Le temps passe
Pendant ce temps, Félix devient un jeune homme fort et plaisant. Il poursuit son travail à la ferme où ses patrons le considèrent comme le fils qu’ils n’ont pas. Il prendra la succession de leur métier et ils en ressentent une très profonde fierté.
Le jeune homme se contente de bûcher dur et n’a guère le temps de se morfondre sur lui-même. Il garde dans son coeur l’amour qu’il porte à sa sœur, à son frère et se demande chaque jour ce qu’il advient d’eux. Aussi, il s’interroge sur son père qui doit être âgé, à présent et se demande ce qu’il peut bien devenir depuis le temps de leur séparation. Quoiqu’il en soit, il demeure sans aucune nouvelle de sa famille et il vit profondément meurtri par cette absence.
Il ne sait plus qui, un jour, pourra lui fournir un témoignage sur Lucie et Max, sur son père. Qui lui apportera cette joie inestimable? En attendant il se contente d’être un bon gars, un parfait agriculteur et observe le ciel lorsque les oiseaux quittent le pays en ces jours d’automne. Il ressent alors l’étreinte plus forte d’une immense nostalgie et il pense à sa mère. Pauvre maman morte un soir d’effroyable fièvre, emportée par une toux sauvage, plongée dans une si grande pauvreté que le médecin n’est pas venu. Félix serre les poings comme le jour de ses dix ans où tout a basculé. En regardant le vol des grues cendrées, des larmes montent à ses yeux, puis il s’effondre sur le sol, victime de ses sanglots.
De son côté, Lucie devient de plus en plus pâle et faible. Elle se tue à la tâche et personne ne prend soin d’elle. Elle se demande qui pourrait bien lui venir en aide. Qui pourrait avoir pour elle la moindre petite compassion. Du fond de sa misère, elle ne parvient plus à savoir si la bonté existe, si le respect et la considération font partie de ce monde. Elle ne connaît que cris et brutalité, ordre et coups. Jamais, elle n’est encouragée, remerciée, complimentée. Elle ne sait plus rien de la beauté de ce monde, elle ne voit que laideur, méchanceté, autorité, salissures et humiliations. Elle baisse la tête sous les réprimandes qui fusent des quatre côtés à la fois, celles de la mère, du père et de leurs deux filles vaniteuses, perfides et sournoises.
Qui pourra la sauver de cet endroit? Est-ce la petite souris grise qui vit dans son réduit, la mésange bleue qui sautille à la fenêtre, le papillon citronné qui frôle son épaule les jours de beaux temps ?... Déjà, voici l’automne roussi, bientôt l’hiver sera là et la neige avec lui. Elle découvre les saisons aux fenêtres de la maison car elle demeure ici, condamnée à ne jamais sortir.
– Oui, qui viendra ?... soupire-t-elle, souvent, la tête à la fenêtre et les yeux perdus au loin dans le ciel.
Timpul trece
În acest timp, Félix devine un tânăr puternic şi plăcut. Lucrează mai departe la fermă, unde stăpânii lui îl consideră drept fiul pe care nu îl au. Le va moşteni meseria şi se simt foarte mândri pentru asta.
Tânărul se rezumă să trudească din greu şi nu are timp de lâncezeală. Păstrează în inima sa dragostea pentru sora lui, pentru fratele său şi se întreabă în fiecare zi ce au devenit. El îşi pune întrebări şi despre tatăl său, care trebuie să fie bătrân în prezent, şi se întreabă ce s-a întâmplat cu el după ce s-au despărţit. Orice ar fi, rămâne fără nici o veste despre ai lui şi trăieşte adânc marcat de această absenţă.
El nu ştie cine, într-o zi, îi va putea oferi o mărturie despre Lucie şi Max, despre tatăl lor. Cine îi va aduce oare această bucurie nemăsurată? Aşteptând, el se mulţumeşte să fie un băiat bun, un agricultor perfect şi observă cerul când păsările călătoare pleacă în aceste zile de toamnă. El simte atunci apăsarea puternică a unei nostalgii şi se gândeşte la mama sa. Sărmana mamă defunctă într-o seară când a fost cuprinsă de o incredibilă febră, doborâtă de o tuse rea, cufundată într-o sărăcie lucie, din care cauză nici un doctor nu a venit să o vadă. Félix îşi strânge pumnii, ca în ziua când, la zece ani, totul s-a prăbuşit pentru el. Urmărind zborul păsărilor cenuşii, lacrimi îi apar în ochi, apoi se prăbuşeşte la pământ, pradă hohotelor de plâns.
