CHM 4 (30)/JULY-AUGUST 2012

COVER ONE: FELIX MARTIN ARENCIBIA (SPAIN)

SUMAR. SUMMARY

ORIZONTURI CRITICE

Juana Castillo Escobar (Spain), “Indignados 2012”
Anna Rossell Ibern (Spain), “La verdadera historia esta en los repliegues”
Eduardo Sanguinetti (Argentina-Uruguay), "Intelectuales del tercer milenio"
Daniel Hannan (United Kingdom), "Romania is sliding unremarked into despotism"
Peter Hart (United Kingdom), “Does God Exist?”
Rosetta Savelli (Italy), “Romenia, terra di opportunita per gli Italiani”
Rodolfo Chavez (Italy – Colombia), “Decir la fe a traves de la Poesia”

Marcela Meirelles (Uruguay), “Brief Essay on Solitude”
Keiko Amano (US–Japan), “The Literacy of Japanese Women”

Victor P. Gendrano (US – Philippines), “X – Xenophobia”

Michael Essig (United States), “Kill All the Phds (mostly)”
Biola Olatunde (Nigeria), “The Satire Opaoguru”

Trishita Banerjee (India), “The Scent of Books: International Kolkata Bookfair 2012”

Nazi Gholi (Iran), “Rose Water”

ORIZONTURI LIRICE

Felix Martin Arencibia (Spain, Canarias)
Lidia Borghi (Italia)
Maurizio de Vito (Italia)
Manlio Visintini (Italia)
Silvia Mota Lopes (Portugal)
Byron Beynon (United Kingdom, Wales)
Neil Leadbeater (United Kingdom, Scotland)
Leonard Ciureanu (Romania)
Peggy Landsman (United States)
Roxana Jones (United States)
Marina Centeno (Mexico)
Leticia Garriga (Mexico)

Luis Benitez (Argentina)
Miguel Angel de Boer (Argentina)
Casciano Lopes (Brazil)
Andreia Franco (Brazil)
Enrique Eusebio (Dominican Republic)

Zakaria Tiberindwa (Uganda)

Devalina Chakravarty (India)

ORIZONTURI EPICE

John Tischer (United States-Mexico), “My Grandfather”
Alex Kudera (United States), “The Bicentennial with Grandpa Andy”

Oziella Inocencio (Brazil), “Diary of a Beggar”

Patricia Nasello (Argentina), “Manos a la obra”

Daniel Dragomirescu, “The Dead’s Saturday/El sabado de los muertos”

CHM – ALL THE WORLD IN A JOURNAL

COMING SOON!

DOSTOYEVSKYAN HORIZONS/HORIZONTES DOSTOIEVSKIANOS: OZIELLA INOCENCIO (BRAZIL)

O QUE BASTA
Estas panelas de aço
Durarão mais do que eu.
Basta que fiquem limpas,
Que se possa cozinhar nelas,
Que haja alimento para se cozinhar nelas,
Não precisam brilhar.

Estas paredes de cimento brancas
Mais o telhado,
Abrigarão as emoções de outro humano,
Em algumas décadas.
Protegerão do sol, da chuva, dos outros,
Não necessitam ter colunas jônicas ou dóricas
Ou algo dependurado
Basta que se mantenham erguidas.

Seja de carona, carroça, moto, carro,
Não importa qual o veículo,
O imprescindível é chegar
Onde se deseja estar.
Estas roupas que visto
Não precisam ser muitas
Basta que durem,
Que escondam o que é necessário esconder,
Basta que me apertem já!

Outrora, sonhava ver um Turner no Museu do Louvre.
Certa vez, retornando do trabalho,
Contemplei um pôr do sol
[Turner copiou o que de mais belo viu
E ensinou-me a enxergar paisagens para além do que reproduziu].

Um coração verdadeiramente enamorado basta.
Não exige, não implora,
Segue amando,
Alimenta-se de alegria,
Por si mesmo,
Por sentir mais vivas as cores da vida.
Somente por saber que ama desse modo
É feliz e grato.

