ORIZONT 2020

EDITORIAL TEAM OF
CONTEMPORARY LITERARY HORIZON

BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

ORIZONT RETROSPECTIV (2)

INDEX 2019 
“BIBLIOTHECA UNIVERSALIS”

181. Paul Sutherland, “Red Streamers. Fanioane roşii”. Traducere de Andreea Maria Tufeanu, Irina Diaconu

182. Dana Lang, “Max, le petit sorcier. Max, mixcul vrăjitor”. Traducere de Daniel Dragomirescu

183. Petru Istrate, “Ecouri lirice. Lyrical echoes”. Traducere de Elena Ţăpean

184. Dana Lang, “Les sanglots du vent”

185. Neil Leadbeater, Monica Manolachi, “Brasília”. Traducere de Monica Manolachi

186. Paul Sutherland, “Red Streamers”

187. *** ”Anthologie de poésie française. Antologie de poezie franceză, II”. Trad. de Daniel Dragomirescu

188. Petru Istrate, “Misterele Indiei (I). La izvoarele Gangelui”

189. Kees van Meel, “Vorbij de tijd. Beyond of Time. Au-delà du temps”. Trad. franceză de Noëlle Arnoult 

190. Petru Istrate, “Misterele Indiei (2). Brahma şi cele 5 principii”

191. Dana Lang, “Puisque tu vis, Philippe”

192. Morelle Smith, “Europe. Europa”. Traducere colectivă

193. *** ”Pela infinita noite. Prin noaptea infinită. Segunda antología de poetas portugueses”. Coordonator Antonío MR Martíns. Traducere de Daniel Dragomirescu 

194. Petru Istrate, “Misterele Indiei (III). Vârcolacul din Pondicherry”

195. Petru Istrate, “Misterele Indiei (4). Oracolul din Delhi”

196. Vlad Oncescu, “Privighetoarea şi alte poezii. Le rossignol et autres poésies”. Traducere de Daniel Dragomirescu

197. Gregory Vincent St Thomasino, “Stephen’s Landing”

198. Dana Lang, “Je vous écris, frères humains”

199. Ruben van Rompaey, “Dagen in Nanning. Days in Nanning. Zile în Nanning”. Traducere de Elena Ţăpean

200. Dana Lang, “À l’aube d’un jour. Humanité”

201. J. M. White, “The Merchant of Dreams. Neguţătorul de vise”. Traducere de Roxana Doncu

202. Ettore Fobo, “I maestri del’oblio. Les maîtres de l’oubli”. Traducere în franceză de Noëlle Arnoult

203. Douglas Lipton, “Neem – an experience of India. Neem – o experienţă indiană”. Traducere de Elena Ţăpean

204. Tomislav Marijan Bilosnić, “Odisej. Odysseus. Odiseu. Ulysse”. Traduceri de Ute Karlavaris-Bremer (germană), Monica Dragomirescu (română), Noëlle Arnoult (franceză)

205. Gheorghe Glodeanu, “Exerciţii de supravieţuire. Jurnal de sanatoriu”

206. Dana Lang, “Poindra le jour”

207. Jacques-Henri Denaud, “L’Impuissance du fou”

208. *** “World Anthology. Anthologie mondiale. Antología mundial”. Traduceri coordonate de Daniel Dragomirescu

209. Pascal Dague, “À l’encre de mon coeur”

210. *** ”Antología literária brasileira. Antologie literară braziliană”. Traducere de Daniel Dragomirescu 

BIBLIOTHECA UNIVERSALIS.

ALL THE WORLD IN A LIBRARY.

ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN No 6 (74) / NOVEMBER - DECEMBER 2019

ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN 

6 (74) / NOIEMBRIE – DECEMBRIE 2019

EDITORIAL

Daniel Dragomirescu, “Anul 2019”

ORIZONTURI CRITICE

Dana Lang, “Le Tibet n’est pas la Chine”

Francisco da Cunha e Silva Filho, “La critique littéraire ne peut pas mourir”

E. A. C. Lenoble, “Les amours de Jésus (III)”

Catherine Mirande, “Le Temps du pardon”

ORIZONTUL PROZEI

Jean-Claude Sartelet, “La déconvenue”

Jacklynn Beckman, “Du plus profond de la vague”

Cicéron Angledroit, “Un jour... Çà commence mal”

Jacques-Henri Denaud, Trois fragments de roman

ORIZONTURI POETICE

Ettore Fobo (Italia)

Kees van Meel (Olanda)

Richard Livermore (Regatul Unit)

Douglas Lipton (Regatul Unit)

Tomislav Marijan Bilosonić (Croaţia)

John Tischer (Statele Unite)

Michael White (Statele Unite)

Lea Diaz (Spania)

Chokri Omri (Tunisia)

ORIZONTURI FRANCEZE

Noëlle Arnoult

Pascal Dague

Gilles St.-Onge

Marie Cholette

Rosa Favella

Frédéric Fort

Valérie Perrin

Alain Flayac

ENCART ORPHIQUE: GEORGES DE RIVAS

INDEX 2019

TRADUCERI

Roxana Doncu, Monica Manolachi, Mădălina Bănucu, Monica Dragomirescu, Daniel Dragomirescu, Noëlle Arnoult (Franţa), Ute Karlavaris – Bremer (Germania), Raymond Walden (Germania)

