NOBEL PRIZE: HERTA MULLER (GERMANY-ROMANIA)

 

“EVERY WORD KNOWS SOMETHING ABOUT THE DEVILISH CIRCLE"
- Speech uttered at the Award of Nobel Prize in Literature, Stockholm, 2009 -

     ‘Have you got any handkerchief?’ my mother used to ask me every morning at the house gate before I went out on the street. I had got none. And because I did not have it on me, I would go back to my room again and I would take one. I never had the handkerchief on me in the mornings, because I would expect this question of hers every morning. The handkerchief was the sign that my mom was protecting me. During the later hours of the day and daily tasks, I was on my own. The question if I had got any handkerchief was a sign of indirect tenderness. A direct one would have been embarrassing, something like that did not exit among peasants. Love was disguising as a question. Only thus it would be pronounced in a callous and demanding way, as if it referred to a current manoeuvre in the work process. The fact that she was addressing me on a harsh tone actually emphasized tenderness. I was at the gate every morning, as if once I had the handkerchief, I would have mom too.
     Twenty years later, I was the only one already leaving in town, and working as a translator at a car factory. I would get up at five at dawn, the work would start at half past six. In the mornings, the sound of the anthem in the loudspeakers echoed in the entire factory yard. During the lunch break, there would be the choirs of the workers. But the eyes of the workers that would sit down to grab something to eat were empty like the zinc table, their hands full of car grease, their food wrapped up in newspaper. Before digging the bacon in their mouth, they would grate the typographical ink off with their pocket knife. Two years went by like this according to the typical daily routine, a day no more different than the other. In the third year, it was over with the uniformity of the days. During a week, a huge bony man with sparkling blue eyes – a giant from the Security – came to my office three times, early in the morning. The first time, he insulted me standing, then he left.
     The second time, he took his cardigan off, hanging it on the closet key, and then he sat down. That morning, I had brought some tulips from home and I was just placing them in a vase. He looked at me while I was arranging the flowers and praised me for my unusual knowledge of people. He had an elusive voice. The situation seemed odd to me. I rejected his puffs, asserting that I was skilled with flowers, not with people. In a mean tone he then said he knew me better that I knew tulips. And then threw the cardigan on the arm and left.
     When he came the third time, he sat down and I was standing, for he had placed his suitcase on my chair. I dared not remove it and place it on the floor. He insulted me treating me as if I was as barmy as a bandicoot, like a lazy slut just as dirty as a stray dog. He pushed the vase with tulips to the edge of the table; on the middle of the table he threw a sheet of paper and a ball pen. He bawled: ‘Write!’ Standing I wrote what he dictated to me – my name with my birthday and my address. After that, however, he dictated the following: that whatever the intimacy and family degree, I will tell no one that… and here he pronounced that horrible word: collaborate. I did not write this word. I put the ball pen down and went to the window, looking outside at the street full of dust. It was not pitched – there were only potholes and humped houses. On top of it all, this wretched lane was called Glory Street. On Glory Street, a cat climbed up in the leafless mulberry tree. It was the cat of the factory, the one with the mangled ear. Above it, a morning sun, like a yellowish quiver. I uttered:
     ‘I don’t have the guts.’

“ORICE CUVANT ŞTIE CEVA DESPRE CERCUL DRĂCESC”
- Discurs rostit la primirea Premiului Nobel pentru Literatură, Stockholm, 2009 -