Que eu não seja o patrão truculento que ordena.
Que não seja eu o empregado negligente.
Que eu não seja o bajulador desonrado.
Que não seja eu aquele que se favorece das grandes mentiras.
Que eu não seja sequioso de poder e corrupção.

CE ESTE DE-AJUNS
Aceste vase de otel 
Vor dăinui mai mult decât mine.
Este de-ajuns să fie curate,
Ca să se poată  găti  în ele,
Să cuprindă hrana, ca să se poată găti în ele,
Nu este nevoie să strălucească.

Aceşti pereţi de ciment alb
Şi acoperişul
Vor adăposti emoţiile altor oameni,
În câteva decenii.
Vor proteja contra soarelui, a ploii, a celorlalţi,
Nu este nevoie să aibă coloane ionice sau dorice
Sau ceva poleit
Este de-ajuns să se ţină în picioare.

Fie căruţe, trăsuri, motociclete, maşini,
Nu are importanţă ce vehicol,
Important este să ajungi
Acolo unde vrei să stai.
Aceste haine pe care le văd
Nu e nevoie să fie multe
Este de-ajuns că durează,
Că ascund ce e necesar să fie ascuns,
E de-ajuns că sunt ale mele!

Cândva, visam să văd un Turner la Muzeul Luvru,.
Într-o zi anume, reluându-mi lucrul,
Am contemplat un răsărit de soare,
(Turner a copiat ceea ce am văzut aşa de frumos
Şi-am învăţat să  admir  peisaje dincolo de ceea ce reprezintă).

O inimă îndrăgostită cu adevărat e de-ajuns.
Ea nu cere, nu imploră,
Iubeşte,
Se hrăneşte din bucurie,
Din sine însăşi,
Ca să simtă mai viu culorile vieţii.
Doar ca să ştie că iubeşte această lume
E fericită şi mulţumită.

Să nu fiu patronul ipocrit care porunceşte.
Să nu fiu slujbaşul neglijent.
Să nu fiu nevrednicul fără onoare.
Să nu fiu eu cel care înlesneşte minciunile sfruntate.
Să nu fiu setos de putere şi corupţie.

     UM AUTORETRATO
     Jornalista e escritora. Amante de todas as artes. Filha de Dostoievski e Virginia Woolf, irmã de Blake e Shakes-peare, sobrinha de Goethe, Van Gogh, Joyce e Cervantes. Prima de Chopin e Debussy, Nietzsche, Heráclito, Bosch, Bruegel e Arcimboldo. Sem identidade, sem lar, com o siroco nos cabelos, o sangue nos lábios, as letras nos olhos, Bergman na cabeça, Pasolini no ventre. Buscando o equilíbrio, sempre...

     UN AUTOPORTRET
     Jurnalistă şi scriitoare. Amantă a tuturor artelor. Fiică a lui Dostoievski şi a Virginiei Woolf, soră a lui Blake şi Shakespeare, nepoată a lui Goethe, Van Gogh, Joyce şi Cervantes. Verişoară primară cu Chopin şi Debussy, Nietzsche, Heraclit, Bosch, Bruegel şi Arcimboldo. Fără identitate, fără adăpost, cu părul în vânt, cu sângele pe buze, cu literele în ochi, cu Bergman în cap, cu Pasolini în vintre. Căutând mereu echilibrul...
     Traducere de Daniel Dragomirescu

MULTICULTURAL HORIZONS: RODOLFO CHAVEZ (ITALY - COLOMBIA)

SAETA
Podrán cortar el puño de mi mano,
y así evitar que siga escribiendo
un noble poema...
Pero les aseguro que la tinta
no es la marca de una victoria.
Esa es sólo del espíritu.

SÃGEATÃ
Aş putea să strâng pumnul mâinii mele,
şi în acest fel să evit să scrie
un nobil poem...
Dar vă asigur că cerneala
nu este marca unei victorii.
Aceea este numai a spiritului.

ARROW
I could short the fist of my hand,
and this way to stop to write
a noble poem...
But I assure you that the ink
is not a sign of victory.
This one is only of spirit.

