EUROPEAN PERSPECTIVES

JUANA CASTILLO, UNA POETA 

DEL COMPROMISO ESTETICO Y MORAL    

por Daniel Dragomirescu

    Juana Castillo Escobar es por excelencia una poeta de la vida contemporánea. Su creación es una radiografía del alma, de los sentimientos delicados que representan la esencia de nuestra humanidad y también es la expresión de una conciencia llena de generosidad en la mejor tradición humanista de la civilización europea.

     Su poemario Perlas de luna (un titulo romántico) ofre-ce al lector los resultados de una actividad poética constante y de buena inspiración. Lo que es evidente, leyendo este poemario, es que la autora tiene un ars poética claro, de inspiración modernista y clásica al mismo tiempo, y una perspectiva también muy clara sobre la vida y la condición humana en general y en particular.  Juana Castillo escribe una poesía temática y programática. Uno de los temas dominantes es el amor, hipostasiado con sensibilidad y talento en los trece textos reunidos en el ciclo “Poemas de amor”. Este ciclo comienza con un poema dedicado a las manos en la multitud de sus significados, “Manos amantes que acarician (...) / “Manos orantes (...) / “Manos de madre, de infante” (...) – una similitud con un poema incluido en el libro “Cântare omului”/”Canto al hombre” por el gran poeta rumano Tudor Arghezi (1880-1967). Una verdadera “perla de luna” es sin duda el poema Me han dicho, un poema sobre la universalidad de la feminidad, que tiene una evidente expresividad encantadora de origen órfica: “Me han dicho / que no me quieres/porque mi piel es morena” (...) El poema-titulo (“Perlas de luna”) es un poema de la metáfora, como una técnica de creación poética modernista, en el nombre de la sensibilidad y de la compasión humana: “La niña llora en silencio / su soledad infinita”.

     La segunda parte del libro (Poemas dedicados a...) reúne 11 textos poéticos en una composición unitaria con dedicación (en un sentido no individual o personal, sino en un sentido simbólico, genérico y humanista): A la esperanza macarena, La mar océano, La ilusión del tiempo, Nuestra Tierra son algunos títulos sugestivos, delineando un universo poético del aprecio y de la gratitud y también de una actitud critica necesaria en un mundo lleno de disparidades por la organización social deficitaria o por la imperfección de nuestra natura humana: “Nues-tra Tierra,/ Madre y madrastra (...) // Nuestra Tierra / que no es nuestra / debemos preservarla (...)”.

     El tercer compartimiento temático importante – Poemas de dolor y denuncia – es la parte más pro-gramática del poemario de Juana Castillo, una prueba elocuente de su arte poética de inspiración humanista e incluye textos de una generosa diversidad temática: la infancia  desfavorecida en los países del eterno Tercer Mundo (Infancia feliz?), la denuncia de la guerra y la delimitación clara de los lideres políticos responsables (No en mi nombre), la emancipación femenina en la sociedad de hoy, presentada en una tonalidad sagrada de Nuevo Testamento(Levántate y anda!), la denuncia del militarismo contemporáneo (La bota de la muerte), variación sobre el tema de un muy bien conocido poema de Paul Eluard (dedicado a la ciudad de Paris del tiempo de la ocupación alemana). Por supuesto, la autora no olvida a deplorar, mas allá de las tragedias provocadas por el hombre, los desastres naturales, otra causa de los sufrimientos humanos, como en La furia de la Tierra, un poema acompañado – por la gracia del autor – por la versión rumana, publicada en 2011 en nuestra revista multicultural (Horizonte literario contemporáneo): “...La Tierra, esa madre Tierra, / A la que no respetamos / Se revuelve furiosa por ver si razonamos...” (p. 78).

     Autora también de relatos – como por ejemplo Llosha, un cabalo de campo en la capital (publicado en HLC) o incluidos en la antología La Geniecilla de las historias, Madrid, 2007  - , diligente animadora cultural y editora inspirada de la revista digital “Pluma y tintero”, colabora-dora prodigiosa y prestigiosa de nuestra HLC y de Radio “Diferente” Madrid, con contribuciones culturales y litera-rias en su emisora “Onda latina”, Juana Castillo ofrece al lector contemporáneo un poemario representativo por su vocación y sus disponibilidades de creación poética. En la buena tradición poética europea y española del siglo ante-rior, sus poemas son una combinación apropiada entre una dimensión ética y otra de orden estética y merecen recibir un saludo cordial de parte del lector. 