CLH 6 (74) / 2019. COMING SOON

A JOURNAL FOR VALUABLE READERS

ORIZONT RETROSPECTIV

INDEX 2019 

A

Adeshino, Ademola 4

Angledroit, Cicéron 1, 2, 3, 4, 5, 6

Arnoult, Noëlle 1, 2, 3, 4, 5, 6

Awodeyi, Johnzoe 4

Ayodele, Oyebanji David 4

B

Bannister, Mike 1, 2, 3, 4

Beckman, Jacklynn 1, 2, 3, 4, 5, 6

Bilosonić, Tomislav Marijan 6

Boulmé, Romain 1, 2, 3

C

Céfis, Colette 3, 4, 5

Cholette, Marie 1, 2, 3, 4, 5, 6

Ciureanu, Leonard 5

Cunha Silva Filho, Francisco da 1, 2, 3, 4, 5, 6

D

Dague, Pascal 1, 2, 3, 4, 4 (special), , 6

Denaud, Jacques-Henri 5, 6

Doncu, Roxana 1, 2

Dragomirescu, Daniel 1, 2, 3, 4, 5, 6

Dună, Ramona Elena 1, 2

Dzoka, Koko 4

E

Esquivel, Juan Eduardo 2, 3

Esso, Armand M. 4

F

Favella, Rosa 1, 2, 3, 4, 5, 6

Flayac, Alain 4, 5, 6

Fletcher, Simon 5

Fobo, Ettore 4, 5, 6

Fort, Frédéric 2, 3, 4, , 6

G

Gallou, Josette 1, 2

Glodeanu, Gheorghe 5

González, Natalia 1

H

Humphreys, Louisa 3

I

Igna, Radu 4

Inocêncio, Oziella 2

K

Koffiga Kavege, Ernest 1

L

Lang, Dana  1, 2, 3, 4, 5, 6

Leadbeater, Neil 5

Lenoble, E.A.C. 4, 5, 6

Lipton, Douglas 1, 5, 6, 6 bis

Livermore, Richard 1, 5, 6

Lopes, Raymundo Luiz 1, 2

M

Meel, Kees van 1, 2, 4, 5, 6

Mein, Paul 1, 2

Milot, Dominot 1, 2, 3

Mirande, Catherine 2, 3, 4, 5, 6

O 

Olatunde, Abiola 6

Omri, Chokri 6

Oncescu, Ana-Maria 1, 4

Oncescu, Vlad 2, 4

P

Pagnier Guillot, Christine 2, 3, 4

Păduraru, Mariana 3

Pernjak, Darko 4

Perrin, Valérie 1, 2, 3, 4, 5, 6

Q

Quinzeiro, Gilvaldo 1, 3, 4

R

Riggs, Donald 1, 4

Rivas, Georges de 1, 2, 3, 5, 6

Rives, Martine 2

Rompaey, Ruben van 1, 2, 3, 4

Rossell, Anna 1

S

Saravia, Diego 1, 2

Sartelet, Jean-Claude 1, 2, 3, 4, 5, 6

Smith, Morelle 1

Stancu, Constantin 3

St-Onge, Gilles 1, 2, 3, 4, 5, 6

T

Taillabresse, Jean 1, 2

Thépenier, Jean-Sylvestre 1, 2

Thomasino, Gregory Vincent St. 1, 2

Tischer, John 1, 3, 4, 5, 6

Troncoso, Carmen 1, 3

Ţ

Ţapean, Elena 5

U

Utters, Wild 1, 2

V

Vondoly, Sébastien 4

W

Walden, Raymond 1, 2, 3, 4, 5

White, Michael 1, 2, 3, 4, 5, 6

INDEX TRADUCERI

Arnoult, Noëlle 1, 2, 3, 4, 5, 6

Bănucu, Mădălina 6

Cardon, Charmain 1

Doncu, Roxana 1, 2, 4, 5, 6

Dragomirescu, Daniel 1, 2, 3, 4, 5, 6

Dragomirescu, Monica 2, 3, 6

Ilie, Florentina Adina 3

Iosif, Mara-Alexandra 3

Karlavaris – Bremer, Ute 6

Lovrenčić, Željka 1, 4

Manolachi, Monica 1, 2, 4, 5, 6

Namur, Bianca 4

Oncescu, Ana-Maria 1, 2, 4, 5

Secărescu, Irina 1

Ţăpean, Elena 1, 2, 3, 4, 5

Walden, Raymond 1, 2, 3, 4, 5, 6

AMERICAN HORIZONS: JOHN TISCHER

The Night Before

The town is too quiet for a Friday night…

even the dogs.

The day went too quickly, as if it knew

it’s time was up.

The moment before you strike a wooden

match with your finger, as you look at it,

tension, attention; nothing else.

How fresh, when the air is cleared,

when there’s nothing on the plate,

when the toys have been put away,

ready to slip back into eternity.

The new day will rise

with so much from yesterday 

not a memory.

Profile

John Tischer (1949, Chicago, United States). Poet, prose writer, bohemian figure. After 2000 he moved to Tepoztlan, Mexico. In John Tischer opinion: "It's no wonder truth is stranger than fiction....fiction has to make sense." he have been writing poetry since the 70's. A few published in “Windhorse”, a Buddhist literary mag. She also was on "Sleepless Nights", an electronica music radio show, KGNU, Boulder, Colorado, a dozen times in the late 1990’s when he read my poetry.” Part of his poetic creation may be read on his personal blog “Eggtooth Breaks Open”, a more than remarcable blog. Published in CLH: 4/2011, 2, 3, 4, 5, 6/2012, Ant. 3/2012, 1, 2, 4, 5/2013, 2, 6/2014, 1, 5, 6/2015, 1, 3, 4, 5, 6/2016, 1, 2, 4, 6/2017, 1, 2, 3, 4, 6/2018. Books in “Bibliotheca Universalis”: Brownian Life (poetry, 2015), Shoot out at the Poetry Factory (in collaboration with M. J. White, 2018).

NEW IN BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

L'Impuissance du fou by Jacques Henri Denaud

The book number 207 in "Bibliotheca Universalis"

"Nous ne pouvons que nous laisser prendre et emporter par ce récit terrible, mené tambour battant, commençant en un désert africain, au Niger (« Le désert vous isole, il vous marque, on en sort différent ») et s’achevant à Paris, 

entre les Invalides, la Gare du Nord, Châtelet…" (Noëlle Arnoult)  

An excellent french thriller. Coming soon.