Versiunea românească şi engleză: Daniel Dragomirescu

CONTEMPORARY LITERARY HORIZON 3 (29) / MAY - JUNE 2012

COVER ONE: GERMAN WRITER RAYMOND WALDEN

INTERVIEW

Luis Benitez, Daniel Dragomirescu, “Todo el mundo en una revista”/ “All the World in a Journal”

CONTEMPORARY HORIZONS

Raymond Walden (Germany), Eine Kosmonomische Alternative
Rosetta Savelli (Italy), La donna ideale di Antonio Matragrana
Victor Morata Cortado (Spain), El purgatorio de los escritores
Anna Rossell Ibern (Spain), Una divertida leccion de historia
Aldo Luis Novelli (Argentina), Nacimiento y avatares del poema
Nancy Hawker (Oman-Canada), Isabelle Caro – the Dark Side of Fashion
Lena Vanelslander (Italy-Belgium), “Quoniam dies mali sunt”

POETIC HORIZONS

Mihai Eminescu - 121 Years from His Death
Marina Centeno (Mexico)
André Cruchaga (El Salvador)
Dolores Alberola (Spain)
Rocio Espinosa Herrera (Colombia-Spain)
Nancy Graciela Nasr (Argentina)
Livia Diaz (Mexico)
Oziella Inocêncio (Brazil)
Roberto Esteves da Fonseca (Brazil)
Khadija Ejaz (Oman)
Lamiae El Amrani (Morrocco)
Burt Rashbaum (United States)
Michael Essig (United States)
Magdalena Constantinescu (Germany-Romania)
Tatiana Rădulescu (Romania)
Leonard Ciureanu (Romania-Italy)
Ştefan Ciobanu (Romania)
Ion Lazu (Romania)
Nikos Kavvadias (Greece)
Harris Psarras (Greece-United Kingdom)

EPIC HORIZONS

Guillermo Arango (United States), Venganza secreta
John Tischer (Mexico-United States), Growning up in the Fifties (1)
Victor Ruiz Martinez (Mexico-Spain), El viento arrastra la llovizna
Nedda González Núñez (Argentina), Usurpador
Mira Faraday (United States), The Old Man by the Sea

TRANSLATORS
INTERVIEW: Sînziana Mihalache. CRITICAL HORIZONS: Raluca Gopşa, Ana Luţaş, Silvia Cora, Florina Sămulescu, Monica Manolachi, Mădălina Gane. POETRY: Tatiana Rădulescu, Andrei Langa (Moldova Republic), Ionela Irina Chirica, Pedro Vianna, Eric Meyleuc (Mexico), Daniel Dragomirescu, Monica Manolachi, Iulian Trandafir, Sînziana Mihalache, Andrei Lazu, Diana Cărburean, Edith Uncu; Redacţia Revistei. PROSE: Florina Sămulescu, Cristiana Ghiţă, Redactia Revistei

ILLUSTRATIONS: Ramona Diana Popliuc

ALL THE WORLD IN A JOURNAL

COMING SOON!

CONTEMPORARY HORIZONS: HARIS PSARRAS (GREECE-UNITED KINGDOM)

Από το ημερολόγιο ενός μοντερνιστή.
Πορεία προς τη Ρώμη, κ.λ.π. Οκτώβριος 1922

Πλατεία Αγίου Μάρκου ξημερώματα
τουρίστες κάποιας ηλικίας και ο βόμβος
τη σκόνη του επάνω μου αφήνει.
ανάμεσά τους νομίζω πως είδα
τη σύζυγο ενός φίλου διπλωμάτη
«ναι, γνωριστήκαμε στο σπίτι του γιατρού»
κυρία Leid ή κάπως έτσι, δε θυμάμαι
η κόρη τους είχε πεθάνει νέα
κανείς δεν έθιγε αυτό το θέμα τότε
πίνω καφέ αφήνω να με δει
του ήλιου η πρώτη ακτίνα «πρέπει!»
πώς με βαραίνει το ότι έχω όρεξη
φύγανε ξένοι ως ήρθαν, ησυχία
δεν είχα χρόνο να τη δω μονοπωλεί
το ενδιαφέρον μου την ώρα που σερβίρει
μια Ιταλίδα, πιθανό
να φύγω για τη Νάπολη.
   (Χάρης Ψαρράς, Στην αγκαλιά του κύκλου,
   Εκδόσεις Κέδρος, Αθήνα, 2004)