JUANA CASTILLO, O POETÃ

A ATITUDINII ESTETICE ŞI MORALE

     Juana Castillo Escobar este prin excelenţă o poetă a vieţii contemporane. Creaţia sa este o radiografie a sufletului, a sentimentelor delicate reprezentând esenţa umanităţii noastre şi totodată este expresia unei conştiinţe pline de generozitate în cea mai bună tradiţie umanistă a civilizaţiei şi culturii europene.  
     Volumul său de versuri Perlas de luna (Perle selenare, un titlu romantic) îi oferă cititorului rezultatele unei activităţi poetice consecvente şi de bună inspiraţie. Ceea ce este evident, citind această carte de versuri, este faptul că autoarea posedă o artă poetică clară, de inspiraţie modernistă şi clasică în acelaşi timp, precum şi o perspectivă foarte clară asupra vieţii şi a condiţiei umane în general şi în particular. Juana Castillo scrie o poezie tematică şi programatică. Una dintre temele dominante este iubirea, ipostaziată cu sensibilitate şi talent în cele treisprezece texte grupate în ciclul “Poeme de iubire”. Ciclul se deschide cu un poem dedicat mâinilor cu multi-tudinea lor de semnificaţii: “Mâini iubitoare care mângâie (...) / Mâini rugătoare (...) / Mâini de mamă, de copil” (...) – similitudine cu un poem din volumul “Cântare omului” de Tudor Arghezi (1880-1967). O veritabilă “perlă selenară” este fără îndoială poemul “Me han dicho” / “Mi-au spus”, un poem despre universalitatea  feminităţii, având o evidentă expresivitate incantatorie de origine orfică: “Mi-au spus / Ca nu mă iubesc / Fiindcă am pielea ca aba-nosul” (...) Poemul-titlu (Perle selenare) este un poem al metaforei, drept tehnică de creaţie modernistă, în numele sensibilităţii şi al compasiunii umane: “Copila îşi plânge în tăcere / Singurătatea ei infinită”...
     A doua parte a cărţii (Poemas dedicadas a...) grupează unsprezece texte poetice într-o compoziţie unitară cu dedicaţie (în sens nu individual sau personal, ci simbolic, generic şi umanist). A la esperanza macarena, La mar océano, La ilusión del tiempo, Nuestra Tierra  sunt câteva titluri sugestive, conturând un univers poetic al preţuirii şi gratitudinii, precum şi al unei atitudini critice necesare într-o lume plină de disparităţi, prin organizarea socială deficitară sau prin imperfecţiunea naturii  omeneşti: “Pământul nostru / Mamă şi maşteră (...) / Pământul nostru / care nu-i al nostru / trebuie să-l păstrăm...”
    Al treilea compartiment tematic important – Poeme de durere şi denunţ – este partea cea mai programatică a volumului de versuri al Juanei Castillo, probă elocventă a artei sale poetice de inspiraţie umanistă, şi include texte de o generoasă deschidere tematică: copilăria defavorizată în ţări ale eternei Lumi a Treia (Copilărie fericită?), denunţarea războiului şi delimitarea clară faţa de liderii politici responsabili (Nu în numele meu), emanciparea feminină în lumea de azi, prezentată în tonalitate biblică (Ridică-te şi umblă!), condamnarea militarismului con-temporan (Cizma morţii), variaţiune pe o temă tratată într-un cunoscut poem de Paul Eluard (dedicat Parisului din timpul ocupaţiei germane). Desigur că autoarea nu omite să deplângă, dincolo de tragediile provocate de om, dezastrele naturale, altă cauză a suferinţelor omeneşti, ca de exemplu în “Mânia Pământului”, un poem acompaniat – prin graţia autoarei – şi de versiunea românească, publicată în anul 2011 în revista noastră multiculturală: “Pământul, acest pământ matern, / pe care nu îl respectăm / Se agită mânios, ca să vadă dacă raţionăm...” (p. 78).
     Autoare de asemenea a unor povestiri – precum Llosha, un cal de ţară în capitală (publicată în revista noastră) sau incluse în antologia La Geniecilla de las historias, Madrid, 2007 - , harnică animatoare culturală şi redactor inspirat al revistei digitale “Pluma y tintero”, colaboratoare prestigioasă şi prodigioasă a revistei “Orizont literar con-temporan” şi a postului de radio “Diferente” din Madrid, cu contribuţii culturale şi literare în emisiunea sa “Onda latina”, Juana Castillo Escobar îi oferă cititorului contem-poran un volum de versuri reprezentativ pentru vocaţia şi disponibilităţile sale de creaţie poetică. În buna tradiţie a poeziei spaniole şi europene din secolul anterior, poemele sale sunt o combinaţie potrivită între o dimensiune etică şi alta de ordin estetic şi merită să primească un salut cordial din partea cititorului.      