BIBLIOTHECA UNIVERSALIS 

ALL THE WORLD IN A LIBRARY

NEW IN BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

COMING SOON.

BIBLIOTHECA UNIVERSALIS. 

ALL THE WORLD IN A LIBRARY.

ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN NR. 5 (73) / SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2019

EDITORIAL
Daniel Dragomirescu, “Remember noiembrie 1987”, p. 1

ORIZONTURI CRITICE
Gheorghe Glodeanu (România), Argument, p. 4
Francisco da Cunha e Silva Filho (Brazilia), “Reduction of full legal age bracket for young killers”, p. 6
Raymond Walden (Germania), “Carpe diem”, p. 8
Douglas Lipton (Regatul Unit), “We arrive in Delhi”, p. 11
E. A. C. Lenoble (Franţa), “Les amours de Jésus (II)”, p. 13
Catherine Mirande (Franţa), "Le Temps de l'Oubli", p. 16
Interview de Jean-Claude Sartelet (par Noëlle Arnoult), p. 17

ORIZONTUL PROZEI
Dana Lang (Franţa), “La Séparation”, p. 20
Jacklynn Beckman (Franţa) – “Ange et la lutte corse”, p. 24
Cicéron Angledroit (Franţa), “Comme un cheveu sur le wok”, p. 26
Jacque-Henri Denaud (Franţa), “Initiations”, p. 27
Elena Ţăpean (România), “Timpul”, p. 29

ORIZONTURI POETICE
Ettore Fobo (Italia), p. 30
Leonard Ciureanu (România), p. 32
Kees van Meel (Olanda), p. 33
Simon Fletcher (Regatul Unit), p. 34
Richard Livermore (Regatul Unit), p. 35
John Tischer (Statele Unite), p. 36
Michael White (Statele Unite), p. 37

ORIZONTURI FRANCEZE, p. 39 - 
Noëlle Arnoult, Pascal Dague, Gilles St-Onge (Canada), Marie Cholette (Canada), Georges de Rivas, Rosa Favella, Frédéric Fort, Valérie Perrin, Colette Céfis, Alain Flayac

MENSAJE PARA UN NUEVO EVENTO, p. 49

ENCART: JACQUES-HENRI DENAUD
Soulèvement, p. 50 - 53

AIDE-MÉMOIRE
La Révolte de Braşov, p. 54
Neil Leadbeater (Regatul Unit), “Nice Girls Don’t Stay for Breakfast”, p. 55

Traduceri. Traductions. Translations: 
Roxana Doncu, Monica Manolachi, Noëlle Arnoult, Raymond Walden, 
Elena Ţăpean, Ana-Maria Oncescu, Daniel Dragomirescu

COMING SOON!

THE WHITE HOUSE OF THE MEMORY

Remember November 1987

by Daniel Dragomirescu

The 15th of November 1987 marked the fall of the humane mask that the Romanian communist regime had been wearing. Self-legitimated as a political regime of 'popular democracy', yet installed with the help of the Red Army tanks on the 6th of March 1945 and maintained through a combination of populism, rigged elections, state despotism and terrorism, towards the end ofCeaușescu's presidency, Romanian communism was only representative of the dictator and the party nomenclature who enjoyed unlimited privileges. Following the generalized socio-economic crisis, determined by a series ofcatastrophic political decisions, towards the end of the 80s Romania suffered from cold and hunger, just like during the war. Food ratios were re-introduced like at the time Bucharest was being bombed by the Allies, while the shortage of consumer goods, starting with tooth paste, toilet paper or absorbent cotton and ending with the basic necessities (sugar, oil, bread) was widespread in the country. 

One waited for whole nights in fronts of the stores for the most trivial things, while the application of the long-promised principle of communist allocation of social welfare, "from each according to his means, to each according to his needs", was being postponed sine die. In railway stations I could see how people rushed towards international trains in order to buy medicine (sulfamethoxazole), cigarettes (Bulgarian BT or the not so good Albanian Gent) or clothes from Polish or East-German tourists. When night fell in the cold seasons (autumn and winter) thousands of villages were left in the dark, on account of the drastic economizing that Ceaușescu's bureaucrats had imposed, whereas goods trains carrying whole grain cars meant for export hurried through railway stations. The situation was not much better in cities and the capital of the country was starting to feel the crisis that got deeper and deeper from one year to the next. The gas pressure was low in the evening, the heat from the radiators and the central heating lasted for a couple of hours in the morning and evening, hot water ran for a few hours at the end of the week (not in every city, though), and saving power meant leaving whole neighbourhoods in the dark. After the winter of 1984-1985, I heard Bucharesters complaining of the freezing cold they had to put up with in their flats, converted into fridges, throughout the winter. 

One freezing morning, while queueing for milk, I saw a man collapsing on the pavement, dead. He had had a heart attack – people had had to wait for a long time in the cold, starting with 6 am, until the shop opened, so that they could get a bottle or two of milk or a jar of yoghurt. After the milk was quickly gone, for the rest of the day the shop turned into a kind of museum. The basic food in most shops was frozen ocean fish and Vietnamese shrimps, and instead of real coffee, people could only drink "nechezol", an indistinct mix od dubious substitutes with a brown colour (which was said to have caused countless cases of pancreatic cancer). Nevertheless, the regime claimed to be extremely benevolent towards its citizens and especially towards the workers, whom they claimed to represent like no other regime in history. The cult of Ceaușescu and his illiterate wife, Elena, had become grotesque, and Romanians were forced to applaud and honour the two "beloved children of the people". Some joker launched the joke that Romanians came to resemble the penguins from the North Pole – flapping their wings and feeding on fish. Even the socialist Mitterand, back then the president of France, had to disalign from Ceausescu's regime and limits further contacts with it, in order not to compromise himself.