Din jurnalul unui modernist.
Manifest spre Roma, s.a. octombrie 1992

Piața Sfântu’ Marcu-n zori de zi
turiști de-o oareșcare vârstă și huruitul
praful și-l lasă peste mine.
printre ei cred că am zărit
soția unui prieten diplomat
”da, ne-am cunoscut în casa medicului”
doamna Leid sau cam așa ceva, nu-mi amintesc
fiica lor murise tânără
nimeni n-a atins acest subiect atunci
doamna Leid sau cam așa ceva, nu-mi amintesc
fiica lor murise tânără
nimeni n-a atins acest subiect atunci
și au plecat cum au venit străinii, liniște
nu-m avut timp s-o văd îmi monopolizează
atenția în clipa când servește la masă
o italiancă, posibil
să plec spre Napoli.
   (Haris Psarras, În îmbrățișarea cercului,
   Editura Kerdos, Atena, 2004)

   Traducere de Edith Uncu
   Universitatea din Bucureşti

EUROPEAN PERSPECTIVES

JUANA CASTILLO, UNA POETA 

DEL COMPROMISO ESTETICO Y MORAL    

por Daniel Dragomirescu

    Juana Castillo Escobar es por excelencia una poeta de la vida contemporánea. Su creación es una radiografía del alma, de los sentimientos delicados que representan la esencia de nuestra humanidad y también es la expresión de una conciencia llena de generosidad en la mejor tradición humanista de la civilización europea.

     Su poemario Perlas de luna (un titulo romántico) ofre-ce al lector los resultados de una actividad poética constante y de buena inspiración. Lo que es evidente, leyendo este poemario, es que la autora tiene un ars poética claro, de inspiración modernista y clásica al mismo tiempo, y una perspectiva también muy clara sobre la vida y la condición humana en general y en particular.  Juana Castillo escribe una poesía temática y programática. Uno de los temas dominantes es el amor, hipostasiado con sensibilidad y talento en los trece textos reunidos en el ciclo “Poemas de amor”. Este ciclo comienza con un poema dedicado a las manos en la multitud de sus significados, “Manos amantes que acarician (...) / “Manos orantes (...) / “Manos de madre, de infante” (...) – una similitud con un poema incluido en el libro “Cântare omului”/”Canto al hombre” por el gran poeta rumano Tudor Arghezi (1880-1967). Una verdadera “perla de luna” es sin duda el poema Me han dicho, un poema sobre la universalidad de la feminidad, que tiene una evidente expresividad encantadora de origen órfica: “Me han dicho / que no me quieres/porque mi piel es morena” (...) El poema-titulo (“Perlas de luna”) es un poema de la metáfora, como una técnica de creación poética modernista, en el nombre de la sensibilidad y de la compasión humana: “La niña llora en silencio / su soledad infinita”.

     La segunda parte del libro (Poemas dedicados a...) reúne 11 textos poéticos en una composición unitaria con dedicación (en un sentido no individual o personal, sino en un sentido simbólico, genérico y humanista): A la esperanza macarena, La mar océano, La ilusión del tiempo, Nuestra Tierra son algunos títulos sugestivos, delineando un universo poético del aprecio y de la gratitud y también de una actitud critica necesaria en un mundo lleno de disparidades por la organización social deficitaria o por la imperfección de nuestra natura humana: “Nues-tra Tierra,/ Madre y madrastra (...) // Nuestra Tierra / que no es nuestra / debemos preservarla (...)”.