     - Ai o batistă, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam. Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii. Faptul că-mi vorbea cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe mama.
     Douăzeci de ani mai tîrziu, eram de mult doar eu singură la oraş, traducătoare într-o fabrică de construcţii de maşini. Mă sculam la cinci în zori, la şase şi jumătate începea lucrul. Dimineaţa, sunetele imnului din difuzor răsunau în întreaga curte a fabricii. În pauza de prînz – corurile muncitoreşti. Dar ochii muncitorilor care se aşezau să mănînce ceva erau goi ca tabla zincată, mîinile lor pline de unsoare de maşini, mîncarea învelită în hîrtie de ziar. Înainte să vîre în gură bucata de slană, răzuiau cu briceagul cerneala tipografică de pe ea. Doi ani s-au scurs aşa după tipicul cotidian, o zi întocmai ca şi cealaltă.
     În cel de-al treilea an, s-a zis cu uniformitatea zilelor. În decurs de-o săptămînă, în biroul meu a venit de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş, ciolănos, cu ochi albaştri sclipitori – un colos de la Securitate.
     Prima oară m-a tratat cu insulte stînd în picioare, şi-a plecat.
    A doua oară şi-a scos canadiana, agăţînd-o de cheia dulapului, şi s-a aşezat. În acea dimineaţă adusesem de-acasă lalele şi tocmai le aranjam în vas. S-a uitat la mine în timp ce făceam asta şi m-a lăudat pentru neobişnuita mea cunoaştere de oameni. Avea o voce lunecoasă. Situaţia mi se părea dubioasă. I-am respins laudele, afirmînd că mă pricep la flori, dar nu la oameni. A zis atunci, răutăcios, că el mă cunoaşte mai bine decît cunosc eu lalelele. Şi-a aruncat canadiana pe braţ şi-a plecat.
     A treia oară cînd a venit, s-a aşezat, iar eu am rămas în picioare, căci îşi pusese servieta pe scaunul meu. N-am îndrăznit s-o iau de-acolo şi s-o pun pe jos. M-a insultat tratîndu-mă de proastă îngrămădită, de puturoasă şi curvă la fel de stricată ca o căţea de pripas. A-mpins vaza cu lalele pînă-n marginea mesei, în mijlocul mesei a trîntit o foaie albă de hîrtie şi-un pix. A răcnit: Scrie! Am scris stînd în picioare ceea ce mi-a dictat – numele meu cu data naşterii şi adresa. Apoi, însă, mi-a mai dictat următoarele: că indiferent de gradul de intimitate sau de rudenie, nu voi spune nimănui că... şi-aici a pronunţat acel cuvînt îngrozitor: colaborez. Cuvîntul ăsta nu l-am mai scris. Am pus pixul jos şi m-am dus la fereastră, privind afară la strada plină de praf. Era neasfaltată – hîrtoape şi case cocoşate. Colac peste pupăză, uliţa asta dărăpănată se mai şi numea strada Gloriei. Pe strada Gloriei, o pisică se cocoţase în dudul desfrunzit. Era pisica fabricii, cea cu urechea sfîrtecată. Deasupra ei, un soare matinal ca o tobă gălbuie. Am zis:
     – N-am caracterul.

     (Read the integral version in CHMagazine no. 5(19)/Sept.-Oct. 2010)

     English version by Mirona Palas
     Proofreaderr: Cristina Costin

LA NOVELA CONTEMPORANEA/CONTEMPORARY NOVEL. DANIEL DRAGOMIRESCU: LA CRÓNICA DE UN MUNDO PERDIDO/CHRONICLE OF A LOST WORLD

