We arrive in Delhi
I am not sure if a visitor has any right ever to pass comment on a country that is foreign to him. This uncertainty is exacerbated when the visitor is from the privileged West and is only there as a tourist for three indulgent weeks, driven around with his wife and daughter by a personal chauffeur, chaperoned by tour-company couriers and met by local English-speaking guides at every significant juncture. Worse still, when it comes to travelling in India, is the fact that this particular visitor – despite constant protestations that he is Scottish – ostensibly comes from ‘Britain’, that country which, in Indian perception, spent almost two centuries systematically robbing it of its wealth.
Britain is of little or no concern to contemporary India: it is small-fry. In the UK’s present right-wing and xenophobic mood – egoistical and navel-gazing – our dominant populist politicians fantasise about exciting new markets outwith the EU (for whatever it may be that Britain still has to sell: some weapons, anyone?). Well, India is not interested. Its eyes are on Russia and Latin America.
We are told that the ‘British’ are arrogant and racist. We are told that Britain’s only positive gift to India has been the English language. (Indians may also concede cricket.) We do our best, therefore, in our tiny way, to redress matters – we behave well; we tip generously (this becomes truly tiresome); we take a real interest; we listen; we sympathise – empathise, even; we buy things (which, too, becomes tiresome for it’s expected of us: “People’s livelihoods depend on this”); we respond warmly; we say ‘thank you’ a lot (Indian people never do to each other). We are here in India to learn, and, in that respect, this is not a holiday, but, rather, an experience. We travel through an Indian company, which is very attentive whilst we are there and still in its care.
What follows is a blend of observation, reflection and of information provided by our Indian ‘hosts’. It refers only to a small part of a vast country – hence, it generalises, perhaps unreasonably.
We arrive in Delhi in early July. This is not the season for Westerners to visit: they come in the late autumn – May and June are unbearably hot; July sees the start of monsoon and its attendant humidity. Our first courier asks us what we know of India: precious little, it turns out. We did not know that the population of Delhi exceeds that of Australia. (We got varying figures from 26 million to 37 million people: either way, it’s a population that beggars our belief.) India’s entire population is almost 1,400,000,000 – people usually talk in ‘billions’ but I do not understand that number. (The British and Americans still seem to mean different things by a ‘billion’, and I am confused by it – I think I understand rows of zeros better.) Around 60% of India’s population is under the age of 25 – and that is a figure which exercises its politicians, for these young people have aspirations and they need to be sure of good employment, of a future. This is a young country seeking, against the odds, to advance itself.
Sosim în Delhi
Nu sunt sigur dacă vreun vizitator are dreptul să aibe o opinie despre o țară care îi este străină. Această incertitudine este exacerbată când vizitatorul provine din occidentul privilegiat și se află în acea țară doar în statutul de turist pentru trei indulgente săptămâni, se lasă condus încolo și încoace împreună cu soția și cu fiica acestuia de către un șofer personal, oferit de către agențiile de turism și care se întâlnește cu ghizi locali vorbitori de limbă engleză în fiecare locație semnificativă. Mai rău chiar, atunci când vine vorba despre o călătorie spre India, este faptul că acest vizitator, în mod particular – în ciuda constantelor sale proteste de a fi scoțian – acesta vine în mod evident din „Marea Britanie”, o țară care, din punct de vedere al Indiei, i-a tâlhărit sistematic bogăția timp de două secole.
Marea Britanie nu mai este o preocupare a Indiei contemporane: această țară fiind insignificativă. Pentru actuala stare xenofobică și de dreapta a Regatului Unit – egoistă și înfumurată – politicienii noștri populiști care se bucură de majoritate visează la piețe noi de desfacere dincolo de UE (oare ce are Marea Britanie de vânzare: arme, careva?). Păi, India nu este interesată. Își are ochii ațintiți asupra Rusiei și a Americii Latine.
Ni se spune că „britanicii” sunt aroganți și rasiști. Ni se spune că sigurul cadou al Marii Britanii a fost limba engleză. (Indienii ar putea să concesioneze crichetul.) Facem tot ce putem, așadar, în felul nostru, să corectăm faptele – ne purtăm frumos; oferim bacșișuri generoase (activitatea devine obositoare); ne prefacem că ne interesează; ascultăm; simpatizăm – chiar empatizăm; cumpărăm lucruri (care, de asemenea, devine o activitate obositoare fiindcă se așteaptă de la noi să facem acest lucru: „Viețile oamenilor depind de asta”); răspundem cu căldură; spunem „vă mulțumesc” de mai multe ori (indienii nu fac asta unul cu celălalt). Suntem aici în India pentru a învăța, și, întrucât, aceasta nu este o vacanță, ci, oarecum, o experiență. Călătorim printr-o companie indiană, care este deosebit de atentă câtă vreme ne aflăm acolo și câtă vreme suntem în grija acesteia.
