joi, 4 noiembrie 2010

PERSPECTIVES: MARIA EUGENIA MENDOZA (MEXICO)

EL DIA DE MUERTOS / ZIUA MORŢILOR
DAY OF THE DEAD  
   Dicen que los mexicanos nos burlamos tanto de la muerte, que hasta nos la comemos en forma de calaveritas de azúcar, amaranto o chocolate, esos dulces tradicionales que se integran a la ofrenda, junto a platillos y bebidas regionales, flores, papel picado, velas, fotografías y elementos que distinguían los gustos y aficiones del difunto, para recordarlo en el Día de Muertos.
   El carácter festivo que le imprimen los colores, aromas, texturas y formas a la ofrenda, así como la algarabía propia durante la preparación de los alimentos, el armado y adorno de la ofrenda, contrasta con la solemnidad de mantener en la memoria a los seres queridos que ya no pertenecen al mundo de los vivos.
    El espíritu de la fiesta de muertos, en las comunidades rurales, está íntimamente ligado a la celebración de la cosecha, por lo que dependerá de la abundancia o escasez la cantidad de alimentos y objetos a ofrendar.
   Esta celebración aparece en los calendarios maya y mexica, en el mes de noviembre. Sobrevive a la conquista, la colonia y a la aculturación presente en prácticamente todas las sociedades actuales que han adoptado la noche de brujas y todo el sentido comercial del halloween.
   En las escuelas públicas y privadas, en las dependencias de gobierno, recintos culturales, centros comerciales, plazas públicas y por supuesto en los cementerios de las ciudades las ofrendas de muertos mantienen no sólo viva la tradición indígena sino alimentan la creatividad de los participantes y recuerdan a las personas su condición de mortales.
   Aunque se prepara todo un festín para ese “retorno” por unos días de los difuntos, ésta es una fiesta en la que los vivos se agasajan cuando llega el momento de levantar la ofrenda y compartir y disfrutar los alimentos, entre los que prácticamente no faltan los tamales, el mole, panes y dulces de calabaza, amaranto y las ya mencionadas calaveritas, además de una gran diversidad de bebidas.
   Alrededor de esta fiesta tradicional han surgido manifestaciones culturales, entre las que sobresalen las Calaveras literarias, composiciones satíricas en verso dedicadas a personas e instituciones, a manera de epitafios.
   Con lo mencionado hasta aquí, tal vez se refuerce la idea de que los mexicanos no sólo nos reímos y burlamos de la muerte sino la retamos constantemente.
   Sin embargo, para nosotros, como estoy segura para todos los seres humanos, por lo menos para quienes amamos la vida, para quienes no somos asesinos, suicidas, ni amantes de la guerra, la muerte es un asunto muy serio, ojalá llegara en forma natural y no invocada por las armas.
   En la tradición poética del México antiguo, por ejemplo, el rey poeta de Texcoco, Nezahualcóyotl cantaba:
Me siento fuera de sentido,
lloro, me aflijo y pienso,
digo y recuerdo:
¡Oh, si nunca yo muriera,
si nunca desapareciera!...
¡Vaya yo donde no hay muerte,
donde se alcanza victoria!
Oh, si nunca yo muriera,
si nunca desapareciera...

   Esta fiesta tradicional indígena de Día de Muertos fue declarada en 2003 “Obra Maestra del Patrimonio Oral e Intangible de la Humanidad”, por la Unesco, debido a que es: "...una de las representaciones más relevantes del patrimonio vivo de México y del mundo, y como una de las expresiones culturales más antiguas y de mayor fuerza entre los grupos indígenas del país.”
   La fiesta de muertos, sin duda, es la celebración mexicana con mayor carga de espiritualidad, respeto y expresiones artísticas más interesantes del país.
____________________
        