     Spanish version: Daniel Dragomirescu
     Corrector: Leticia Garriga (Mexico)

CONTEMPORARY HORIZONS: ANNA ROSSELL IBERN (SPAIN)

EL FINAL DE LA UTOPÍA     

     Como avanza el subtítulo, Sobre un país desaparecido, La Torre es la epopeya del hundimiento de la República Democrática Alemana. Uwe Tellkamp (Dresden, Alema-nia, 1968) conoce por experiencia los ambientes que recrea y sabe transmitir con verosimilitud diálogos y situaciones: sitúa la acción en un barrio residencial de su ciudad natal y sus protagonistas representan la burguesía intelectual entre la que él creció, uno de los cuales –Christian- comparte con el autor rasgos biográficos. La novela - Deutscher Buchpreis 2008 - arranca en 1982, un mes después de la muerte de Brezhnev, y acaba el 9 de noviembre de 1989 - , con la caída del muro. En casi novecientas páginas Tellkamp se despacha a gusto con un diferenciado y amplio repertorio de personajes, todo un espectro de actitudes y posiciones ideológicas en los últimos años de la RDA.  

     La arquitectura de tan amplia panorámica se sustenta sobre todo en tres caracteres: el adolescente, bachiller y soldado Christian Hoffmann, su padre, Richard, médico, y su tío Meno Rohde, biólogo de formación, investigador frustrado por no cumplir con los obligados requisitos de estricta fidelidad a la nomenklatura, y lector en una edito-rial. En torno a estos tres pilares, que le permiten dar cuen-ta sobre todo del mundo de la edición y la censura, de la sanidad y del militar en el antiguo satélite de la Unión Soviética, el autor despliega otro sinfín de personajes, que nos acercan a los sombríos matices de una sociedad bur-guesa intelectual que cree en el humanismo y en el libre-pensamiento y se encierra en sí misma para protegerse de la atmósfera hostil que reina en su país entre los muros de las decadentes mansiones, otro tiempo esplendorosas, que ahora se ven obligados a compartir por imposición socia-lista. A ello remite el título, que alude a la vez al aisla-miento en la torre de marfil y a la Sociedad de la Torre del Bildungsroman de Goethe Los años de formación de Wil-helm Meister. Es patente la intención de dejar constancia de los rasgos más negros característicos de la RDA, así como el esfuerzo de hacerlo con objetividad y sin ira: los problemas de las viviendas compartidas, la dolorosa des-confianza de todos hacia todos por el espionaje generalizado en el estado policial, la censura editorial, las separaciones familiares, los intentos de huída, los chantajes, los entresijos de la propaganda, los mecanismos de defensa - desde la sutileza en la escritura hasta el cinismo -, las concesiones hasta la humillación de todo aquél que pretende estudiar una carrera, los constantes sobornos integrados en la vida cotidiana, el deterioro medioambiental por la grave contaminación. 

     El lector agradecerá sin duda la pormenorizada proliji-dad de los ambientes que le permitirán hacerse una idea ajustada del panorama político, social y humano de la Alemania del Este. Sin embargo la novela peca a mi modo de ver de innecesaria reiteración, sin la cual se mantendría igualmente la visión panorámica.