     ENCADENADO POR LA LEY

     En un día soleado al principio del otoño de 1950, cuando toda Rumanía estaba esperando la llegada de los americanos con la respiración entrecortada, y los días del régimen de Groza-Dej parecían más contados que nunca, Stelian Teodorescu, ex inspector en el Instituto de la Cooperación, retirado antes del final de la guerra y avencidado definitivamente en el campo, recibió inesperadamente una carta de Bucarest por la cual se le comunicaba que, puesto que poseía diez hectáreas de terreno, las cuales labraba con „brazos de asalariados”, el Ministerio del Trabajo y de las Previsiones Sociales, mediante una comisión especialmente constituida, había tomado la decisión de dimitirle el derecho a una pensión.
     Después de plegar el documento, con la cara pálida, Stelian Teodorescu miró a su mujer sin decir una palabra, se levantó lentamente de la silla y salió de la casa. Por primera vez en mucho tiempo sentía imperiosamente la necesidad de echar bocanadas de humo de un cigarillo, pero como había dejado de fumar antes de llegar a ser un fumador empedernido, estuvo satisfecho con respirar profundamente el aire fresco de la noche. Se encaminó a paso ligero hacía el cercado de la calle. Inclinando la cabeza, saludó a un vecino, quien estaba en frente de la puerta y parecía que estaba esperando a empezar una conversación con alguien, después se encaminó hacia atrás del corral donde estaba la construcción sólida de un granero, lleno hace mucho tiempo, pero que llegó a ser innecesario en los últimos años, desde que se habían instituido las cuotas agrícolas obligatorias. De paso, su mirada se detuvo en el baldío de al lado donde hace no mucho tiempo se había erguido la casa paterna de Fănel Trifu, un mozo entrado en años, sin padres, quien dilapidó de un día para otro la poca fortuna que tenía y quien había desaparecido en alguna parte de Bucarest. En su momento, el nuevo dueño se había dado prisa en echar a tierra la casa en ruinas, pero no parecía tener ninguna intención de construir una nueva en su lugar por razones solamente suyas.
     Se detuvo al lado del tronco áspero y sólido de una morera vieja –que estaba muy grande ya hace cuarenta años, cuando se casó y vino de Vărăşti, el pueblo natal de Elvira, como maestro de escuela– Stelian Teodorescu se apoyó con una mano en el cercado divisorio y se quedó con la mirada fija hacia el baldío de al lado –desierto y triste como un cementerio– por encima de cual,  junto con las sombras de la noche, los murciélagos habían empezado a volar a placer. El imprevisto disgusto con el cual se acababa el verano y el período más o menos tranquilo de los últimos cinco o seis años, cuando llegó a acostumbrarse a su nueva vida de pensionado, le entristecía tanto cuanto le preocupaba. Cada vez que había pensado en los disgustos que podría haber tenido con los „camaradas”, quienes habían llegado al frente del país, junto a su régimen político traído en tanques soviéticos, no había imaginado seriamente que esas podrían haber sido causadas precisamente por esos pedazos de tierra esparcidos por algunas cuatro aldeas –por la vega del Arges y del Sabar–, que juntos no significaban ni la cuarta parte de una finca verdadera.  Por décadas esas partes habían sido dadas al trabajo „en parte” y nunca la gente que había trabajado allí se mostró descontenta de algo, al contrario, año tras año, pidió seguir labrando esas tierras, indicio de que el trato le convenía. Es más, él había cerrado los ojos con benevolencia cuando las cosechas de trigo y maíz en las parcelas más lejanas fueron menores en Vărăşti a lo que había sido arreglado o contratado. Y fíjense que ahora los que le acusaban inesperadamente invocaban en justicia justamente esas tierras, en manos de alguna gente que ofrecía benévolamente sus „brazos de asalariados”, que le habían servido mucho y ni siquiera tuvieron alguna razón de quejarse porque las cosas no hubieran sido como deberían de ser. La verdad es que entonces él, Stelian Teodorescu, se había sentido protegido, porque nunca había hecho política militante al servicio de algún partido de gobierno en los años 20 o 30 y no había sido ni hombre de Carlos II o de Antonescu; había cuidado de su trabajo realengo honestamente y nada más.
     Mientras se atormentaba así, hurgando en su mente por alguna culpa suya que justificara lo que estaba por sucederle, se sobresaltó al escuchar un ruido alrededor. Se movió de al lado del cercado, volvió su cabeza y encontró la mirada del perro Pelin que se estiró a sus pies en la yerba y le miraba fijamente con sus ojos húmedos, como si hubiese entendido las preocupaciones que le atormentaban el alma y hubiese querido ayudarle si hubiese podido. La cabeza grande con orejas aguzadas y hocico negro alargado le daban un aire solemne y respetable de mastín entregado a su amo.
     - ¿Tú tambien has venido a ver si me aprovecho de los brazos de asalariados, por apoyarme en este cercado, Stalin?  –le habló el hombre–, olvidando por unos momentos que tenía que tener cuidado con lo que decía, incluso en su propia casa. Inmediatamente después empezó a toser e investigar los alrededores, pero no parecía haber nadie que oyera sus palabras no bien mesuradas. –¡Usted ya, bajo el techo, Pelin! –añadió deprisa, alzando su voz a propósito y diciendo con voz pausada el nombre Pelin–. Desde atrás de los membrillos y los ciruelos que crecían al lado de las gamellas encaladas del vecino del otro lado del baldío, resonó un ladrido corto seguido por la injuria de alguien, después se extendió un silencio relativo, y Pelin se retiró obediente bajo la techumbre del granero, donde se quedó con la cabeza sobre sus patas.
     Diez años antes, cuando en verano, uno de los hombres que labraba la tierra trajo un cría de mastín, con el paladar negro y la cola tronzada, Elvira, con su infinito don onomástico, junto con su hijo Virgilio, se dio prisa en llamarle Stalin, para el divertimiento de sus conocidos y de los vecinos. En esos tiempos, por las calles de la aldea, marchaban las tropas armadas hasta los dientes del Wermacht, mientras que la guerra en el oeste estaba por estallar, de modo que el nombre del dictador bolchevique del Kremlin parecía justo para un perro rumano. Hasta unos amigos de Virgilio, quienes tenían cachorros, considerando el gesto oportuno y conceptuoso, se apresuraron en su turno a seguir su ejemplo. El nombre de Stalin había llegado así a tener, por un tiempo, un doble significado: de perro, en sentido propio y figurado. Sin embargo, años despues, mientras que los tanques soviéticos estaban por hacer su traqueteo poco alentador de orugas, escuchado por las calles de la capital de Rumanía, lo que había parecido oportuno y conceptuoso, había llegado a ser inoportuno y absurdo y muchos de los stálines cuadrúpedos en la aldea habían sido llevados deprisa y matados detrás de los corrales. Todo ese tiempo, en la calle que no hace mucho resonaba bajo las botas alemanas, andaban los ivanes aficionados al vodka y al Kalasnikov. Cuando no apestaba, la liberación podía partir, por casualidad, los tímpanos o perforar tu morra. En lo que le tocaba a Virgilio, le perdonó la vida al pobre cuadrúpedo, rebautizándolo deprisa con el nombre inocente de Pelin. El nuevo nombre había sido aceptado en un instante y con inteligencia por el perro, que no había envejecido mucho de modo que no pudiese adaptarse a los tiempos que tornaban rápidamente. Solamente los vecinos y los conocidos o los parientes sonreían, por sobrentendido, cuando escuchaban a los Teodorescu llamando a su perro por su nuevo nombre. Y la verdad es que ese nuevo nombre disfrazaba perfectamente al antiguo, ahora inoportuno y peligroso.
     Cuando volvió en casa, Stelian encontró a su mujer durmiendo con la lámpara encendida en la mesa y con el frasco de medicamentos en la mesilla de noche junto a una pequeña Biblia, la cual se había acostumbrado a leer antes de acostarse. Por unos instantes miró el rostro cansado por la vejez y las preocupaciones. La mujer respiraba apenas y nombraba a Cristiana en sueño, su hija menor que murió en Bucarest después del bombardeo del 4 de abril de 1944.