     El tercer compartimiento temático importante – Poemas de dolor y denuncia – es la parte más pro-gramática del poemario de Juana Castillo, una prueba elocuente de su arte poética de inspiración humanista e incluye textos de una generosa diversidad temática: la infancia  desfavorecida en los países del eterno Tercer Mundo (Infancia feliz?), la denuncia de la guerra y la delimitación clara de los lideres políticos responsables (No en mi nombre), la emancipación femenina en la sociedad de hoy, presentada en una tonalidad sagrada de Nuevo Testamento(Levántate y anda!), la denuncia del militarismo contemporáneo (La bota de la muerte), variación sobre el tema de un muy bien conocido poema de Paul Eluard (dedicado a la ciudad de Paris del tiempo de la ocupación alemana). Por supuesto, la autora no olvida a deplorar, mas allá de las tragedias provocadas por el hombre, los desastres naturales, otra causa de los sufrimientos humanos, como en La furia de la Tierra, un poema acompañado – por la gracia del autor – por la versión rumana, publicada en 2011 en nuestra revista multicultural (Horizonte literario contemporáneo): “...La Tierra, esa madre Tierra, / A la que no respetamos / Se revuelve furiosa por ver si razonamos...” (p. 78).

     Autora también de relatos – como por ejemplo Llosha, un cabalo de campo en la capital (publicado en HLC) o incluidos en la antología La Geniecilla de las historias, Madrid, 2007  - , diligente animadora cultural y editora inspirada de la revista digital “Pluma y tintero”, colabora-dora prodigiosa y prestigiosa de nuestra HLC y de Radio “Diferente” Madrid, con contribuciones culturales y litera-rias en su emisora “Onda latina”, Juana Castillo ofrece al lector contemporáneo un poemario representativo por su vocación y sus disponibilidades de creación poética. En la buena tradición poética europea y española del siglo ante-rior, sus poemas son una combinación apropiada entre una dimensión ética y otra de orden estética y merecen recibir un saludo cordial de parte del lector. 

