EFFIGIES IN THE MIRROR OF TIME
There are so many untold stories.
Early mornings I would be waiting, shivering, for the early bus to go to work. One companion of those mornings was a man with white hair. Once he told me, “Boating was my life, then. I would have happily spent my whole life sailing on the Black Sea. One year,” he said, “everyone was ordered to take iron tablets. No exceptions; no explanations. We were all given iron tablets; that was thought to be sufficient. I remember that, it was 1986. The year of Chernobyl.”
*
Daniel Dragomirescu has set himself a very important task, in this book. He is rescuing the memories, the works, the reputations of people lost to the old regime. People who fell out of favour. People lost to time’s relentless tumble. He gives us eight recollections, and revaluations. Romania. The Ceausescu regime, with its grand empty palace and boulevard – and its starving villages. The untold stories.
What Daniel Dragomirescu has done here is collect together articles and memoirs he has published in newspapers, magazines, journals, and published them in a dual translation book, called Effigies in the Mirror of Time.
We started with Romania, but we need to narrow-down, zoom-in. Let’s find Moldavia, and in Moldavia, the region of Vaslui. This is the hub for all the stories, the personalities. How often do we hear or read news from Moldavia? We have here writers, intellectuals, philosophers, engineers, and a comedy actor: the exuberant, gifted, Constantin Tănase. This sketch-song of his could well be a timeless anthem:
Nothing has changed
Everything is the same
Everywhere the same lies
So what have we done?
Revenge is plotted behind the scenes
As it has not been seen before
The country is full of VIPS
So what have we done?
Our people leave, our people come!
This is the famous slogan,
We have been fools to vote again
So what have we done?
The story was he was shot whilst on stage – he was doing a satire on Russians, the new power. A Soviet officer in the audience stood up and shot him dead. Did it really happen? Was that how we wanted him to go? Was the end of the great man more prosaic? Truth and legend, both are necessary, both are stories from which we live and gain sustenance. But truth must take precedence; always.
When communism was abandoned, many here in the West hoped that the best of that regime – or was it the most durable? – would be combined with the best or most durable in the West, to create a better society. The old Marxist dialectic, with its synthesis: how people love to make patterns. Now, it seems, many feel what they have instead is another lost possibility. Because what modern capitalism has to offer is repugnant in many ways. And durability does not promise anything, either. In the West, these ideas, the dialectic, were never put into practice; we did not witness its effects on people as with the people Daniel here rehabilitates.
Take, for instance, Cezar Ivănescu (1941-2008). He was an uncrowned prince among academics: Don Cezar. Writer, philosopher, critic, academic par excellence. He was severely beaten in the 1990 Miner’s Strike, and hovered between life and death for weeks.
As a less violent example, take Nicolae Malaxa (1884-1965). Born in humble circumstances he grew up and developed an acute managerial sense combined with a dedicated engineering skill. Train engine maker, car engine manufacturer, heavy-engineering magnate. Only to lose it all when all his great enterprise was nationalised under the new regime. What the man could have done for Romania. (...)
Read more in CLH 4 (60) / July-August 2017
EFIGII ÎN OGLINDA LUI CRONOS
Sunt atâtea povești nespuse.
De obicei, dis-de-dimineață aștept tremurând autobuzul care mă duce la muncă. Într-una dintre aceste dimineți am stat de vorbă cu un bărbat deja albit. La un moment dat, mi-a spus: „Viața mea erau bărcile pe vremea aia. Mi-aș fi petrecut foarte bine toată viața navigând pe Marea Neagră. Într-un an,“ zice, „ni s-a spus să luăm pastile cu fier. Toți. Fără excepții, fără explicații. Ni s-au dat pastile cu fier și credeau că era de ajuns. Îmi amintesc, era în 1986. Anul cu Cernobâlul.“
*
Cu această carte, Daniel Dragomirescu și-a asumat o sarcină foarte importantă. Salvează amintiri, opere, reputația unor oameni uitați de vechiul regim. Oameni căzuți în dizgrație. Oameni pierduți odată cu trecerea inexorabilă a timpului. Ne oferă opt amintiri, opt reevaluări. Este vorba de regimul lui Ceaușescu, cel cu marele palat și bulevardele pustii, dar cu satele muritoare de foame. Povești nespuse.
Ceea ce face Daniel Dragomirescu este să adune laolaltă articole și memorii publicate în ziare, reviste și jurnale și să le publice într-o ediție bilingvă, intitulată Efigii în oglinda lui Cronos.
Am început cu România, dar este nevoie să detaliem, să accentuăm amănuntele. Găsim Moldova, iar în Moldova un județ, Vaslui. Aici este centrul tuturor poveștilor și personajelor. Cât de des auzim sau citim știri despre Moldova? Citim aici despre scriitori, intelectuali, filosofi, ingineri și un actor de comedie: exuberantul, talentatul Constantin Tănase. Acest cântecel ar putea fi un imn nepieritor:
Totul este ca înainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Țara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?
Pleacă ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?
Povestea spune că a fost împușcat în timp ce juca pe scenă o satiră la adresa rușilor, noua putere. Un ofițer sovietic din public s-a ridicat și l-a împușcat pe loc. Oare chiar s-a întâmplat așa? Așa am fi vrut să moară? Nu cumva omul și-a dat duhul într-un mod mai prozaic? Adevăr sau legendă, avem nevoie de ambele, ambele sunt povești care ne ajută să avansăm. Totuși, adevărul trebuie să aibă prioritate. Mereu.
După abandonarea comunismului, mulți dintre noi, cei din Vest, am sperat că partea cea mai bună a acelui regim – sau cea mai trainică? – se va îmbina cu partea cea mai bună sau mai trainică a celui occidental, pentru a crea o societate mai bună. Vechea dialectică marxistă și sinteza acesteia: despre cum le place oamenilor să creeze modele. Acum, se pare, mulți cred că am pierdut trenul. Fiindcă ceea ce oferă capitalismul modern este adesea respingător. Trăinicia nu promite nimic. În Occident, aceste idei, dialectica, nu au fost niciodată puse în practică. Nu am fost martorii unor efecte asupra oamenilor așa cum au pățit cei pe care Daniel îi reabilitează.
Să ne referim, de pildă, la Cezar Ivănescu (1941-2008). A fost un prinț neîncoronat printre academicieni: Don Cezar. Scriitor, filozof, critic, academician prin excelență. A fost bătut groaznic în timpul mineriadei din 1990 și s-a zbătut între viață și moarte săptămâni la rând.
Un exemplu mai puțin violent este cazul lui Nicolae Malaxa (1884-1965). De condiție umilă, a crescut și și-a dezvoltat un ascuțit spirit de conducere, combinat cu devotamentul pentru inginerie. Producător de motoare de tren și de automobile, magnat în industria grea. Ca să piardă totul odată cu naționalizarea impusă de noul regim. Câte n-ar fi fost el în stare să facă pentru România! (...)
Traducere de Monica Manolachi
Universitatea din Bucureşti