     Estilísticamente la novela se sirve de la técnica de mon-taje: cada uno de los personajes principales narra desde su punto de vista personal, se alterna el estilo indirecto con las extensas entradas del diario de Meno Rohde y con el flujo de conciencia, sobre todo hacia el final, en que el realismo predominante da paso a algunas escenas surrea-listas. Asimismo Tellkamp compagina momentos de es-cueta sintaxis en los diálogos con otra larguísima y enreve-sada, a su vez con largos incisos intercalados.

     Tellkamp se ganó el reconocimiento literario en su país sobre todo a partir de la concesión del Premio Ingeborg Bachmann 2004 precisamente por su soberano manejo de los estilos lingüísticos, con un capítulo de su proyecto de novela Der Schlaf in den Uhren. Posiblemente sea la capacidad para desarrollar diferentes registros, – argot funcionarial, el grosero de algunos soldados o el dialecto sajón, entre otros - , una de las mejores cualidades de la novela original, que se pierde forzosamente en la traducción española. Al lector en español no familiarizado con la historia de la RDA y las claves de su vida cotidiana, sirven de gran ayuda las frecuentes aclaraciones a pie de página con que la traductora dota a su versión. No sale tan airosa, sin embargo, en la tarea de la difícil traducción a la que se enfrenta, contaminada demasiado a menudo de calcos alemanes léxicos y sintácticos. La Torre es la primera novela de Tellkamp que se publica en España, también en catalán (Empuries 2011).

SFÂRŞITUL UTOPIEI

     Aşa cum sugerează subtitlul, Sobre un país desapareci-do, La Torre este epopeea prăbuşirii Republicii Democrate Germane. Uwe Tellkamp (Dresda, Germania, 1968) cunoaşte din experienţa proprie ceea ce evocă şi transmite în mod verosimil: plasează acţiunea într-un cartier rezidenţial din oraşul său natal iar protagoniştii reprezintă burghezia intelectuală unde a crescut, cu unul dintre aceştia – Christian – autorul împărtăşind anumite trăsături biografice. Romanul - Deutscher Buchpreis 2008 – începe în 1982, la o lună după moartea lui Brejnev, şi se sfîrşeşte la 9 noiembrie 1989, odată cu căderea Zidului de la Berlin. Pe aproape nouă sute de pagini, Tellkamp  dsefăşoară în voie un repertoriu diferenţiat şi amplu de personaje, repre-zentînd un spectru larg de atitudini şi poziţii ideologice din ultimii ani ai RDG.

     Arhitectura unei panorame aşa de ample se susţine în principal pe trei personaje: adolescentul, bacalaureatul şi soldatul Christian Hoffmann, tatăl său, Richard, medic, şi unchiul său Meno Rohde, biolog ca formaţie, investigator frustrat că nu îşi îndeplineşte obligaţiile cerute de stricta fidelitate faţă de nomenclatură, şi lector la o editură. În jurul acestor trei piloni, care permite să se vorbească des-pre lumea editurilor şi a cenzurii, despre sănătate şi despre problemele militare din fostul satelit al Uniunii Sovietice, autorul înfăţişează multe alte personaje care ne pun în faţă cele mai întunecate nuanţe ale unei societăţi burgheze intelectuale, care crede în umanism şi în libera cugetare şi se închide în sine însăşi, spre a se proteja de atmosfera ostilă care domină în ţara sa între pereţii vilelor delabrate, splendide în alte vremuri, acum forţate să fie redistribuite după dispoziţiile comuniste. La acest lucru se referă titlul, care trimite deopotrivă la izolarea în turnul de fildeş şi la Societatea Turnului din bildungsromanul lui Goethe, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister. Este evidentă intenţia de a înregistra caracteristicile cele mai întunecate ale fostului RDG, precum şi efortul de a o face cu obiectivitate şi fără ură: problema locuinţelor comune, dureroasa neîncredere a tuturor în toţi ceilalţi prin spionajul generalizat în statul poliţienesc, cenzura, separarea familiilor, şantajul, vicleniile propagandei, mecanismele de apărare – de la subtilitatea scriiturii la cinism - , concesiile împinse pînă la umilinţa celui care doreşte să facă o carieră, darea şi luarea de mită integrate în modul de viaţă cotidian, degradarea mediului înconjurător prin contaminare gravă. 