JUANA CASTILLO, O POETÃ

A ATITUDINII ESTETICE ŞI MORALE

     Juana Castillo Escobar este prin excelenţă o poetă a vieţii contemporane. Creaţia sa este o radiografie a sufletului, a sentimentelor delicate reprezentând esenţa umanităţii noastre şi totodată este expresia unei conştiinţe pline de generozitate în cea mai bună tradiţie umanistă a civilizaţiei şi culturii europene.  
     Volumul său de versuri Perlas de luna (Perle selenare, un titlu romantic) îi oferă cititorului rezultatele unei activităţi poetice consecvente şi de bună inspiraţie. Ceea ce este evident, citind această carte de versuri, este faptul că autoarea posedă o artă poetică clară, de inspiraţie modernistă şi clasică în acelaşi timp, precum şi o perspectivă foarte clară asupra vieţii şi a condiţiei umane în general şi în particular. Juana Castillo scrie o poezie tematică şi programatică. Una dintre temele dominante este iubirea, ipostaziată cu sensibilitate şi talent în cele treisprezece texte grupate în ciclul “Poeme de iubire”. Ciclul se deschide cu un poem dedicat mâinilor cu multi-tudinea lor de semnificaţii: “Mâini iubitoare care mângâie (...) / Mâini rugătoare (...) / Mâini de mamă, de copil” (...) – similitudine cu un poem din volumul “Cântare omului” de Tudor Arghezi (1880-1967). O veritabilă “perlă selenară” este fără îndoială poemul “Me han dicho” / “Mi-au spus”, un poem despre universalitatea  feminităţii, având o evidentă expresivitate incantatorie de origine orfică: “Mi-au spus / Ca nu mă iubesc / Fiindcă am pielea ca aba-nosul” (...) Poemul-titlu (Perle selenare) este un poem al metaforei, drept tehnică de creaţie modernistă, în numele sensibilităţii şi al compasiunii umane: “Copila îşi plânge în tăcere / Singurătatea ei infinită”...
     A doua parte a cărţii (Poemas dedicadas a...) grupează unsprezece texte poetice într-o compoziţie unitară cu dedicaţie (în sens nu individual sau personal, ci simbolic, generic şi umanist). A la esperanza macarena, La mar océano, La ilusión del tiempo, Nuestra Tierra  sunt câteva titluri sugestive, conturând un univers poetic al preţuirii şi gratitudinii, precum şi al unei atitudini critice necesare într-o lume plină de disparităţi, prin organizarea socială deficitară sau prin imperfecţiunea naturii  omeneşti: “Pământul nostru / Mamă şi maşteră (...) / Pământul nostru / care nu-i al nostru / trebuie să-l păstrăm...”
    Al treilea compartiment tematic important – Poeme de durere şi denunţ – este partea cea mai programatică a volumului de versuri al Juanei Castillo, probă elocventă a artei sale poetice de inspiraţie umanistă, şi include texte de o generoasă deschidere tematică: copilăria defavorizată în ţări ale eternei Lumi a Treia (Copilărie fericită?), denunţarea războiului şi delimitarea clară faţa de liderii politici responsabili (Nu în numele meu), emanciparea feminină în lumea de azi, prezentată în tonalitate biblică (Ridică-te şi umblă!), condamnarea militarismului con-temporan (Cizma morţii), variaţiune pe o temă tratată într-un cunoscut poem de Paul Eluard (dedicat Parisului din timpul ocupaţiei germane). Desigur că autoarea nu omite să deplângă, dincolo de tragediile provocate de om, dezastrele naturale, altă cauză a suferinţelor omeneşti, ca de exemplu în “Mânia Pământului”, un poem acompaniat – prin graţia autoarei – şi de versiunea românească, publicată în anul 2011 în revista noastră multiculturală: “Pământul, acest pământ matern, / pe care nu îl respectăm / Se agită mânios, ca să vadă dacă raţionăm...” (p. 78).
     Autoare de asemenea a unor povestiri – precum Llosha, un cal de ţară în capitală (publicată în revista noastră) sau incluse în antologia La Geniecilla de las historias, Madrid, 2007 - , harnică animatoare culturală şi redactor inspirat al revistei digitale “Pluma y tintero”, colaboratoare prestigioasă şi prodigioasă a revistei “Orizont literar con-temporan” şi a postului de radio “Diferente” din Madrid, cu contribuţii culturale şi literare în emisiunea sa “Onda latina”, Juana Castillo Escobar îi oferă cititorului contem-poran un volum de versuri reprezentativ pentru vocaţia şi disponibilităţile sale de creaţie poetică. În buna tradiţie a poeziei spaniole şi europene din secolul anterior, poemele sale sunt o combinaţie potrivită între o dimensiune etică şi alta de ordin estetic şi merită să primească un salut cordial din partea cititorului.      

     Spanish version: Daniel Dragomirescu
     Corrector: Leticia Garriga (Mexico)

CONTEMPORARY HORIZONS: ANNA ROSSELL IBERN (SPAIN)

EL FINAL DE LA UTOPÍA     

     Como avanza el subtítulo, Sobre un país desaparecido, La Torre es la epopeya del hundimiento de la República Democrática Alemana. Uwe Tellkamp (Dresden, Alema-nia, 1968) conoce por experiencia los ambientes que recrea y sabe transmitir con verosimilitud diálogos y situaciones: sitúa la acción en un barrio residencial de su ciudad natal y sus protagonistas representan la burguesía intelectual entre la que él creció, uno de los cuales –Christian- comparte con el autor rasgos biográficos. La novela - Deutscher Buchpreis 2008 - arranca en 1982, un mes después de la muerte de Brezhnev, y acaba el 9 de noviembre de 1989 - , con la caída del muro. En casi novecientas páginas Tellkamp se despacha a gusto con un diferenciado y amplio repertorio de personajes, todo un espectro de actitudes y posiciones ideológicas en los últimos años de la RDA.  