Traducător / Traductora: Ana Luţaş
Correctora: Maria Eugenia Mendoza

     ÎNLĂNŢUIT DE LEGE

     Într-o zi însorită de la începutul toamnei anului 1950, când toată România aştepta cu sufletul la gură venirea americanilor, iar zilele regimului Groza-Dej păreau mai numărate decât oricând, lui Stelian Teodorescu, fost inspector în Institutul Cooperaţiei, retras din activitate înainte de sfârşitul războiului şi stabilit definitiv la ţară, îi parveni pe neaşteptate o scrisoare de la Bucureşti, prin care i se aducea la cunoştinţă că, întrucât era posesorul a zece hectare de pământ, pe care le lucra cu „braţe salariate”, ministerul zis al muncii şi al prevederilor sociale, prin intermediul unei comisii special constituite, luase decizia de a-i anula dreptul la pensie.
           După ce împăturise la loc documentul, palid la faţă, Stelian Teodorescu îşi privise soţia fără să spună nimic, apoi se ridicase încet de pe scaun şi ieşise afară din casă. Pentru prima dată după multă vreme simţea imperios nevoia de a pufăi dintr-o ţigară, dar cum se lăsase definitiv  de fumat înainte de a deveni un fumător inveterat, se mulţumi să tragă adânc în piept aerul răcoros al serii. Cu paşi lipsiţi de grabă se îndreptă spre gardul de la drum. Răspunse cu o înclinare din cap la salutul unui vecin, care stătea în faţa porţii aşteptând parcă să înceapă o conversaţie cu cineva, apoi o apucă înapoi spre partea din dos a curţii, unde se înălţa construcţia solidă a unui pătul, plin pe vremuri, dar devenit aproape de prisos în ultimii ani, de când fuseseră instituite cotele agricole obligatorii. În treacăt, privirile îi căzură pe locul viran de alături, unde până de curând se înălţase casa bătrânească a lui Fănel Trifu, un flăcău tomnatic fără părinţi, care peste noapte îşi vânduse bruma de avut şi îşi făcuse pierdute urmele pe undeva prin Bucureşti. La rându-i, noul proprietar se grăbise să dărâme ruina de casă, dar nu se arăta deloc grăbit să construiască alta, din motive numai de el ştiute.
           Oprindu-se lângă trunchiul zgrunţuros şi masiv al unui dud bătrân – care era deja mare şi în urmă cu patruzeci de ani, când se însurase şi venise, ca tânăr învăţător, în Vărăşti, satul natal al Elvirei – , Stelian Teodorescu se sprijini cu o mână de gardul despărţitor şi rămase cu privirea pierdută spre locul viran de alături – pustiu şi trist ca un cimitir - peste care, o dată cu umbrele serii, începuseră să zboare în voie liliecii. Neprevăzutul necaz cu care se sfârşea vara şi perioada oarecum mai liniştită a ultimilor cinci-şase ani, timp în care avusese răgazul de a se deprinde cu noua viaţă de pensionar, îl întrista tot atât de mult pe cât îl îngrijora. De câte ori se gândise la neplăcerile pe care le-ar fi putut avea cu „tovarăşii” care veniseră la cârma ţării şi cu regimul lor politic adus pe tancurile sovietice nu-şi imaginase în mod serios că ele s-ar fi putut să-i fie pricinuite tocmai de acele petice de pământ risipite prin vreo patru sate – în lunca Argeşului şi a Sabarului - care toate la un loc nu însemnau nici măcar cât un sfert dintr-o adevărată moşie. De zeci de ani aceste locuri fuseseră date la lucru „în parte” şi niciodată oamenii care le munciseră nu se arătaseră nemulţumiţi de ceva, chiar dimpotrivă, an după an ei fuseseră cei care ceruseră să li se dea să lucreze pe mai departe acele pământuri, semn că socoteala le convenea. Mai mult, el închisese ochii cu îngăduinţă atunci când de pe loturile mai îndepărtate recoltele de grâu şi de porumb ajunseseră la Vărăşti mai mici decât ceea ce era stabilit prin învoială ori prin contracte. Şi iată că cei care îl loveau acum pe neaşteptate invocau în mod justiţiar tocmai aceste pământuri, de pe urma cărora nişte oameni care îşi ofereau benevol „braţele salariate”, avuseseră destule foloase de tras şi nici un motiv de a se plânge că lucrurile n-ar fi mers aşa cum trebuie. Adevărul era că până atunci el, Stelian Teodorescu, se simţise oarecum la adăpost, căci nu făcuse niciodată politică militantă în serviciul vreunui partid de guvernământ din anii '20 ori '30 şi nici nu fusese omul lui Carol al II-lea ori al lui Antonescu, văzându-şi în mod onest de slujba lui la stat şi atât.
