El muro
A Eliondo Stein le salían de la boca palabras tan duras como piedras de la calle, tan hirientes como la desilusión, tan cortantes como el frío de una madrugada de junio, y además hacía comentarios tan ácidos como el limón que su esposa colocaba en el té de marcela.
Un día, la fábrica en la que trabajaba le asignó un individuo como compañero que no llegó a jubilarse. Solo permanecieron juntos quince años hasta que la muerte se lo llevó extirpándole el corazón de un guadañazo sorpresivo y aséptico, quedando nuevamente solo en su puesto.
Desde entonces, nadie sabe si a propósito o por bruto radical, Eliondo se empeñó en construir un muro que en silencio lo rodeó, fortificando su apellido de todo aquel que por algún motivo o circunstancia hiciera un esfuerzo por acercársele.
Stein era un hombre sólido como el acero, robusto como un toro, y resistente como las cucarachas. En su tarea llevaba adelante el proceso de trefilado del cobre entre dos máquinas de origen alemán, a las que amaba en secreto. Lo maravilloso de su vida pasaba por apretar un botón verde, uno amarillo y otro rojo, y cada mes, se ocupaba del mantenimiento imprescindible de la máquina.
Creía que el dominio del sector lo colocaba en uno de los eslabones más importantes de la planta, con lo cual el correcto funcionamiento de esos artefactos pertenecía al proyecto de la «obra» en la que Eliondo estaba inmerso. Todo lo demás carecía de valor. A diario escribía meticulosamente su producción en la planilla, calculaba cada metro y cada tonelada, evitando que ambas máquinas sufriesen un desgaste operativo anticipado.
— ¡Apurate con la comida que a las nueve hay fútbol!, no sé qué hacés todo el día — y golpeó la puerta del baño tras de sí.
Como cada tardecita, Mabel, rodeada de potes, de latas y de espumaderas, hacía lo suyo con una olla hirviendo y el horno encendido. El ocaso le tragaba el día, sorprendiéndola entre una cosa y otra, sin haber podido descansar un ratito.
Las várices le subían por las piernas como víboras y se le enroscaban haciéndole nudos oscuros como si fueran troncos de eucaliptos.
Pensó «un día de estos lo apuñalo, o mejor aún, le corto el cuello para que quede mudo y disfruto de verlo tullido, jodido ahí, en la mesa. No creo ir presa, por un lado, sería primaria y por otro, un momento de locura podría ser natural».
Adoraba la idea de la locura repentina. Lo pensaba todo el día.
— ¿¡Y…!? Haceme el favor, cebame un mate. ¿O tampoco está pronto? ¿qué pasa contigo que estás tan lenta, eh?
Eliondo se tiró en el sillón, prendió el televisor, subió el volumen, y el fútbol invadió toda la casa. Sin embargo, siguió despotricando contra los jugadores, contra el árbitro, contra la publicidad, contra el comentarista y contra Mabel que no le alcanzaba el mate.
Ella siguió pensando «ahora mismo lo agarro por detrás y le rebano la garganta con esta cuchilla. ¡Lástima el sillón que recién está tapizado y le cambié el forro de los almohadones con la tela que compré en 8 de octubre! Sí, mejor espero que se siente a comer y cuando esté masticando, le doy en una sien con el martillo de moler carne para las milanesas».
Para Eliondo Stein, el muro que separaba Berlín de Bonn aún estaba allí y aquí, en Montevideo. La muralla China representaba para él la construcción más formidable del Hombre, y sostenía que el control siniestro de la frontera entre México y los EEUU, constituía un emblema justificado del poder superior contra la masa humana en su paupérrima existencia.
Odiaba a los negros, a los judíos, a los chinos, a los árabes, a los homosexuales, a los indios, y a los enanos. Con los años, se había vuelto tan inestable como la nitroglicerina, tan impredecible como el clima.
Mabel, en silencio, cortaba trocitos de panceta y los ponía en la cacerola que hervía a fuego lento. Cada día, ella se quedaba en trance con las marcas que su cuchillo hacía después del corte en la tabla de madera que apoyaba sobre la mesa de la cocina. Quedaba firme haciendo presión con sus manos anchas y fuertes, mientras imaginaba ver correr muy lento la sangre y los jugos hacia la pileta, como la saliva dentro de su garganta. La extasiaba la imagen del cuello abierto y fláccido de Eliondo.
