sfârşitul războiului şi stabilit definitiv la ţară, îi parveni pe neaşteptate o scrisoare de la Bucureşti, prin care i se aducea la cunoştinţă că, întrucât era posesorul a zece hectare de pământ, pe care le lucra cu „braţe salariate”, ministerul zis al muncii şi al prevederilor sociale, prin intermediul unei comisii special constituite, luase decizia de a-i anula dreptul la pensie.
           După ce împăturise la loc documentul, palid la faţă, Stelian Teodorescu îşi privise soţia fără să spună nimic, apoi se ridicase încet de pe scaun şi ieşise afară din casă. Pentru prima dată după multă vreme simţea imperios nevoia de a pufăi dintr-o ţigară, dar cum se lăsase definitiv  de fumat înainte de a deveni un fumător inveterat, se mulţumi să tragă adânc în piept aerul răcoros al serii. Cu paşi lipsiţi de grabă se îndreptă spre gardul de la drum. Răspunse cu o înclinare din cap la salutul unui vecin, care stătea în faţa porţii aşteptând parcă să înceapă o conversaţie cu cineva, apoi o apucă înapoi spre partea din dos a curţii, unde se înălţa construcţia solidă a unui pătul, plin pe vremuri, dar devenit aproape de prisos în ultimii ani, de când fuseseră instituite cotele agricole obligatorii. În treacăt, privirile îi căzură pe locul viran de alături, unde până de curând se înălţase casa bătrânească a lui Fănel Trifu, un flăcău tomnatic fără părinţi, care peste noapte îşi vânduse bruma de avut şi îşi făcuse pierdute urmele pe undeva prin Bucureşti. La rându-i, noul proprietar se grăbise să dărâme ruina de casă, dar nu se arăta deloc grăbit să construiască alta, din motive numai de el ştiute.
           Oprindu-se lângă trunchiul zgrunţuros şi masiv al unui dud bătrân – care era deja mare şi în urmă cu patruzeci de ani, când se însurase şi venise, ca tânăr învăţător, în Vărăşti, satul natal al Elvirei – , Stelian Teodorescu se sprijini cu o mână de gardul despărţitor şi rămase cu privirea pierdută spre locul viran de alături – pustiu şi trist ca un cimitir - peste care, o dată cu umbrele serii, începuseră să zboare în voie liliecii. Neprevăzutul necaz cu care se sfârşea vara şi perioada oarecum mai liniştită a ultimilor cinci-şase ani, timp în care avusese răgazul de a se deprinde cu noua viaţă de pensionar, îl întrista tot atât de mult pe cât îl îngrijora. De câte ori se gândise la neplăcerile pe care le-ar fi putut avea cu „tovarăşii” care veniseră la cârma ţării şi cu regimul lor politic adus pe tancurile sovietice nu-şi imaginase în mod serios că ele s-ar fi putut să-i fie pricinuite tocmai de acele petice de pământ risipite prin vreo patru sate – în lunca Argeşului şi a Sabarului - care toate la un loc nu însemnau nici măcar cât un sfert dintr-o adevărată moşie. De zeci de ani aceste locuri fuseseră date la lucru „în parte” şi niciodată oamenii care le munciseră nu se arătaseră nemulţumiţi de ceva, chiar dimpotrivă, an după an ei fuseseră cei care ceruseră să li se dea să lucreze pe mai departe acele pământuri, semn că socoteala le convenea. Mai mult, el închisese ochii cu îngăduinţă atunci când de pe loturile mai îndepărtate recoltele de grâu şi de porumb ajunseseră la Vărăşti mai mici decât ceea ce era stabilit prin învoială ori prin contracte. Şi iată că cei care îl loveau acum pe neaşteptate invocau în mod justiţiar tocmai aceste pământuri, de pe urma cărora nişte oameni care îşi ofereau benevol „braţele salariate”, avuseseră destule foloase de tras şi nici un motiv de a se plânge că lucrurile n-ar fi mers aşa cum trebuie. Adevărul era că până atunci el, Stelian Teodorescu, se simţise oarecum la adăpost, căci nu făcuse niciodată politică militantă în serviciul vreunui partid de guvernământ din anii '20 ori '30 şi nici nu fusese omul lui Carol al II-lea ori al lui Antonescu, văzându-şi în mod onest de slujba lui la stat şi atât.