This was the picture of everyday life in the Socialist Republic of Romania, when, on the 15th of November 1987, the great revolt of the workers from the Red Flag truck factory broke out in Brașov, a historical and beautiful city in the heart of the country. Nobody had expected something of this kind in Ceaușescu'sRomania, where the omnipresent political police (the Securitate), like Stalin's NKVD, had a large number of informants and was rigorously monitoring any hostile attitude or disidence from the line of the communist party and the 'socialist' and 'popular democratic' regime in Bucharest. The great revolt of the workers in Brașov was repressed with an incredible brutality for a state in 20thcentury Europe, and Europe was unable to do anything to prevent it. However, this revolt of the workers managed to unmask the dictatorship in the country. The political regime that had declared itself 'democratic' and 'of the workers' was neither in reality. It worked only for the benefit of the communist nomenclature, whose lifestyle, through its luxury, privileges and arrogance mimicked the lifestyle of some tribal aristocracy from a third world country. The communist totalitarian regime from Ceaușescu's Romania was nothing but a horrible tyranny, through which a minority was imposing its will on the popular majority, who was forced to eat frozen ocean fish, drink cold water (when there was tap water) and repeatedly applaud Ceausescu's endless demagogic speeches, bearing in silence all imaginable deprivations.

English version by Roxana Doncu 

Remember noviembrie del 1987

El día 15 de noiembrie del 1987 ha marcado la caída de la careta humanista del régimen comunista de Rumanía. Autolegitimado como un régimen político de “democracia popular” pero instaurado con los tanques del Ejército Rojo el 6 de marzo del 1945 y mantenido por medio de una combinación de populismo, elecciones fraudulentas, despotismo y terrorismo de estado, el comunismo de Rumanía había llegado a finales del reinado de Nicolae Ceausescu no representando más que al dictador y a la nomenclatura de partido, beneficiaria de privilegios ilimitados. Como consecuencia de la crisis económica y social generalizada, determinada por una larga serie de decisiones políticas catastróficas, a finales de los años 80, como en tiempos de guerra, en Rumanía el pueblo padecía frío y hambre. Las tarjetas alimentarias habían sido reintroducidas como en el periodo cuando Bucarest estaba siendo bombardeado por los Aliados, y la penuria de productos básicos, desde la pasta de dientes, el papel higiénico o el algodón medicinal hasta los alimentos indispensables y de primera necesidad (azúcar, aceite, pan) se había apoderado del país. 

Se esperaban noches enteras frente a las tiendas por los alimentos más comunes, y la aplicación del prometido principio de repartición comunista del bienestar social, “de cada quien según las posibilidades, a cada quien según las necesidades”, estaba siendo aplazado sine die. Por las estaciones, veíamos como la gente asaltaba los trenes internacionales para comprar de los turistas polacos o alemanes del este medicamentos (biseptol), cigarillos (el BT búlgaro o el Gent albanés de baja calidad) o ropa. Al caer la noche en las temporadas frías (otoño e invierno) miles de pueblos se quedaban a oscuras, a causa de las drásticas economías impuestas por los burócratas de Ceausescu, y por las estaciones pasaban de prisa los trenes mercantiles con vagones de cereales, totalmente destinados a la exportación. La situación no era mucho mejor ni siquiera en las ciudades e incluso la capital del país empezaba a sufrir las consecuencias de la crisis que año tras año se agravaba inexorablemente. La presión del gas bajaba durante la noche, el calor de los radiadores del sistema centralizado no duraba más que unas horas por la mañana y por la noche, el agua caliente corría un par de horas en los fines de la semana (pero no en todas las ciudades), y las economías con la corriente eléctrica dejaban a oscuras barrios enteros. Después del invierno de los años 1984-1985, he escuchado personalmente a algunos bucarestinos mayores quejándose del terrible frío que habían tenido que padecer durante el invierno en sus apartamentos, transformados en neveras. 

Una mañana helada de invierno, en una fila por la leche, he visto a un hombre desplomándose en la acera, por culpa de un ataque al corazón causado por las condiciones inhumanas, puesto que la gente tenía que esperar mucho tiempo en frío, desde las seis de la mañana hasta que abrían la tienda, para poder coger una o dos botellas de leche o un tarro de yogur. Después de que se agotaba, rápidamente, el surtido de leche, el resto del día la tienda se volvía algo parecido a un museo. Como alimentos básicos, en la mayoría de las tiendas había pescado oceánico congelado y camarones vietnameses, y en lugar de café verdadero sólo se podía tomar “nechezol”, una mezcla indefinida de sucedáneos dudosos de aspecto marrón (acerca de la que se rumoraba que había provocado muchos casos de cáncer de páncreas). En cambio, el régimen pretendía que es muy humano con los ciudadanos de la patria y sobre todo con la clase obrera, sobre la que decía que la representaba como ningún otro régimen político de la historia. El culto de Ceausescu y de su analfabeta esposa, Elena, superaba los límites del grotesco, y los rumanos se veían obligados a aplaudir y a rendirles homenaje a los dos “queridos hijos del pueblos”. Un bromista había lanzado la anécdota de que los rumanos habían llegado a parecerse a los pingüinos del polo norte – batiendo las alas y alimentándose con pescado. Hasta el socialista Fr. Mitterand, por entonces presidente de Francia, había tenido que deslindarse del régimen de Ceausescu y limitar severamente los contactos con él, para no comprometerse.