           Pe când se frământa astfel, scormonindu-şi mintea, ca să-şi descopere vreo vină, care să justifice ceea ce era pe cale să i se întâmple, tresări auzind un zgomot prin preajmă. Clintindu-se din locul de lângă gard, întoarse capul şi dădu cu ochii de câinele Pelin, care se întinsese la picioarele lui în iarbă şi îl fixa cu ochii săi umezi, de parcă ar fi înţeles ce griji îl apăsau pe suflet şi ar fi vrut să-i fie cu ceva de folos, de s-ar fi putut. Capul mare cu urechi ciulite şi bot negru prelung îi dădeau o înfăţişare solemnă şi respectabilă de câine ciobănesc devotat stăpânului.
           -  Şi tu ai venit să vezi dacă nu mă folosesc de braţe salariate, ca să mă sprijin de gardul ăsta, mă, Stalin?  îi vorbi omul, uitând pentru câteva clipe că trebuia să fie  atent la ce spune, chiar şi la el acasă. Apoi imediat el începu să tuşească tare şi să cerceteze împrejurimile, dar nimeni nu părea să se afle prin apropiere, ca să-i audă vorbele nu tocmai prudente. Marş sub şopron, Pelin! se grăbi să adauge, ridicând intenţionat glasul şi rostind apăsat numele Pelin. Din dosul gutuilor şi al prunilor, care creşteau pe lângă ulucile spoite cu var ale vecinului din cealaltă parte a locului viran, răsună un hămăit scurt, urmat de o sudalmă a cuiva, apoi se aşternu o linişte relativă, iar Pelin se retrase ascultător sub acoperişul pătulului, unde rămase tolănit şi cu capul pe labe.
           Cu vreo zece ani mai înainte, când unul din oamenii care le lucrau pământul le adusese, într-o primăvară, un pui de câine ciobănesc, cu cerul gurii negru şi cu coada retezată, Elvira, cu nesfârşitul ei har onomastic, împreună cu fiul său Virgil, se grăbiseră să-l boteze Stalin, spre amuzamentul cunoscuţilor şi al vecinilor. Pe uliţele comunei mărşăluiau pe atunci trupele bine înarmate ale Wermacht-ului, în vreme ce războiul din Răsărit stătea să înceapă, astfel că numele dictatorului bolşevic de la Kremlin părea tocmai bun să fie purtat de un câine din România. Ba chiar câţiva dintre prietenii lui Virgil, care aveau pe acasă căţelandri, găsind oportun şi spiritual gestul, se grăbiseră la rândul lor să îi urmeze exemplul. Numele Stalin ajunsese astfel, pentru o vreme, să aibă o semnificaţie dublă: câine, la propriu şi la figurat. Câţiva ani mai târziu însă, când tancurile sovietice aveau să-şi facă auzit huruitul de şenile puţin încurajator pe străzile capitalei României, ceea ce păruse oportun şi spiritual devenise deodată inoportun şi stupid şi mulţi dintre stalinii patrupezi ai satului fuseseră în grabă luaţi şi căsăpiţi prin fundul curţilor. În acest timp, pe şoseaua pe care răsunaseră până nu de mult cizmele nemţeşti se scurgeau ivanii cei iubitori de vodcă şi de Kalaşnikov. Când nu duhnea, eliberarea se putea întâmpla să-şi spargă timpanele sau să-ţi găurească scăfârlia. În ceea ce-l privea, Virgil cruţase viaţa bietului patruped, rebotezându-l în grabă cu inocentul nume de Pelin. Noul nume fusese adoptat rapid şi cu inteligenţă de către câine, care nu apucase să îmbătrânească atât de mult, încât  să nu se mai poartă adapta vremurilor în rapidă şi halucinantă schimbare. Doar vecinii şi cunoştinţele apropiate ori rudele mai zâmbeau cu subînţeles, atunci când îi auzeau pe cei din familia Teodorescu strigându-şi câinele pe noul său nume. Şi adevărul era că acel nou nume îl disimula perfect pe cel vechi, devenit inoportun şi primejdios.
           Când reveni în casă, Stelian îşi găsi soţia adormită, cu lampa aprinsă alături pe masă şi cu flaconul de medicamente  pe noptieră, alături de o Biblie mică, din care îşi făcuse în ultimii ani obiceiul să citească înainte de culcare. Preţ de câteva clipe, el îi privi chipul obosit de bătrâneţe şi de griji. Femeia respira anevoios şi articula prin somn numele Cristianei, fata lor mai mică, moartă la Bucureşti, în urma  bombardamentului de la 4 aprilie 1944.