           Pe când se frământa astfel, scormonindu-şi mintea, ca să-şi descopere vreo vină, care să justifice ceea ce era pe cale să i se întâmple, tresări auzind un zgomot prin preajmă. Clintindu-se din locul de lângă gard, întoarse capul şi dădu cu ochii de câinele Pelin, care se întinsese la picioarele lui în iarbă şi îl fixa cu ochii săi umezi, de parcă ar fi înţeles ce griji îl apăsau pe suflet şi ar fi vrut să-i fie cu ceva de folos, de s-ar fi putut. Capul mare cu urechi ciulite şi bot negru prelung îi dădeau o înfăţişare solemnă şi respectabilă de câine ciobănesc devotat stăpânului.
           -  Şi tu ai venit să vezi dacă nu mă folosesc de braţe salariate, ca să mă sprijin de gardul ăsta, mă, Stalin?  îi vorbi omul, uitând pentru câteva clipe că trebuia să fie  atent la ce spune, chiar şi la el acasă. Apoi imediat el începu să tuşească tare şi să cerceteze împrejurimile, dar nimeni nu părea să se afle prin apropiere, ca să-i audă vorbele nu tocmai prudente. Marş sub şopron, Pelin! se grăbi să adauge, ridicând intenţionat glasul şi rostind apăsat numele Pelin. Din dosul gutuilor şi al prunilor, care creşteau pe lângă ulucile spoite cu var ale vecinului din cealaltă parte a locului viran, răsună un hămăit scurt, urmat de o sudalmă a cuiva, apoi se aşternu o linişte relativă, iar Pelin se retrase ascultător sub acoperişul pătulului, unde rămase tolănit şi cu capul pe labe.
           Cu vreo zece ani mai înainte, când unul din oamenii care le lucrau pământul le adusese, într-o primăvară, un pui de câine ciobănesc, cu cerul gurii negru şi cu coada retezată, Elvira, cu nesfârşitul ei har onomastic, împreună cu fiul său Virgil, se grăbiseră să-l boteze Stalin, spre amuzamentul cunoscuţilor şi al vecinilor. Pe uliţele comunei mărşăluiau pe atunci trupele bine înarmate ale Wermacht-ului, în vreme ce războiul din Răsărit stătea să înceapă, astfel că numele dictatorului bolşevic de la Kremlin părea tocmai bun să fie purtat de un câine din România. Ba chiar câţiva dintre prietenii lui Virgil, care aveau pe acasă căţelandri, găsind oportun şi spiritual gestul, se grăbiseră la rândul lor să îi urmeze exemplul. Numele Stalin ajunsese astfel, pentru o vreme, să aibă o semnificaţie dublă: câine, la propriu şi la figurat. Câţiva ani mai târziu însă, când tancurile sovietice aveau să-şi facă auzit huruitul de şenile puţin încurajator pe străzile capitalei României, ceea ce păruse oportun şi spiritual devenise deodată inoportun şi stupid şi mulţi dintre stalinii patrupezi ai satului fuseseră în grabă luaţi şi căsăpiţi prin fundul curţilor. În acest timp, pe şoseaua pe care răsunaseră până nu de mult cizmele nemţeşti se scurgeau ivanii cei iubitori de vodcă şi de Kalaşnikov. Când nu duhnea, eliberarea se putea întâmpla să-şi spargă timpanele sau să-ţi găurească scăfârlia. În ceea ce-l privea, Virgil cruţase viaţa bietului patruped, rebotezându-l în grabă cu inocentul nume de Pelin. Noul nume fusese adoptat rapid şi cu inteligenţă de către câine, care nu apucase să îmbătrânească atât de mult, încât  să nu se mai poartă adapta vremurilor în rapidă şi halucinantă schimbare. Doar vecinii şi cunoştinţele apropiate ori rudele mai zâmbeau cu subînţeles, atunci când îi auzeau pe cei din familia Teodorescu strigându-şi câinele pe noul său nume. Şi adevărul era că acel nou nume îl disimula perfect pe cel vechi, devenit inoportun şi primejdios.
           Când reveni în casă, Stelian îşi găsi soţia adormită, cu lampa aprinsă alături pe masă şi cu flaconul de medicamente  pe noptieră, alături de o Biblie mică, din care îşi făcuse în ultimii ani obiceiul să citească înainte de culcare. Preţ de câteva clipe, el îi privi chipul obosit de bătrâneţe şi de griji. Femeia respira anevoios şi articula prin somn numele Cristianei, fata lor mai mică, moartă la Bucureşti, în urma  bombardamentului de la 4 aprilie 1944.

(fragment din romanul Cronica Teodoreştilor)