Este era el cuadro de la vida cotidiana en la República Socialista Rumanía cuando, el 15 de noviembre del 1987, estalló la gran revuelta de los obreros de la Fábrica de Autocamiones “La Bandera Roja” de Brasov, una ciudad antigua y hermosa ubicada en el centro del país. Nadie esperaba algo así en la Rumanía de Ceausescu, donde la policía política (La Seguridad) omnipresente (como el NKVD de Stalin) trabajaba con un gran número de informantes y vigilaba cuidadosamente cualquier manifestación hóstil o disidencia referente al Partido Comunista y al régimen “socialista” y “demócrata popular” de Bucarest. La gran revuelta de los obreros de Brasov fue reprimida con una brutalidad increíble para un estado de Europa en el siglo XX, y Europa no pudo impedir de ninguna manera la represión, pero esta revuelta obrera tuvo la fuerza de desenmascarar el régimen dictatorial del país. Este régimen político declarado “demócrata” y “obrero” en realidad no era ni demócrata, ni obrero, funcionando para el beneficio de la nomenclatura comunista, cuyo estilo de vida deslumbraba con sus lujos, privilegios y arrogancia tribal de un país tercermundista. El régimen totalitario comunista de Rumanía en la época de Ceausescu no era más que una terrible tiranía, donde una minoría imponía su voluntad frente a la mayoría popular, que tenía que consumir a más no poder pescado oceánico congelado, tomar agua fría (cuando el agua corría del grifo) y aplaudir al infinito los interminables discursos demagógicos de Ceausescu, aguantando en silencio todas las privaciones posibles.

Version español por Monica Dragomirescu

Remember noiembrie 1987

Ziua de 15 noiembrie 1987 a marcat căderea măştii umaniste a regimului comunist din România. Autolegitimat drept un regim politic de “democraţie populară”, dar instaurat cu tancurile Armatei Roşii la 6 martie 1945 şi menţinut printr-o combinaţie de populism, alegeri trucate, despotism şi terorism de stat, comunismul din România ajunsese spre finele domniei lui Nicolae Ceauşescu să nu îi mai reprezinte decât pe dictator şi nomenclatura de partid înzestrată cu privilegii nelimitate. Ca urmare a crizei economico-sociale generalizate, determinate de un şir de decizii politice catastrofale, spre finele anilor ’80, ca în timp de război, în România se suferea de frig şi de foame. Cartelele alimentare au fost reintroduse ca în anii când Bucureştiul era bombardat de Aliaţi, iar penuria de produse de larg consum, de la pasta de dinţi, hârtia igienică ori vata medicinală la alimentele de bază şi de primă necesitate (zahăr, ulei, pâine) a cuprins întreaga ţară. 

Pentru cele mai banale alimente, se aştepta nopţi întregi în faţa magazinelor, iar aplicarea promisului principiu de repartiţie comunistă a bunăstării sociale,  “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, era amânat sine die. Prin gări, vedeam cum oamenii luau cu asalt trenurile internaţionale, ca să cumpere de la turiştii polonezi sau est-germani medicamente (biseptol), ţigări (BT-ul bulgar sau mai prostul Gent albanez) sau îmbrăcăminte. La lăsarea întunericului în anotimpurile reci (toamna şi iarna) mii de sate rămâneau în beznă, din cauza economiilor drastice impuse de birocraţii lui Ceauşescu, iar prin gări treceau grăbite trenurile de marfă cu vagoane de cereale, în întregime destinate exportului. Situaţia nu era cu mult mai bună nici la oraşe şi chiar şi capitala ţării începea să se resimtă tot mai mult de pe urma crizei care se adâncea inexorabil de la un an la altul. Presiunea gazului scădea în timpul serii, căldura la calorifere din sistemul centralizat nu dura decât câteva ore dimineaţa şi seara, apa caldă curgea câteva ore la sfârşit de săptămână (dar nu în toate oraşele), iar economiile la curentul electric lăsau în beznă cartiere întregi. După iarna anilor 1984-1985, am auzit cu urechile mele bucureşteni în vârstă plângându-se de frigul cumplit pe care fuseseră siliţi să-l îndure peste iarnă în apartamentele lor, transformate în frigidere. 

Într-o dimineaţă geroasă de iarnă, la o coadă pentru lapte, am văzut un bărbat prăbuşindu-se pe trotuar fără suflare, din cauza unui atac de cord produs de condiţiile inumane, fiindcă oamenii trebuiau să aştepte mult timp în ger, de pe la ora şase dimineaţa, până la deschiderea magazinului, ca să poată apuca o sticlă-două de lapte ori un borcan-două de iaurt. După ce se epuiza, rapid, stocul de lapte, în restul zilei magazinul devenea un fel de muzeu. Drept alimente de bază, prin cele mai multe magazine se mai găseau peştele oceanic congelat şi creveţii vietnamezi, iar în loc de cafea adevărată se mai putea bea doar “nechezol”, un amestec indefinit de surogate dubioase cu aspect maroniu (despre care se zicea că provocaseră nenumărate cazuri de cancer de pancreas). În schimb, regimul pretindea că este extrem de uman cu cetăţenii patriei şi mai ales cu clasa muncitoare, pe care zicea că o reprezintă ca nici un alt regim politic din istorie. Cultul lui Ceauşescu şi al soţiei sale analfabete, Elena, friza culmile grotescului, iar românii erau obligaţi să aplaude şi să îi omagieze pe cei doi “iubiţi fii ai poporului”. Un glumeţ a lansat anecdota că românii ajunseseră să semene cu pinguinii de la polul nord – să bată din aripi şi să se hrănească cu peşte. Până şi socialistul Fr. Mitterand, pe atunci preşedinte al Franţei, a trebuit să se delimiteze de regimul lui Ceauşescu şi să limiteze sever contactele cu el, ca să nu se compromită.