În ce-o priveşte, Lucie devine tot mai palidă şi mai slabă. Se omoară muncind şi nimeni nu are grijă de ea. Se întreabă cine ar putea s-o ajute. Cine ar putea să aibă pentru ea cea mai mică milă. Din adâncul mizeriei sale, nu mai ştie dacă bunătatea există, dacă respectul şi consideraţia fac parte din această lume. Nu ştie decât de strigăte şi de brutalitate, porunci şi lovituri. Niciodată nu este încurajată, nu i se mulţumeşte, nu este lăudată. Nu mai ştie de frumuseţea acestei lumi, nu vede decât urâţenie, răutate, autoritate, umilinţe. Pleacă fruntea sub dojenile care vin din toate părţile deodată, de la mamă, de la tată, de la cele două fiice ale lor vanitoase, perfide, meschine.
Cine o va putea salva din locul ăsta? Oare şoricelul cenuşiu din bârlogul ei, păsărica albastră care sare prin faţa ferestrei, fluturele galben care îi atinge umărul în zilele cu vreme bună? Iata deja toamna roşcată, în curând va veni şi iarna şi zăpada odată cu ea. Descoperă anotimpurile la ferestrele casei, căci ea rămâne aici, condamnată să nu iasă niciodată.
̶ Cine, cine va veni? suspină ea, cu capul la fereastră şi privirea pierdută pe cer.
(din cartea Max, micul vrăjitor, col. “Bibliotheca Universalis”, 2019)
Profil
Dana Lang (13 aprilie 1946, Lyon, rezidentă la Monts-du-Haut, Beaujolais) este o poetă franceză, povestitoare profesionistă şi artistă. Fondatoare a Casei de Povestiri din Cerge (1991) şi organizatoare a Festivalului Povestirii şi al Povestitorilor din Cabarete “Săgeţile Zânelor”. Societară a Autorilor şi Compozitorilor Dramatici. Membră a Asociaţiei Scriitorilor Bretoni. Societară a organizaţiei Arte şi Litere din Franţa, membră în biroul UERAA (Uniunea Scriitorilor din Rhône-Alpes-Auvergne), ambasadoare a Cercului Ambasadorilor Universali ai Păcii. În 2014 a fost cooptată în World Académy of Arts şi în Culture and World Congress of Poets. Premii: Edmond Rostand, Paul Éluard, Paul Valéry, Prix des frères Grimm, Trophée d'Andersen, Trophée Homère, Le Lauzun de Bronze şi Trophée John Ronald Tolkien. Acest trofeu a fost obţinut la 10 septembrie 2017 şi i-a fost acordat de Centrul European pentru Promovarea Artelor şi Literelor la Thionville (Lorraine) pentru trilogia sa fantastică (Héroic Fantasy) Cei trei moştenitori ai Cheii Celor Şapte Lumi, scrise între 2003 – 2007, apoi din 2011 până în 2013. Este autoare a numeroase povestiri şi texte poetice şi a mai multor cărţi tipărite. Publicată în OLC: 5, 6 / 2018, 1/2019. Inclusă în a doua Antologie literară franceză (2019).
Dana Lang (née le 13 avril 1946 à Lyon, résidant à Monts-du-Haut - Beaujolais) est une poète française, conteuse professionnelle et artiste. Fondatrice de la Maison du Conte au Cerge (1991) et organisatrice du Festival de Conte et des Conteurs en Cabarets «Flèches des Fées». Sociétaire des Auteurs et Compositeurs Dramatiques. Membre de l'Association des Écrivains Bretons. Sociétaire des Arts et des Lettres de France, membre du bureau de l' UERAA (Union des Écrivains de Rhône-Alpes-Auvergne), ambassadrice du Cercle des Ambassadeurs Universels de la Paix. En 2014, elle est nommée membre de la World Académy of Arts et Culture and World Congress of Poets. Prix: Edmond Rostand, Paul Éluard, Paul Valéry, le Prix des frères Grimm, le Trophée d'Andersen, le Trophée Homère, Le Lauzun de Bronze et le Trophée John Ronald Tolkien. Ce Trophée a été obtenu le 10 septembre 2017 et décerné par le Centre Européen pour la Promotion des Arts et Lettres à Thionville (Lorraine) sur sa trilogie fantastique (Héroic Fantasy) 'Les 3 Héritiers de la clef des 7 Mondes' écrite de 2003 à 2007, puis de 2011 à 2013. Auteure de nombreux contes et textes poétiques et de plus de 40 livres publiés. Publiée dans “Bibliotheca Universalis”: 5, 6 / 2018, 1/2019. Incluse dans la seconde Anthologie littéraire française (2019).