   Se spune că noi, mexicanii, luăm în derâdere atât de mult fenomenul morţii, încât consumăm sub formă de cranii de zahăr sau de ciocolată, acele dulciuri tradiţionale ce se aşază pe altarul decedatului - alături de mâncăruri şi băuturi tradiţionale, flori, confeti, lumânări, fotografii şi lucruri legate de gusturile şi pasiunile acestuia – comemorându-l în acest fel în Ziua Morţilor.
   Caracterul festiv pe care îl conferă culorile, aromele, aranjamentul şi formele - altarului, precum şi agitaţia din timpul preparării alimentelor, pregătirii şi împodobirii altarelor, contrastează cu solemnitatea rememorării persoanelor iubite ce nu mai aparţin acestei lumi.  
   În comunităţile rurale, obiceiul sărbătorii morţilor, este strâns legat de serbarea recoltei, de a cărei abundenţă sau sărăcie va depinde  cantitatea de alimente şi obiecte ce vor fi împărţite.
   Această sărbătoare este consemnată în calendarul maya şi mexican în luna noiembrie. Ea a subzistat cuceririlor, colonizărilor şi aculturaţiilor prezente practic în toate societăţile actuale ce au adoptat noaptea vrăjitoarelor precum şi întregul caracter comercial al halloween-ului.
    În şcolile de stat sau private, în agenţiile guvernamentale, instituţiile culturale, centrele comerciale, pieţele publice şi mai ales în cimitirele oraşelor, altarele pregătite în amintirea morţilor menţin vie nu doar tradiţia indigenă, ci alimentează şi creativitatea celor ce iau parte la acestea, amintindu-le oamenilor de condiţia lor de muritori.
   Chiar dacă se pregăteşte o adevărată petrecere în cinstea acestor “reîntoarceri” ale răposaţilor pentru câteva zile, aceasta este o sărbătoare în care cei vii se bucură de momentul în care trebuie să ia bucatele, să le împartă şi să le savureze cu ceilalţi, bucate dintre care un lipsesc sub nici un chip tamales, alviţa, pâinea şi plăcinta de dovleac, amarant, precum şi - mai sus menţionatele - cranii, la care se adaugă o gamă largă de băuturi.
    Pe marginea acestei sărbători tradiţionale s-au dezvoltat manifestări culturale, dintre care se remarcă compoziţiile literare Calaveras (“cranii”) – poezii satirice scurte, dedicate persoanelor sau instituţiilor, sub formă de epitafuri.
    Din ceea ce am povestit pănă acum., s-ar putea înţelege faptul că noi, mexicanii, nu numai că luăm în derâs moartea, ci o şi provocăm în mod constant.
    Cu toate acestea, pentru noi, ca şi pentru toţi indivizii – cel puţin pentru toţi aceia care iubesc viaţa, nu sunt ucigaşi, sinucigaşi sau războinici de fel – moartea reprezintă o chestiune foarte serioasă, şi sperăm ca aceasta să survină într-un mod natural şi nu ca o consecinţă a folosirii armelor.
    În tradiţia poetică a vechiului Mexic, de exemplu, regele poet din Texcoco, Nezahualcóyotl cânta astfel:
    Simt că un am nici un rost,
    plâng, mă întristez şi mă gândesc,
    spun şi-mi amintesc:
    O,de-aş fi nemuritor,
    de-aş dăinui veşnic!...
    Să ajung acolo unde un există moarte,
    unde există doar victorie!
    O, de-aş fi nemuritor,
    de-aş dăinui veşnic...
 