Acesta era tabloul vieţii cotidiene din Republica Socialistă România când, la 15 noiembrie 1987, a izbucnit marea revoltă a muncitorilor de la Uzinele de Autocamioane “Steagul Roşu” din Braşov, un vechi şi frumos oraş situat în centrul ţării. Nimeni nu se aştepta la aşa ceva în România lui Ceauşescu, unde poliţia politică (Securitatea) omniprezentă (precum NKVD-ul lui Stalin) lucra cu un mare număr de informatori şi supraveghea cu străşnicie orice manifestare ostilă sau dizidenţă la adresa Partidului Comunist şi a regimului “socialist” şi “democrat popular” de la Bucureşti. Marea revoltă a muncitorilor de la Braşov a fost reprimată cu o brutalitate incredibilă pentru un stat din Europa secolului XX, iar Europa nu a putut cu nimic să o împiedice, dar această revoltă muncitorească a avut în schimb forţa de a demasca regimul de dictatură din ţară. Acest regim politic declarat “democrat” şi “muncitoresc” nu era în realitate nici democrat şi nici muncitoresc, el funcţionând spre beneficiul nomenclaturii comuniste, al cărei stil de viaţă friza prin lux, privilegii şi aroganţă stilul de viaţă al unei aristocraţii tribale dintr-o ţară a lumii a treia. Regimul totalitar comunist din România în epoca lui Ceauşescu nu era decât o teribilă tiranie, prin care o minoritate îşi impunea voinţa în faţa majorităţii populare, care trebuia să consume cât mai mult peşte oceanic congelat, să bea apă rece (când apa curgea la robinet) şi să aplaude la nesfârşit nesfârşitele discursuri demagogice ale lui Ceauşescu, suportând în tăcere toate lipsurile posibile.

Remember Novembre 1987

Le 15 novembre 1987 a marqué la chute du masque humaniste du régime communiste de Roumanie. Auto-légitimé comme un régime politique de “démocratie populaire”, mais imposé par les tanks de l’Armée Rouge le 6 mars 1945 et maintenu par une combinaison de populisme, d'élections truquées, de despotisme et terrorisme d’État, le communisme de Roumanie a abouti vers la fin du règne de Nicolae Ceauşescu en une situation de ne plus représenter que le dictateur et la nomenklatura du Parti, douée de privilèges sans limites. Suite a la crise socio-économique généralisée, à cause d’une série de décisions politiques catastrophiques, vers la fin des années 80, comme en pleine guerre, la Roumanie souffrait du froid et de faim. Les tickets concernant les aliments rationnés avaient été réintroduits comme à l’époque où Bucarest était bombardée tristement par les Alliés, et la pénurie de produits de consommation courante, comme la pâte dentifrice, le papier hygiénique ou la ouate médicinale ou bien les aliments de première nécessité (le sucre, l’huile, le pain) avait plongé en un marasme terrible le pays tout entier.  

Concernant les aliments les plus banals, on attendait des nuits entières devant les magasins, quant a l’application du principe communiste de répartition du bien-être social – “A chacun selon ses nécessités, à chacun selon ses besoins” – et tout se trouvait ajourné ad vitam aeternam. Dans les gares, je voyais comment les gens prenaient d’assaut les trains internationaux, pour acheter à des touristes polonais ou est-allemands des médicaments (comme du biseptol pour le rhume, très répandu à cause du froid des maisons, pendant l’hiver), des cigarettes (le fameux BT bulgare ou le moins bon “Gent” albanais) ou des vêtements. À la tombée de la nuit, pendant les saisons froides (l’automne, l’hiver) des milliers de villages demeuraient dans les ténèbres, à cause des sévères économies d’électricité imposées par les bureaucrates de Ceauşescu, tandis que, par les gares, s'enfuyaient de longs trains de marchandises traînant des wagons de céréales, entièrement destinés à l’exportation. La situation ne s'avérait pas vraiment meilleure dans les villes, ni même à Bucarest, connue jadis glorieusement comme “Le Petit Paris”, et où commençait à se ressentir toujours plus la crise qui s’approfondissait inexorablement d’une année à l’autre. La pression du gaz baissait pendant le soir, les bouteilles de gaz demeuraient presque introuvables, la chaleur des calorifères distribuée par le système centralisé d’État ne durait que quelques heures, les matins et les soirs, l’eau chaude coulait seulement quelques instants en fin de semaine (mais pas dans toutes les villes), et leséconomies de courant électrique laissaient dans l'obscurité des quartiers entiers. Après l’hiver des années 1984-1985, j’ai entendu de mes propres oreilles des Bucarestois âgés se plaindre  du froid terrible qu’ils étaient obligés de  supporter dans leur appartement transformé en véritable frigidaire. En apprenant  cette situation, on dit que Elena Ceauşescu aurait répliqué: “Ils n’ont qu’à rajouter une couche à leurs vêtements !”  

Un matin très froid d’hiver, tout en faisant la queue pour obtenir du lait, je vis un homme s’effondrer sur le trottoir, atteint de crise cardiaque, provoquée probablement par des conditions inhumaines d'existence (et même de velléité de survie), parce que les gens devaient attendre des heures, pétrifiés de froid en une température glaciale, depuis six heures du matin jusqu'à l’ouverture du magasin, pour pouvoir prétendre obtenir une ou deux bouteilles de lait ou encore un ou deux verres de yaourt. Après que la marchandise se fut épuisée (très vite), le magasin devenait une sorte de musée. Comme aliments de base, dans la plupart des magasins, on trouvait encore du poisson océanique congelé et des crevettes vietnamiennes et, en remplacement du vrai café, on pouvait seulement boire  du “nechezol”, un mélange indéfini de particules douteuses à l’aspect marron (au sujet desquelles on affirmait qu'elles avaient provoqué de nombreux cas de cancer du pancréas). En échange, le régime se prétendait très humain envers ses citoyens et en particulier envers la classe ouvrière, qu’il prétendait  représenter comme aucun autre régime politique précédent. Le culte de Ceauşescu et de sa femme illettrée, Elena, frisait les sommets du grotesque, et les Roumains se trouvaient obligés d’applaudir et de rendre d'infinis hommages à ces deux-là, “les fils du peuple les plus aimés”. Un type, amateur de plaisanteries ironiques, avait lancé une anecdote (“banc”), en affirmant, ou se rendant hélas compte, que les Roumains commençaient de ressembler à des pingouins du Pôle Nord – s'ébattant de leurs bras comme des ailes, pour se réchauffer, et en se nourrissant péniblement et succinctement, avec du poisson. Même le socialiste François. Mitterrand, à l’époque Président de la France, dut se délimiter du Régime de Ceauşescu et de ses contacts avec lui, pour ne pas se compromettre.