(fragment din romanul Cronica Teodoreştilor)

VOICES OF CONTEMPORARY WORLD/VOCI ALE LUMII DE AZI: NATHANAEL S. ROUNDS

NATHANAEL S. ROUNDS - A SELF-PORTRAIT
UN AUTOPORTRET
Nathaniel S. Rounds was born in Texas, weaned in New Hampshire and educated/corrupted in the Maritimes. He shares an apartment in Port Orange, Fl with three children, a reluctant uncle, a wife, and a mother who seems always to know best.
Poetry Below!
***
Nathaniel S. Rounds s-a născut în Texas, a fost înţărcat în New Hampshire şi a primit educaţie în Provinciile Maritime (Canada). Locuieşte într-un apartament din Port Orange (Florida) împreună cu trei copii, un unchi şovăielnic, o soţie şi o mamă care pare să aibă mereu dreptate.
Urmează poezia!

CODE ADAM
Wal-Mart parking lot
West Lebanon, NH
The store is too small to stay open 24/7
At two in the a.m., it’s been closed for
Four hours to the public
But stockers with box cutters
Can rearrange split pea soup and toilet paper
Until the sun remembers to take its weary elevator
And to get out at the top floor

But for now, cold, blue light from a lamp on a pole
Illuminates and simultaneously obscures with harsh shadows

Hueso Difrancesco
A Spaniard
A mystery
Driven into the land of distress
In utero
He will travel to the land of hardship
Where the lion and the leopard growl
Where one is paid visit
By flying snakes with charmed tongues
Where there is no benefit for the common man

Hueso dons the feathered disguise
Of a High School mascot
A chicken
Boards a taxi with Zeke the one-legged bandit
And a fistful of debit cards

They mask off the windows with duct tape
With the exception of a one inch diameter hole
In the rear window
A 2x reading glass lens projects an upside down retreat in progress
As they slither down the east coast on route one

Hueso and Zeke eat cheese wiz sandwiches
The driver plays music from the Far East
On a tape deck

They park on Daytona Beach
Rest
Then take off for a destination
Known by locals as Iconium
To have their flesh healed
To answer impenetrable questions
To capture spiritual illuminations
To deliver sales floor associates folding blouses
From chain store bondage

With currency north and south of the border
Comix colo(u)r cash and Mexican pesos
Bottles of cheap brandy
Pup tents and the Kitāb al-Manāzir
Flowers to place on the ground in front of foreclosed homes
Abandoned banks
Public middle schools, parks by the water where people seldom go
Unless they are running for shelter
Or chasing someone down

CODUL ADAM
Parcarea de la Wal-Mart
Libanul de Vest, NH
Magazinul e prea mic pentru a fi deschis non-stop
La două dimineaţa, a fost închis timp de
Patru ore pentru clienţi
Numai lucrătorii posesori de cuttere
Reaşază mâncarea de mazăre şi hârtia igienică
Până ce soarele îşi aminteşte să urce-n liftu-i obosit
Şi să coboare la ultimul etaj

Acum însă, lumina rece şi albastră de la un felinar
Aruncă şi lumini şi umbre dure asupra lui

Hueso Difrancesco
Un spaniol
Un mister
Adus pe tărâmul suferinţei
In utero
El va călători spre tărâmul greutăţilor
Unde mârâie furioşi leul şi leopardul
Unde vin în vizită
Şerpi zburători cu limbi vrăjite
Unde omul obişnuit nu se alege cu nimic