     La arquitectura de tan amplia panorámica se sustenta sobre todo en tres caracteres: el adolescente, bachiller y soldado Christian Hoffmann, su padre, Richard, médico, y su tío Meno Rohde, biólogo de formación, investigador frustrado por no cumplir con los obligados requisitos de estricta fidelidad a la nomenklatura, y lector en una edito-rial. En torno a estos tres pilares, que le permiten dar cuen-ta sobre todo del mundo de la edición y la censura, de la sanidad y del militar en el antiguo satélite de la Unión Soviética, el autor despliega otro sinfín de personajes, que nos acercan a los sombríos matices de una sociedad bur-guesa intelectual que cree en el humanismo y en el libre-pensamiento y se encierra en sí misma para protegerse de la atmósfera hostil que reina en su país entre los muros de las decadentes mansiones, otro tiempo esplendorosas, que ahora se ven obligados a compartir por imposición socia-lista. A ello remite el título, que alude a la vez al aisla-miento en la torre de marfil y a la Sociedad de la Torre del Bildungsroman de Goethe Los años de formación de Wil-helm Meister. Es patente la intención de dejar constancia de los rasgos más negros característicos de la RDA, así como el esfuerzo de hacerlo con objetividad y sin ira: los problemas de las viviendas compartidas, la dolorosa des-confianza de todos hacia todos por el espionaje generalizado en el estado policial, la censura editorial, las separaciones familiares, los intentos de huída, los chantajes, los entresijos de la propaganda, los mecanismos de defensa - desde la sutileza en la escritura hasta el cinismo -, las concesiones hasta la humillación de todo aquél que pretende estudiar una carrera, los constantes sobornos integrados en la vida cotidiana, el deterioro medioambiental por la grave contaminación. 

     El lector agradecerá sin duda la pormenorizada proliji-dad de los ambientes que le permitirán hacerse una idea ajustada del panorama político, social y humano de la Alemania del Este. Sin embargo la novela peca a mi modo de ver de innecesaria reiteración, sin la cual se mantendría igualmente la visión panorámica.

     Estilísticamente la novela se sirve de la técnica de mon-taje: cada uno de los personajes principales narra desde su punto de vista personal, se alterna el estilo indirecto con las extensas entradas del diario de Meno Rohde y con el flujo de conciencia, sobre todo hacia el final, en que el realismo predominante da paso a algunas escenas surrea-listas. Asimismo Tellkamp compagina momentos de es-cueta sintaxis en los diálogos con otra larguísima y enreve-sada, a su vez con largos incisos intercalados.

     Tellkamp se ganó el reconocimiento literario en su país sobre todo a partir de la concesión del Premio Ingeborg Bachmann 2004 precisamente por su soberano manejo de los estilos lingüísticos, con un capítulo de su proyecto de novela Der Schlaf in den Uhren. Posiblemente sea la capacidad para desarrollar diferentes registros, – argot funcionarial, el grosero de algunos soldados o el dialecto sajón, entre otros - , una de las mejores cualidades de la novela original, que se pierde forzosamente en la traducción española. Al lector en español no familiarizado con la historia de la RDA y las claves de su vida cotidiana, sirven de gran ayuda las frecuentes aclaraciones a pie de página con que la traductora dota a su versión. No sale tan airosa, sin embargo, en la tarea de la difícil traducción a la que se enfrenta, contaminada demasiado a menudo de calcos alemanes léxicos y sintácticos. La Torre es la primera novela de Tellkamp que se publica en España, también en catalán (Empuries 2011).

SFÂRŞITUL UTOPIEI

     Aşa cum sugerează subtitlul, Sobre un país desapareci-do, La Torre este epopeea prăbuşirii Republicii Democrate Germane. Uwe Tellkamp (Dresda, Germania, 1968) cunoaşte din experienţa proprie ceea ce evocă şi transmite în mod verosimil: plasează acţiunea într-un cartier rezidenţial din oraşul său natal iar protagoniştii reprezintă burghezia intelectuală unde a crescut, cu unul dintre aceştia – Christian – autorul împărtăşind anumite trăsături biografice. Romanul - Deutscher Buchpreis 2008 – începe în 1982, la o lună după moartea lui Brejnev, şi se sfîrşeşte la 9 noiembrie 1989, odată cu căderea Zidului de la Berlin. Pe aproape nouă sute de pagini, Tellkamp  dsefăşoară în voie un repertoriu diferenţiat şi amplu de personaje, repre-zentînd un spectru larg de atitudini şi poziţii ideologice din ultimii ani ai RDG.