Ainsi s'avérait le tableau de la vie quotidienne dans la République Socialiste de Roumanie quand, le 15 novembre 1987, éclata la grande révolte des ouvriers des Usines d’Autos et de Camions “Steagul Roşu” de Braşov, une ancienne et belle ville du sud de la Transylvanie, située juste au centre du pays. Personne ne s’attendait à une pareille émeute dans la Roumanie de Ceauşescu, où la police politique (la Securitatea) omniprésente (tel le NKVD de Staline) déployait ses activités à l’aide d’un grand nombre d’informateurs ( raison pour laquelle elle était, de manière euphémique, surnommée “La Coopérative de l’Oeil et du Tympan”) et surveillait avec grande attention toute manifestation hostile ou formation de dissidence contre le Parti Communiste et le Régime “socialiste” revêtu de “Démocratie Populaire”. La grande révolte des ouvriers de Braşov fut réprimée avec une férocité incroyable pour un État de l’Europe de la fin du XXème siècle, tandis que cette Europe ne faisait rien pour empêcher cette répression, cependant cette révolte ouvrière eut pourtant la force d’arracher le masque du visage du régime totalitaire communiste de ce pays. Ce Régime auto-déclaré, avec suffisance, “démocratique” et “ouvrier” n’était  en réalité ni démocratique  ni ouvrier, car fonctionnant uniquement au bénéfice de la nomenclature communiste, dont les styles de vie frisaient par leur luxe, leurs privilèges et leur arrogance, bien plutôt le style de vie d’une aristocratie tribale,  abusant et soutirant toute richesse, d’un pays du tiers monde.

Le régime totalitaire communiste de la Roumanie de l’époque de Ceauşescu ne fut que terrible tyrannie, par laquelle une minorité imposait sa volonté face à la majorité populaire, qui devait consommer du poisson océanique congelé le plus que possible, boire de l’eau froide (quand l’eau coulait, par chance, des robinets) et applaudir a l’infini les interminables discours démagogiques de Ceauşescu, en supportant en silence toutes les privations possibles.

Version française par Noëlle Arnoult (France)

SUPLIMENT SPECIAL "ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN", No 4 (72): PASCAL DAGUE (FRANCE)

CLH - A JOURNAL FOR VALUABLE READERS. 

COMING SOON

SCOTTISH HORIZONS: DOUGLAS LIPTON

We arrive in Delhi

I am not sure if a visitor has any right ever to pass comment on a country that is foreign to him. This uncertainty is exacerbated when the visitor is from the privileged West and is only there as a tourist for three indulgent weeks, driven around with his wife and daughter by a personal chauffeur, chaperoned by tour-company couriers and met by local English-speaking guides at every significant juncture. Worse still, when it comes to travelling in India, is the fact that this particular visitor – despite constant protestations that he is Scottish – ostensibly comes from ‘Britain’, that country which, in Indian perception, spent almost two centuries systematically robbing it of its wealth.

Britain is of little or no concern to contemporary India: it is small-fry. In the UK’s present right-wing and xenophobic mood – egoistical and navel-gazing – our dominant populist politicians fantasise about exciting new markets outwith the EU (for whatever it may be that Britain still has to sell: some weapons, anyone?). Well, India is not interested. Its eyes are on Russia and Latin America. 

We are told that the ‘British’ are arrogant and racist. We are told that Britain’s only positive gift to India has been the English language. (Indians may also concede cricket.) We do our best, therefore, in our tiny way, to redress matters – we behave well; we tip generously (this becomes truly tiresome); we take a real interest; we listen; we sympathise – empathise, even; we buy things (which, too, becomes tiresome for it’s expected of us: “People’s livelihoods depend on this”); we respond warmly; we say ‘thank you’ a lot (Indian people never do to each other). We are here in India to learn, and, in that respect, this is not a holiday, but, rather, an experience. We travel through an Indian company, which is very attentive whilst we are there and still in its care.

What follows is a blend of observation, reflection and of information provided by our Indian ‘hosts’. It refers only to a small part of a vast country – hence, it generalises, perhaps unreasonably.

We arrive in Delhi in early July. This is not the season for Westerners to visit: they come in the late autumn – May and June are unbearably hot; July sees the start of monsoon and its attendant humidity. Our first courier asks us what we know of India: precious little, it turns out. We did not know that the population of Delhi exceeds that of Australia. (We got varying figures from 26 million to 37 million people: either way, it’s a population that beggars our belief.) India’s entire population is almost 1,400,000,000 – people usually talk in ‘billions’ but I do not understand that number. (The British and Americans still seem to mean different things by a ‘billion’, and I am confused by it – I think I understand rows of zeros better.) Around 60% of India’s population is under the age of 25 – and that is a figure which exercises its politicians, for these young people have aspirations and they need to be sure of good employment, of a future. This is a young country seeking, against the odds, to advance itself. 

Sosim în Delhi

Nu sunt sigur dacă vreun vizitator are dreptul să aibe o opinie despre o țară care îi este străină. Această incertitudine este exacerbată când vizitatorul provine din occidentul privilegiat și se află în acea țară doar în statutul de turist pentru trei indulgente săptămâni, se lasă condus încolo și încoace împreună cu soția și cu fiica acestuia de către un șofer personal, oferit de către agențiile de turism și care se întâlnește cu ghizi locali vorbitori de limbă engleză în fiecare locație semnificativă. Mai rău chiar, atunci când vine vorba despre o călătorie spre India, este faptul că acest vizitator, în mod particular – în ciuda constantelor sale proteste de a fi scoțian – acesta vine în mod evident din „Marea Britanie”, o țară care, din punct de vedere al Indiei, i-a tâlhărit sistematic bogăția timp de două secole.