   Această sărbătoare tradiţională indigenă a Zilei Morţilor a fost declarată în 2003 ca fiind “Capodoperă a   Patrimoniului Oral şi Inalienabil al Umanităţii” de către UNESCO, deoarece este “...una dintre cele mai extraordinare sărbători ale patrimoniului actual al Mexicului şi al întregii lumi, şi de asemenea, una dintre manifestările culturale cele mai vechi şi mai captivante ale grupurilr indigene din ţară.”
   Ziua Morţilor este, fără îndoială, sărbătoarea mexicană cu o majoră încărcătură spirituală, plină de solemnitate, având cele mai interesante forme de expresie artistică din ţară. 
_________________________
   It is said that we, Mexicans, make such a mock of the death, that we even eat skulls of sugar or chocolate, which are traditional sweets that are laid on private sanctuaries – alongside with traditional foods and drinks, flowers, confetti, photos and things that reflect the tastes and hobbies of the departed – in order to commemorate them during the Day of the Dead.
   The festive air given by the colours, flavours, materials and shapes to the sanctuary, as well as the broil - caused during the food preparation, the arranging and the adorning of the sanctuaries - contrasts with the ceremonial of remembering the beloved ones who no longer belong to this world. 
   Within the rural communities, this tradition of celebrating the dead is bound up with the Harvest Festival, because of its opulence or poorness depends the quantity of food and objects that are to be offered.
   This holy day is registered into the Mayan and Mexican calendar in November. It subsisted the conquests, colonizations and acculturations present in all current societies that have embraced the witches’ night as well as the whole comercial character of the halloween.
   Within public and private schools, government agencies, cultural spaces, comercial centres, public markets, and, especially, within the cities’ cementeries, the  sanctuaries build in the honour of the deceased are not only meant to maintain alive the indigenous tradition, but also to feed the creativity of those who take part in, reminding people of their mortal condition.
   Even though a real party is thrown in the honor of  the deceased’s ‘returnings’ for a few days,  this is a celebration during which the living enjoy the moment in which they take the offerings, share them with others and  enjoy these together, offerings from which the tamales, el mole, the loaves of bread and the pumpkin candies are nowise lacking , as well as- the already mentioned – skulls, alongside with a wide variety of drinks.
Alongside this traditional holy day, different cultural manifestations have developed,out of which the literary Calaveras (‘skulls’) stood out– short satirical poems, dedicated to certain persons or public figures, written under the form of epitaphs.
   From all I have said so far, one could understand the fact that we, mexicans, not only mock at and make jokes around the phenomenon of death, but we also bestir it constantly.
   Despite all these, for us, as for any other human being – at least for those who are inlove with life, who are no killers, self-murderers or warriors of any kind – death represents a serious matter, and, hopefully, this comes in a natural way and not as a consequence of the weapons’ usage. 
   Within the old Mexic poetic tradition, for example, the poet king from - Nezahualcóyotl – used to sing:
   I feel I have no sense ,
   I cry, I sadden and I contemplate,
   I call myself and I remember:
   Oh,if only I were immortal,
   if only I could live forever!...
   To go where death does not exist,
   where there is only victory!
   Oh, if only I were immortal,
   if only I could live forever...   
   In 2003, the UNESCO stated that this traditional indigenous celebration of the Day of the Dead is a “Masterpiece of the Oral and Intangible Heiritage of Humanity”, because it is: “...one of the most extraordinary events of the current Mexican and World’s Heiritage, as well as one of the oldest and most captivating cultural manifestation among the indigenous assemblies in the country.”
   The Day of the Dead is, without a doubt, the mexican celebration with the deepest spiritual charge, full of solemnity and having the most interesting artistic expressions  in the country.

   Translator: Cristina Neculai
   MA Student, MTTLC, Bucharest University


4 comentarii:

María Eugenia Mendoza spunea...

Muchas gracias por la publicación y traducción de este texto.
Un abrazo para Daniel y todo el equipo.

Albert Lázaro-Tinaut spunea...

Interesante... Y me alegra encontrar aquí a la estimada amiga María Eugenia.
Saludos desde Barcelona.

María Eugenia spunea...

Gracias Albert:
Agradezco tu comentario. Me siento muy feliz al participar en el proyecto multicultural de Horizonte Literario Contemporáneo.
Te mando un cariñoso abrazo.

Anonim spunea...

Muchas gracias!