Hueso îşi pune costumul cu pene
Al unei mascote de colegiu
Un pui
Ia un taxi alături de Zeke, banditul şchiop
Şi o mână de cărţi de debit

Ei acoperă geamurile cu bandă adezivă
Lăsă un ochi de doi centimetri
Pe fereastra din spate
Lentila 2x de la o lupă proiectează un film răsturnat al retragerii
Pe când ei coboară şerpuind coasta de est pe autostrada unu

Hueso şi Zeke mănâncă sandvişuri cu cremă de brânză
Şoferul pune muzică din Orientul Îndepărtat
La un deck

Opresc maşina în Daytona Beach
Se odihnesc
Apoi pornesc spre o destinaţie
Pe care localnicii o numesc Iconium
Să-şi vindece trupul
Să răspundă la întrebări de ne-nţeles
Să primească iluminare spirituală
Să salveze vânzători ocupaţi cu aranjarea bluzelor
Din sclavia lanţului de magazine

Şi la nord şi la sud de graniţă
Benzi desenate colorează bani gheaţă şi peso mexicani
Sticle de coniac ieftin
Adăposturi de pânză şi Kitāb al-Manāzir
Flori de pus pe pământ în faţa caselor executate silit
Bănci abandonate
Gimnazii publice, parcuri de lângă ape unde oamenii merg rar
Dacă nu caută un adăpost
Sau nu urmăresc pe cineva.

Translator: Andrea Niculae

MULTICULTURAL EVENT/EVENIMENT MULTICULTURAL

CONTEMPORARY LITERARY HORIZON 
ANTHOLOGY 2010

SELECTED TEXTS - CRITICAL OPINIONS - CHM AUTHORS INDEX

TRI-LINGUAL VERSIONS (ENGLISH-SPANISH-ROMANIAN)

*   *   *

25 EUROS PER COPY IN SEPTEMBER 2010

Advance payments are availble via PayPal at the following e-mail address:

biggyshor@gmail.com

 *   *   *

COMING THIS AUTUMN - BUY NOW

AN ANTHOLOGY FOR VALUABLE READERS!

GERMAN PERSPECTIVES/PERSPECTIVE GERMANE: RAYMOND WALDEN

14 SENTENZEN / 14 SENTENCES / 14 AFORISME 

    1. Die Evolution entwickelte dem Menschen das Bewusstsein. Es gab sich jedoch kein Sinn zu erkennen. Da entstand Gott.
    2. Demokratische Ideale verkommen zur Finanzierung des Kapitalismus.
    3. Das Glauben ist eine Konsequenz des Nichtwissens, der Glaube die Tragödie der Wissensverweigerung.
   4. Kathedralen, Schlösser, Burgen, Tempel, Amphitheater, Pyramiden – grandioses Weltkulturerbe!  Ausgepresst aus den Sklaven, Leibeigenen und Unterdrückten, körperlich geschunden, geistig zerstört, gemordet. Kultur muss erst noch definiert werden.
    5. Astrologie ist ein falsches Zeugnis vom Kosmos.
    6. Weitaus die meisten Kämpfer sind Verlierer.
    7. Aus der Distanz gibt kein Stern einen Laut. Schweigen beschreibt Distanz.
Bei Liebenden ist das anders.
    8. Viele Menschen leben, ohne es zu wissen.
    9. Was gesund sei, bestimmen Dr. Schwätzer, Dr. Mirakel und Dr. Pharma.
   10. Der Mond borgt sein Licht von der Sonne und bringt damit, kann man es glauben, Scharen um den Verstand.
   11. Denunziation heißt das methodische Vorspiel der Inquisition.
   12. Ein gelungenes Essen verwöhnt die Seele, der Körper urteilt später.
   13. Wachstum der Reichen nährt den Hunger der Armen.
   14. Unzählige Aufspaltungen der Religionen verraten menschlichen Ursprung der Götter.
____________________
   1. Evolution developed men’s consciousness. But there wasn’t found any sense of it.
Thus God came into existence.
   2. Democratic ideals degenerate into the financing of capitalism.
   3. Believing is the consequence of not knowing, faith is the tragedy of the refusal to knowledge.
  4. Cathedrals, castles, palaces, temples, amphitheatres, pyramids – brilliant heritage of world culture! Crushed out from the slaves, bondmen and the suppressed ones, tormented physically, destroyed mentally, murdered.
Culture still has to find its definition.
   5. Astrology means a false witness to the universe.
   6. By far most of the fighters are losers.
   7. From the distance stars make no sound. Silence is describing the distance.
It is different with lovers.
   8. So many people are living without wanting to know about.
   9. What should be healthy is decided by Dr. Chatterbox, Dr. Miracle and Dr. Pharma.
   10. The moon borrows its light from the sun and, believe it or not, drives crowds mad.
   11. Informing on somebody is the methodological prelude of the inquisition.
   12. A splendid meal may delight your soul. Your body will tell you later.
   13. Growth of the ritch feeds the hunger of the poor.
   14. Countless religious splittings give proof of the gods’ man-made origin.
___________________
  1. Evoluţia a născut în oameni conştiinţa. Dar cum niciun rost nu i-a fost găsit, atunci a fost inventat Dumnezeu.
   2. Idealurile democratice degenerează în finanţarea capitalismului.
   3. Să crezi este consecinţa necunoaşterii, credinţa este tragedia refuzului de a cunoaşte.
   4. Catedrale, castele, palate, temple, amfiteatre, piramide - splendidă moştenire a culturii umanităţii! Redusă la ruine de sclavi, robi şi de cei asupriţi, chinuiţi fizic, distruşi mental şi omorâţi... Cultura îşi caută încă definiţia.
   5. Astrologia e o falsă mărturie despre Univers.
   6. De departe, majoritatea luptătorilor sunt învinşi.
   7. Din depărtare, stelele nu fac niciun zgomot. Tăcerea descrie distanţa. Cu iubiţii e invers.
   8. Atât de mulţi oameni trăiesc fără să vrea să conştientizeze asta.
   9. Ceea ce ar trebui să fie sănătos este hotărât de Dr. Gură-Spartă, Dr. Minune şi de Dr. Farma.
  10. Luna îşi împrumută lumina de la soare şi, credeţi sau nu, înnebuneşte mulţimile.
  11. Să te informezi despre cineva este începutul metodologic al inchiziţiei.
  12. O masă minunată îţi poate încânta sufletul. Trupul ţi-o va spune mai târziu.
  13. Bunăstarea bogaţilor se hrăneşte din foamea săracilor.
  14. Nenumărate schisme între religii sunt dovada că zeii au luat naştere din plăsmuirea oamenilor.
__________________
     Traducător/ Translator: Ana-Maria-Nicoleta Mitrofan
     Corector/ Proofreader:  Roxana Gabriela Bodîrcă
__________________