Los ojos abiertos de su marido quedaron duros por la sorpresa, mirando al vacío desorbitados, con las pestañas tiesas, florecidas como margaritas. Debajo del pelo negro que Mabel apretaba con ganas entre los dedos de su mano izquierda, el cuerpo del hombre temblaba de la cintura para abajo, sacudiéndose incontrolable debajo de la mesa.
¡Cómo disfrutó ese momento! le produjo un placer embriagador, una psicosis cocaínica que la colocaba en un viaje sin retorno entre el estofado humeante y la sangre que brotaba a raudales como el salto de agua del Penitente.
Las rodajas de zanahorias, tan anaranjadas, flotaban sin ser saboreadas, al lado de los cubos de papas, de los nabos y de los choclos. Todo estaba oscuro.
La carne lucía tierna sobre una bandeja en el centro de la mesa, junto a la canasta de mimbre con el pan doradito como a Eliondo le gustaba y un vaso frente a su plato, como parte del ritual que ella había preparado. Pero en el lugar de la cocinera había una copa. Mabel sirvió en ella un tinto casero, hecho por su hermano el año anterior en Neptunia antes de Navidad, con una receta que el padre les había heredado.
Ella lo tomaba muy de tanto en tanto, en alguna ocasión especial. Por supuesto, a Eliondo no le gustaba: para él sólo eran de buena calidad los de la bodega de Carrau y Cía., o de alguna otra reconocida. También esto le servía para protestar: «el vino casero era una porquería, una inmundicia». Mabel lo disfrutaba sola, y recordaba aquellos momentos con su familia.
Esa noche, su esposo acompañó la cena con agua, y como de costumbre, se fue a la cama insultando también por eso, porque sentía frío en los pies, porque Mabel no servía para nada, y porque Peñarol había perdido por tres goles.
El muro que Stein construyó no le permitió ver que esa noche caminó hacia la muerte.
Zidul
Lui Eliondo Stein îi ieşeau din gură vorbe la fel de grele ca pietrele de pe drum, la fel de supărătoare ca dezamăgirea, la fel de tăioase ca frigul unei dimineţi de iunie (iunie este o lună de iarnă în emisfera australă, unde se află Republica Orientală Uruguay, n. t.) şi de asemenea făcea comentarii la fel de acide ca lămâia pe care soţia lui o punea în ceai.
Într-o zi, fabrica unde lucra i-a repartizat un individ ca tovarăş care nu apucă să se pensioneze. Au rămas împreună doar cincisprezece ani, până când l-a luat moartea cu coasa, rămânând din nou singur la locul său de muncă.
De atunci, nimeni nu mai ştie dacă la propunerea cuiva sau din proprie iniţiativă, Eliondo se sili să construiască un zid care îl înconjură în tăcere, întărindu-şi numele de familie (Stein în limba germană înseamnă “piatră”, n. tr.) pentru oricine ar fi făcut vreun efort să se apropie de el.
Stein era un bărbat solid ca oţelul, robust ca un taur şi rezistent ca gândacii de bucătărie. Sarcina sa era să trefileze cuprul între două maşini de origine germană, pe care le iubea în secret. Farmecul vieţii sale consta în a apăsa pe un buton verde, unul galben şi altul roşu şi, în fiecare lună, în lucrările de întreţinere a maşinilor.
Credea că sectorul său de lucru îl plasa într-unul din locurile cele mai importante ale uzinei, de care depindea corecta funcţionare a acestor artefacte din cadrul proiectului “operei” în care Eliondo era cufundat până peste cap. Orice altceva nu avea nici o valoare. Zilnic îşi consemna meticulos producţia în catastif, socotea fiecare metru şi fiecare tonă, evitând ca maşinile să sufere vreo defecţiune operativă previzibilă.
-Grăbeşte-te cu masa, că la ora nouă este fotbal! Nu ştiu ce faci toată ziua – şi a lovit uşa băii din spatele său.