     Arhitectura unei panorame aşa de ample se susţine în principal pe trei personaje: adolescentul, bacalaureatul şi soldatul Christian Hoffmann, tatăl său, Richard, medic, şi unchiul său Meno Rohde, biolog ca formaţie, investigator frustrat că nu îşi îndeplineşte obligaţiile cerute de stricta fidelitate faţă de nomenclatură, şi lector la o editură. În jurul acestor trei piloni, care permite să se vorbească des-pre lumea editurilor şi a cenzurii, despre sănătate şi despre problemele militare din fostul satelit al Uniunii Sovietice, autorul înfăţişează multe alte personaje care ne pun în faţă cele mai întunecate nuanţe ale unei societăţi burgheze intelectuale, care crede în umanism şi în libera cugetare şi se închide în sine însăşi, spre a se proteja de atmosfera ostilă care domină în ţara sa între pereţii vilelor delabrate, splendide în alte vremuri, acum forţate să fie redistribuite după dispoziţiile comuniste. La acest lucru se referă titlul, care trimite deopotrivă la izolarea în turnul de fildeş şi la Societatea Turnului din bildungsromanul lui Goethe, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister. Este evidentă intenţia de a înregistra caracteristicile cele mai întunecate ale fostului RDG, precum şi efortul de a o face cu obiectivitate şi fără ură: problema locuinţelor comune, dureroasa neîncredere a tuturor în toţi ceilalţi prin spionajul generalizat în statul poliţienesc, cenzura, separarea familiilor, şantajul, vicleniile propagandei, mecanismele de apărare – de la subtilitatea scriiturii la cinism - , concesiile împinse pînă la umilinţa celui care doreşte să facă o carieră, darea şi luarea de mită integrate în modul de viaţă cotidian, degradarea mediului înconjurător prin contaminare gravă. 

     Cititorul va aprecia cu siguranţă meticulozitatea des-crierii mediului, care îi permite să îşi facă o idee precisă despre panorama politică, socială şi umană a Germaniei de Răsărit. Totuşi romanul păcătuieşte din punctul meu de vedere prin reluările inutile, fără de care viziunea panoramică nu ar avea nimic de suferit. 

     Stilistic, romanul foloseşte tehnica montajului: fiecare personaj principal narează din punctul său de vedere, în alternanţă cu stilul indirect, cu notaţiile extinse din jurnalul lui Meno Rohde şi cu fluxul conştiinţei, pînă la final, în care realismul predominant lasă loc unor scene suprarealiste. De asemenea, Tellkamp combină momente de sintaxă concisă în dilogurile lungi şi complicate la rîndul lor cu secvenţe intercalate.       

     Tellkamp şi-a cîştigat renumele literar în ţara sa în special din momentul cînd a obţinut Premiul Ingeborg Bachmann 2004, în special pentru utilizarea remarcabilă a registrelor stilistice, într-un capitol al proiectului de roman Der Schlaf in den Uhren / Somnul din ceas. Capacitatea dezvoltării diferitelor registre – argou al funcţionarilor publici, limbajul militar trivial sau dialectul saxon, printre altele – este probabil una dintre calităţile deosebite ale romanului original, care se pierde prin traducere. Cititorului spaniol care nu este familiarizat cu istoria RDG-ului şi cu modul de viaţă cotidian, îi sunt de mare ajutor frecventele note de subsol (datorate traducătoarei). Nu este ceva prea comod, totuşi, în munca de traducere, contaminată uneori cu calcurile germane lexicale şi de sintaxă. Turnul este primul roman de Tellkamp care se publică în Spania, şi de asemenea în limba catalană (Empuries 2011).

      Traducere de Daniel Dragomirescu