     

Marea Britanie nu mai este o preocupare a Indiei contemporane: această țară fiind insignificativă. Pentru actuala stare xenofobică și de dreapta a Regatului Unit – egoistă și înfumurată – politicienii noștri populiști care se bucură de majoritate visează la piețe noi de desfacere dincolo de UE (oare ce are Marea Britanie de vânzare: arme, careva?). Păi, India nu este interesată. Își are ochii ațintiți asupra Rusiei și a Americii Latine.

     

Ni se spune că „britanicii” sunt aroganți și rasiști. Ni se spune că sigurul cadou al Marii Britanii a fost limba engleză. (Indienii ar putea să concesioneze crichetul.) Facem tot ce putem, așadar, în felul nostru, să corectăm faptele – ne purtăm frumos; oferim bacșișuri generoase (activitatea devine obositoare); ne prefacem că ne interesează; ascultăm; simpatizăm – chiar empatizăm; cumpărăm lucruri (care, de asemenea, devine o activitate obositoare fiindcă se așteaptă de la noi să facem acest lucru: „Viețile oamenilor depind de asta”); răspundem cu căldură; spunem „vă mulțumesc” de mai multe ori (indienii nu fac asta unul cu celălalt). Suntem aici în India pentru a învăța, și, întrucât, aceasta nu este o vacanță, ci, oarecum, o experiență. Călătorim printr-o companie indiană, care este deosebit de atentă câtă vreme ne aflăm acolo și câtă vreme suntem în grija acesteia.

     

Ce urmează este o mixtură de observații, meditații și informații furnizate de către „gazdele” noastre indiene. Toate aceste lucruri se referă numai la o mică parte dintr-o țară vastă – astfel, ar putea să ofere o părere generalizată, probabil nejustificată.

     

Sosim în Delhi la începutul lunii iulie. Acesta nu este sezonul occidentalilor: aceștia vin la finele lunilor de toamnă – luniile mai și iunie sunt insuportabil de calde; în iulie începe musonul și umiditatea sa care îl însoțește. Primul nostru agent diplomatic ne întreabă ce știm despre India: foarte puțin, din câte s-a văzut. Nu am știut că populația orașului Delhi o depășește pe cea din Australia. (Am primit variante între 26 și 37 milioane de oameni: oricum ar fi, este o populație care ne cerșește încrederea.) Întreaga populație a Indiei este de aproape 1.400.000.000 – oamenii de obicei vorbesc în „bilioane” dar nu înțeleg numărul. (Englezii și americanii încă se referă la „bilion” ca fiind ceva diferit, și sunt confuz din cauza asta – înțeleg mai bine rândurile de zerouri.) În jur de 60% din populația Indiei are vârsta sub 25 de ani – și aceasta este o caracteristică ce îi încearcă pe politicieni, pentru că acești tineri trebuie să fie asigurați de o bună angajare, de un viitor. Aceasta este o țară tânără care, în ciuda așteptărilor, dorește să se dezvolte.

(from the book in progress: "Neem - an experience of India")

Cultural profile. Profil cultural

Douglas Lipton (1953, Glasgow, Scoţia). Poet, eseist şi critic literar. A urmat şcoala în Glasgow. A lucrat şi s-a căsătorit în Dumfriesshire în sud-vestul Scoţiei. A început să scrie– poeme, în mare parte – când era adolescent, şi a devenit membru al faimoasei clase de scriere creativă de la Universitatea din Glasgow, timp de câteva sezoane, cu profesorii Philip Hobsbaum şi Alastair Gray. La universitate, colegii de scriere creativă, William McIlvanney şi James Aitchison, l-au încurajat mai mult. Publicaţiile timpurii au inclus părţi din New Writing Scotland, West Coast Magazine şi Lines Review. Preda în Lockerbie în momentul incidentului din 1988. Douglas Lipton a colaborat cu artistul Keith McIntyre şi compozitorul Karen Wimhurst la Songs for the Falling Angel – a requiem for Lockerbie, care s-a desfăşurat la Festivalul Internaţional de la Edinburgh şi la alte evenimente în perioada1990-91, şi transmisă prin STV. Bucăţi din serie au fost citite de supravieţuitorii familiei la Memorial Cairn Dedication Ceremony (1995) la Arlington National Cemetery din SUA. Prima colecţie de poeme ale lui Douglas Lipton, The Stone Sleeping-Bag, a fost publicată de editura Mariscat în 1993. Publicaţiile ulterioare– broşuri sau colecţii întregi – au apărut la Markings şi Five Bob Ogre. Până la pensionare, a lucrat ca professor pentru elevi cu nevoi speciale. Cărţi publicate în “Bibliotheca Universalis”: Lost Sister (2014), Alien Driftwood (2015), Opera omnia (2018).

Douglas Lipton (1953, Glasgow, Scotland). Poet, essayist and literary critic. Educated in Glasgow. he  has lived his working and married life in Dumfriesshire in south-west Scotland. He began writing – poems, mostly – when he was a teenager, and joined Glasgow University’s famous extra-mural creative writing class for a couple of seasons, tutored by Philip Hobsbaum and Alastair Gray. At university, creative writing fellows William McIlvanney and James Aitchison gave further encouragement. Early publication included pieces in New Writing Scotland, West Coast Magazine and Lines Review. Teaching in Lockerbie at the time of the 1988 incident, Douglas Lipton collaborated with artist Keith McIntyre and composer Karen Wimhurst to produce Songs for the Falling Angel – a requiem for Lockerbie, which was performed at the Edinburgh International Festival and elsewhere during 1990-91, and broadcast by STV. Pieces from the cycle were read by surviving family at the Memorial Cairn Dedication Ceremony (1995) at Arlington National Cemetery in the USA. Douglas Lipton’s first collection of poems, The Stone Sleeping-Bag, was published by Mariscat in 1993. Subsequent publications – chapbooks or full collections – have appeared from Markings and Five Bob Ogre. Until he retired, he worked in education in the field of learning support. Published books in “Bibliotheca Universalis”: Lost Sister (2014), Alien Driftwood (2015), Opera omnia (2018).

Traducere de Elena Ţăpean