Ca în fiecare seară, Mabel, era înconjurată de ghivece şi cutii de conserve, cu o oală fierbând pe foc şi cuptorul duduind. Amurgul le înghiţea ziua, surprinzând-o între o treabă şi alta, fără să se fi putut odihni măcar o clipită.
Varicele i se târau pe picioare ca nişte şerpi şi se răsuceau în noduri întunecate ca trunchiurile de eucalipt.
Se gândi, “într-o zi ca asta îl va înjunghia, sau şi mai bine, îi va tăia gâtul ca să rămână fără grai şi să se bucure să-l vadă trântit acolo pe masă. Nu cred să ajung victimă, pe de o parte, ar fi ceva primitiv, şi pe de altă parte, un moment de nebunie ar putea fi normal.”
Îi plăcea ideea de nebunie subită. Se gândea toată ziua la asta.
-Şi? Fă-mi o favoare, dă-mi să beau un mate (un fel de ceai, băutură naţională uruguayană preparată special, care se bea cu ajutorul unei mici ţevi, n. tr.). Sau nici măcar nu e gata? Ce se petrece cu tine, de eşti aşa de poticnită?
Eliondo se lăsă într-un fotoliu, deschise televizorul, mări volumul, şi fotbalul invadă toată casa. Cu toate astea, continuă să-i înjure pe jucători, pe arbitru, publicitatea, pe comentator şi pe Mabel care nu mai venea odată cu ceaiul.
Ea continuă să se gândească “chiar acuma îl apuc pe la spate şi îi tai beregata cu acest cuţit. Păcat de fotoliu, care a fost de curând reparat cu pânza pe care am cumpărat-o în ziua de 8 octombrie! Da, sper că se simte mai bine când manâncă şi când mestecă şi îi trag una la mir cu ciocanul de frăgezit carnea”.
Pentru Eliondo Stein, zidul care despărţea Berlinul de Bonn se afla acolo şi aici, la Montevideo. Marele Zid Chinezesc reprezenta pentru el construcţia cea mai formidabilă a Omului şi suţinea că sinistrul control de la frontiera Mexicului cu Statele Unite consituia o emblemă justificată a puterii superioare împotriva maselor omeneşti în paupera lor existenţă.
Îi ura pe negri, pe chinezi, pe arabi, pe homosexuali, pe indieni şi pe pitici.Cu timpul, devenise instabil ca nitroglicerina, la fel de imprevizibil ca vremea.
Mabel, în tăcere, tăia bucăţi de şuncă şi le punea în tigaia care fierbea la foc mic. În fiecare zi, cădea în transă văzând semnele pe care cuţitul ei le lăsa după tăiere în talerul de lemn aşezat pe masa de bucătărie. Rămânea nemişcată, apăsând cu mâinile ei mari şi puternice, pe când îşi închipuia că vede cum curgeau foarte încet sângele şi sucurile până la piscină, precum saliva în gâtul său. O extazia imaginea gâtului deschis şi înmuiat al lui Eliondo.
Ochii deschişi ai soţului ei rămaseră încremeniţi de mirare, privind în gol ieşiţi din orbite, cu genele rigide, înflorite ca margaretele. Sub părul negru, pe care Mabel îl ţinea cu mănuşile între degetele mâinii sale stângi, corpul omului tremura de la brâu în jos, scuturându-se în mod necontrolat sub masă.
Cât s-a delectat cu acest moment! Îi procură o plăcere îmbătătoare, o psihoză de morfinomană, care o plasa într-un voiaj fără întoarcere între tocana fumegândă şi sângele care ţâşnea precum o arteziană.
Feliile de morcov, atât de portocalii, pluteau, fără să mai fie savurate, alături de cuburile de cartofi, de napi şi de porumb. Totul ramânea întunecat.
Carnea arăta flască pe o tavă pusă în mijlocul mesei, alături de coşul de răchită cu pâinea aurie, care îi plăcea lui Eliondo, şi un pahar înaintea farfuriei sale, ca parte dintr-un ritual pregătit de ea. Dar în locul bucătăresei se afla o ceaşcă. Mabel servi din ea un vin roşu de casă, făcut pentru fratele ei anul trecut la Neptunia, înainte de Crăciun, după o reţetă moştenită de la tatăl ei.