     Cititorul va aprecia cu siguranţă meticulozitatea des-crierii mediului, care îi permite să îşi facă o idee precisă despre panorama politică, socială şi umană a Germaniei de Răsărit. Totuşi romanul păcătuieşte din punctul meu de vedere prin reluările inutile, fără de care viziunea panoramică nu ar avea nimic de suferit. 

     Stilistic, romanul foloseşte tehnica montajului: fiecare personaj principal narează din punctul său de vedere, în alternanţă cu stilul indirect, cu notaţiile extinse din jurnalul lui Meno Rohde şi cu fluxul conştiinţei, pînă la final, în care realismul predominant lasă loc unor scene suprarealiste. De asemenea, Tellkamp combină momente de sintaxă concisă în dilogurile lungi şi complicate la rîndul lor cu secvenţe intercalate.       

     Tellkamp şi-a cîştigat renumele literar în ţara sa în special din momentul cînd a obţinut Premiul Ingeborg Bachmann 2004, în special pentru utilizarea remarcabilă a registrelor stilistice, într-un capitol al proiectului de roman Der Schlaf in den Uhren / Somnul din ceas. Capacitatea dezvoltării diferitelor registre – argou al funcţionarilor publici, limbajul militar trivial sau dialectul saxon, printre altele – este probabil una dintre calităţile deosebite ale romanului original, care se pierde prin traducere. Cititorului spaniol care nu este familiarizat cu istoria RDG-ului şi cu modul de viaţă cotidian, îi sunt de mare ajutor frecventele note de subsol (datorate traducătoarei). Nu este ceva prea comod, totuşi, în munca de traducere, contaminată uneori cu calcurile germane lexicale şi de sintaxă. Turnul este primul roman de Tellkamp care se publică în Spania, şi de asemenea în limba catalană (Empuries 2011).

      Traducere de Daniel Dragomirescu

AMERICAN HORIZONS: JOHN TISCHER (MEXICO-UNITED STATES)

POEM TO MY TEACHER
All of your students. no matter
How much time we spent with you,
If we only met you once,
If we worked with you for years,
If we lived with you,
Wanted more time with you.

I said it once: “I want to spend
more time with you.”
You answered: “We’ll make time.”

I knew, from the way you said it,
I shouldn’t bother to call your secretary.

From the way you said it, I knew
We would “make” time.

The longing never ends.
Your clear message always echos
In my mind like a bell

POEM PENTRU PROFESORUL MEU
Toţi elevii tăi, nu contează
Cât timp ne-am petrecut cu tine,
Dacă ne-am întâlnit doar o dată,
Dacă am lucrat cu tine mulţi ani,
Dacă am trăit cu tine,
Am vrut să stăm cu tine mai mult.

Am spus odată: “Vreau să petrec
mai mult timp cu tine.”
Tu ai răspuns: “Ne vom face timp”.

Am ştiut, după felul cum ai spus-o,
N-ar fi trebuit să te deranjez s-o chemi pe secretară.

Din felul cum ai spus-o, am ştiut
Că ar trebui să “ne facem” timp.

Dorul nu se termină niciodată.
Mesajul tău clar răsună mereu
În mintea mea ca un clopot.
     Traducere de Daniel Dragomirescu

ABOUT THE AUTHOR

     "Thank you for sending to me the selection of poems by John Tischer. I read these with great interest. He is, in my opinion, a poet writing in the tradition of the so-called “beat poets” – poets such as Alan Ginsberg, Jack Kerouac, Charles Bukowski, Gregory Corso, etc.  These poets were very influential in the sixties and many of their poems have gained an almost iconic status as commentaries on the age in which they lived, especially Ginsberg’s long poem called “Howl”.  Tischer’s style is similar to that of the “beats” – it is very conversational, very casual, making use of everyday speech and expression. The poems are largely concerned with city life, and are in touch with life at street level.  Beneath the surface there are some disturbing images – for example, I noticed in his “blog” two poems about the Fukushima nuclear power plant disaster in Japan.  Some of the poems in your selection work better than others. For instance, I did not understand “Brownian Life” at all and some of the Haiku were hard to comprehend...but I really liked the others.  The best one for me was “Poem for My Teacher” which I thought was very good indeed.  The other poems held my interest as well."

     April 28, 2012 

                                                                       Neil Leadbeater- Edinburgh, Scotland, UK