Ce urmează este o mixtură de observații, meditații și informații furnizate de către „gazdele” noastre indiene. Toate aceste lucruri se referă numai la o mică parte dintr-o țară vastă – astfel, ar putea să ofere o părere generalizată, probabil nejustificată.
Sosim în Delhi la începutul lunii iulie. Acesta nu este sezonul occidentalilor: aceștia vin la finele lunilor de toamnă – luniile mai și iunie sunt insuportabil de calde; în iulie începe musonul și umiditatea sa care îl însoțește. Primul nostru agent diplomatic ne întreabă ce știm despre India: foarte puțin, din câte s-a văzut. Nu am știut că populația orașului Delhi o depășește pe cea din Australia. (Am primit variante între 26 și 37 milioane de oameni: oricum ar fi, este o populație care ne cerșește încrederea.) Întreaga populație a Indiei este de aproape 1.400.000.000 – oamenii de obicei vorbesc în „bilioane” dar nu înțeleg numărul. (Englezii și americanii încă se referă la „bilion” ca fiind ceva diferit, și sunt confuz din cauza asta – înțeleg mai bine rândurile de zerouri.) În jur de 60% din populația Indiei are vârsta sub 25 de ani – și aceasta este o caracteristică ce îi încearcă pe politicieni, pentru că acești tineri trebuie să fie asigurați de o bună angajare, de un viitor. Aceasta este o țară tânără care, în ciuda așteptărilor, dorește să se dezvolte.
(from the book in progress: "Neem - an experience of India")
Cultural profile. Profil cultural
Douglas Lipton (1953, Glasgow, Scoţia). Poet, eseist şi critic literar. A urmat şcoala în Glasgow. A lucrat şi s-a căsătorit în Dumfriesshire în sud-vestul Scoţiei. A început să scrie– poeme, în mare parte – când era adolescent, şi a devenit membru al faimoasei clase de scriere creativă de la Universitatea din Glasgow, timp de câteva sezoane, cu profesorii Philip Hobsbaum şi Alastair Gray. La universitate, colegii de scriere creativă, William McIlvanney şi James Aitchison, l-au încurajat mai mult. Publicaţiile timpurii au inclus părţi din New Writing Scotland, West Coast Magazine şi Lines Review. Preda în Lockerbie în momentul incidentului din 1988. Douglas Lipton a colaborat cu artistul Keith McIntyre şi compozitorul Karen Wimhurst la Songs for the Falling Angel – a requiem for Lockerbie, care s-a desfăşurat la Festivalul Internaţional de la Edinburgh şi la alte evenimente în perioada1990-91, şi transmisă prin STV. Bucăţi din serie au fost citite de supravieţuitorii familiei la Memorial Cairn Dedication Ceremony (1995) la Arlington National Cemetery din SUA. Prima colecţie de poeme ale lui Douglas Lipton, The Stone Sleeping-Bag, a fost publicată de editura Mariscat în 1993. Publicaţiile ulterioare– broşuri sau colecţii întregi – au apărut la Markings şi Five Bob Ogre. Până la pensionare, a lucrat ca professor pentru elevi cu nevoi speciale. Cărţi publicate în “Bibliotheca Universalis”: Lost Sister (2014), Alien Driftwood (2015), Opera omnia (2018).
Douglas Lipton (1953, Glasgow, Scotland). Poet, essayist and literary critic. Educated in Glasgow. he has lived his working and married life in Dumfriesshire in south-west Scotland. He began writing – poems, mostly – when he was a teenager, and joined Glasgow University’s famous extra-mural creative writing class for a couple of seasons, tutored by Philip Hobsbaum and Alastair Gray. At university, creative writing fellows William McIlvanney and James Aitchison gave further encouragement. Early publication included pieces in New Writing Scotland, West Coast Magazine and Lines Review. Teaching in Lockerbie at the time of the 1988 incident, Douglas Lipton collaborated with artist Keith McIntyre and composer Karen Wimhurst to produce Songs for the Falling Angel – a requiem for Lockerbie, which was performed at the Edinburgh International Festival and elsewhere during 1990-91, and broadcast by STV. Pieces from the cycle were read by surviving family at the Memorial Cairn Dedication Ceremony (1995) at Arlington National Cemetery in the USA. Douglas Lipton’s first collection of poems, The Stone Sleeping-Bag, was published by Mariscat in 1993. Subsequent publications – chapbooks or full collections – have appeared from Markings and Five Bob Ogre. Until he retired, he worked in education in the field of learning support. Published books in “Bibliotheca Universalis”: Lost Sister (2014), Alien Driftwood (2015), Opera omnia (2018).
Traducere de Elena Ţăpean