Ea îl servea din când în când, la câte o ocazie specială. Bineînţeles, lui Eliondo nu-i plăcea: pentru el de bună calitate erau numai vinurile de la crâşma din Carrau şi Cía sau dintr-o alta, care era recunoscută. De asemenea, asta îi folosea pentru a protesta: “vinul de casă era o porcărie, o mizerie”. Mabel îl savura singură, şi îşi amintea de acele momente petrecute împreună cu familia.
În noaptea aceea, soţul său a însoţit cina cu apă şi ca de obicei s-a băgat în pat înjurând şi pentru asta - pentru că îi era frig la picioare, pentru că Mabel nu servea nimic şi pentru că echipa Peñarol din Montevideo pierduse încasând trei goluri.
Zidul pe care Stein îl construise nu-i îngăduia să vadă că în noaptea aceea mergea spre moarte.
Perfil. Profil
Daniel Fernández Corchs. Desde muy joven se interesó en los temas de nuestra identidad, y en consecuencia, aportó a la sociedad trabajos literarios y composiciones musicales que reflejan dicho sentir. Gestor cultural. En cuanto a su trabajo literario, libros publicados de su autoría: El portal 53-34, sendero de viejos mensajes (ensayos, 2006), Asimetrías a 177º de Acuario (prosa poética, 2007), Montevideo en una lágrima (relato estampa, 2008), La fantástica casa de las palabras errantes (cuentos y poesías de varios autores compartidos, 2008), Esa dulce telaraña azul (cuentos de autores varios, 2010), Extraños de Montarunguá (cuentos, 2011), Jazmines en setiembre (cuentos de autores varios, 2012), Secretos en la Cruz del Sur (género narrativa, 2016), Uruguay cuentos infantiles (2017, Editorial Altazor, Perú). A partir del año 2016, desarrolla el proyecto cultural Tinta de Escritores, que se emite semanalmente desde la librería Mundos Invisibles, a través de YouTube y de las redes sociales. Forma parte en calidad de panelista del programa radial «Tiempo de luz» que se emite por CX 22 radio Universal, 970 AM. Co-conductor en radio Ciudadela 88.7FM. en el programa cultural Esto esarte. Ha recibido varios premios a nivel nacional e internacional. En la actualidad, integra la directiva de la Asociación Uruguaya de Escritores (AUDE) y es miembro de la Academia Norteamericana de Literatura Moderna con asiento en New Jersey, USA.
Daniel Fernández Corchs. Prozator şi animator cultural contemporan din Republica Orientală Uruguay. Cărţi publicate din creaţia personală sau sub coordonarea sa: Portalul 53-34, cale pentru vechi mesaje (eseuri, 2006), Asimetrii la 177º de Vărsător (proză poetică, 2007), Montevideo într-o lacrimă (proză, 2008), Casa fantastică a cuvintelor călătoare (proză şi poezie de autori diverşi, 2008), Acea dulce pânză albastră de păianjen (proză de autori diverşi, 2010), Ciudaţii din Montarunguá (povestiri, 2011), Iasomie în septembrie (povestiri de autori diverşi, 2012), Secrete din Crucea Sudului (proză, 2016), Uruguay, povestiri pentru copii (2017, Editorial Altazor, Perú). Cu începere din anul 2016, dezvoltă proiectul cultural “Tinta de Escritores” (Cerneală de scriitori), care se emite săptămânal din librăria “Mundos invisibles” (Lumi nevăzute) din Montevideo, pe You Tube şi pe reţelele sociale. Colaborează la programul radiofonic “Tiempo de luz” (Timp de lumină), emis de CX 22 Radio Universal 970 AM. Conduce, la radio Ciudadela 88.7 FM, programul cultural “Esto esarte” (Aşa eşti tu). A primit diverse premii la nivel naţional şi internaţional. În prezent conduce Asociaţia Uruguayană a Scriitorilor (AUDE) şi face parte din Academia Nordamericană de Literatură Modernă cu sediul în New Jersey, Statele Unite.
(din Antologie literară uruguayană, vol. II,
în pregătire în colecţia “Bibliotheca Universalis”)
Traducere de Daniel Dragomirescu