    UN SPIRIT CRITIC / A CRITICAL SPIRIT: RAYMOND WALDEN

   
   Kosmopolit, Pazifist, frei von Religion, Autor des Kosmonomischen Manifests (Archiv Mai 2008) und von Menschliches Glauben (Archiv August 2008), populärwissenschaftlicher Astronom. Herzlich willkommen auf meiner kosmonomen Internetseite. Ausdrücklich begrüße ich auch jene Besucher, die aus verschiedenen Gründen dieses Blog "geheim" anklicken. Mein Engagement ist ein Versuch, den Menschen durch konsequentes Denken Humanität,Gewaltfreiheit, Gleichberechtigung und freiheitliche Demokratie ans Herz zu legen. Denn die Menschheit verharrt angesichts moderner Technologien in archaischen Verhaltensmustern. Das ideologisch absichtliche oder verdrängende Verstoßen gegen objektiv geltende Naturgesetze zerstört die Grundlagen des Lebens und die ethischen Gesetze der Menschenwürde. Kosmos = Welt; Nomos = Gesetz. Kosmonomie = Humanes Leben durch Achtung des Mikro- wie des Makrokosmos'! Die Welt lässt sich zunehmend erschließen und nicht gesundbeten.
____________
   Raymond Walden is a contemporary German writer and philosopher. He is the author of Kosmonomischen Manifests / Cosmonomic Manifesto (2008) and other original studies. For Raymond Walden we are not living in „the best possible world“. His analytical and critical spirit is not comfortable for some postmodernist or decadent mentality, but it is a necessary approach on behalf of human reason.
     Since 2009, Raymond Walden is a constant contributor to CHMagazine.
____________
   Raymond Walden este un scriitor şi un filosof german contemporan. Este autorul lucrării Kosmonomischen Manifests / Manifestul cosmonomic (2008) şi al altor studii originale. Pentru Raymond Walden nouă nu ne este dat să trăim chiar în „cea mai bună dintre lumile posibile“. Spiritul sau analitic şi critic nu este confortabil pentru mentalitatea postmodernistă sau decadentă, dar reprezintă un demers necesar în numele raţiunii umane. Nu este nici o îndoială că vocea lui Raymond Walden trebuie ascultată, chiar dacă nu ne este întru totul pe plac.
     Din anul 2009, Raymond Walden este colaborator al revistei noastre.  
                                               
                                                                          Daniel Dragomirescu