13 – 15 iunie 1990, Marea Vânătoare de Oameni
de Daniel Dragomirescu
Anumite lucruri par lămurite până la capăt în ce priveşte Marea Mineriadă. Ce pare oarecum mai greu de înţeles este modul în care au operat atunci forţele represive, care nu s-au limitat să îi vizeze, mai bine zis să îi vâneze, pe cei cunoscuţi ca fiind sigur drept “golani din Piaţa Universităţii”, ci şi-au extins acţiunile asupra multor alte grupuri de persoane. A agresa şi a maltrata trecători acostaţi la întâmplare pe stradă pare ceva neverosimil şi ilogic. În realitate, vânătoarea de oameni pe străzile şi în casele Bucurestiului din zilele Marii Mineriade nu a fost făcută la întâmplare, nu a fost rezultatul unei improvizaţii de moment. Luni bune până la Mineriada din iunie toţi participanţii, permanenţi sau ocazionali, la manifestaţia din Piaţa Universităţii au fost filaţi, filmaţi, fotografiaţi, denunţaţi, identificaţi, înregistraţi. În sprijinul puterii FSN a timpului au venit şi o serie de documente unde apăreau, cu datele din buletin şi adresa exactă, toţi cei care, în perioada martie – mai 1990, din convingere, în numele unui viitor mai bun pentru ţara lor, semnaseră pentru aplicarea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, ca şi tabelele nominale cu cei care se înscriseseră în PNL şi mai ales în PNŢcd, pentru că toate aceste documente au ajuns în cele din urmă în mâinile forţelor represive, care nu întâmplător au spart şi devalizat sediile celor două partide democratice de opoziţie.
Cei maltrataţi şi asasinaţi pe străzile Capitalei, în plină zi ori la miez de noapte, în acele zile tragice din iunie, se pot încadra în mai multe categorii: a) persoane care i-au blamat pe mineri ori şi-au exprimat în orice alt mod dezacordul cu faptele lor (cazul poetului Cezar Ivanescu, maltratat bestial fiindcă, de la balconul unui apartament din zona Pieţei, pe Magheru, a huiduit un grup de mineri şi civili care participa la represalii, este doar un singur exemplu); b) persoane aflate pe listele negre, urmărite, filate, monitorizate; c) studenţii (de la Arhitectură şi Universitate); d) oameni care, spre ghinionul lor, aveau o infăţişare de intelectuali (aveau barbă şi ochelari, purtau blugi etc.) şi care, cum s-a dovedit într-o serie de cazuri, nu aveau nici o legătură cu Piaţa Universităţii, dar care s-au aflat la locul nepotrivit în momentul nepotrivit (precum Mihai Tănăsescu, ajuns mai târziu ministru de finanţe al PSD, bătut de mineri, fiindcă a fost luat drept opozant al FSN). Motivaţia acestui mod de a acţiona ţine de resorturile represiunii politice. După prăbuşirea dictaturii comuniste, frica trebuia (re)instituită la nivelul întregii societăţi, pentru ca factorii politici de decizie ai momentului să poată opera nestingherit, în conformitate cu proiectul lor, fără a mai întâmpina vreo opoziţie semnificativă din partea cetăţenilor.
Vânătoarea de oameni de la Marea Mineriadă a lăsat în urmă multe victime. Numărul celor maltrataţi în mod grav a fost mare, dar şi numărul morţilor ca urmare a acţiunii / a acţiunilor represive a fost apreciabil. Cifra oficială de 6 morţi între 13 – 15 iunie 1990, menţionată în toate sursele care se pretind obiective, este o poveste de adormit copiii. În realitate, numărul celor decedaţi ca urmare a represiunii a fost semnificativ mai mare. Numărul exact al victimelor nu se cunoaşte nici acum bine, dar poate fi aproximat, coroborând informaţiile. Există mărturii ale unor medici, care menţionează numărul mare de victime cu răni foarte grave, care după ce au primit primele îngrijiri în spital au refuzat internarea şi despre care medicii cred că nu au putut supravieţui. La cimitirul Străuleşti 2, situat la marginea de nord a Capitalei, într-o zonă mai greu accesibilă, la scurtă vreme după sângeroasele evenimente din 13-15 iunie, au fost aduse şi înmormântate fară nici o ceremonie, zeci şi sute de cadavre în putrefacţie ale unor morţi neidentificaţi. Străuleşti 2 este un caz notoriu datorită unei tentative de cercetare întreprinse din iniţiativa unor studenţi de la Medicină şi unei relative publicităţi de care s-a bucurat în presă, dar se ştie că morţi neidentificaţi au fost înhumaţi, în iunie 1990, şi în alte cimitire (ca de exemplu, în cimitirul din comuna suburbană Domneşti). Tot potrivit unor mărturii, Crematoriul Cenuşa ar fi funcţionat non stop în acele zile din iunie. Există şi persoane dispărute, despre care se bănuieşte că s-au aflat printre morţii de la Mineriadă. Un martor străin care a ţinut să îşi păstreze anonimatul evocă, în acest sens, cazul unui copil de 12 ani, împuşcat mortal în timpul nopţii în zona Universităţii. Aşa cum rezultă din actul de punere sub acuzare emis în decembrie 2016 de către procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o serie de lideri politici cu înalte responsabilităţi în stat în anul 1990 (şi după aceea) au mâinile pătate de sânge; dar şi cei care au făcut în public apologia represiunii din iunie 1990 poartă o vină de ordin moral, indiferent care sunt circumstanţele atenuante pe care le invocă astăzi pentru a se disculpa. Ion Iliescu îi condamna pe legionari, dar în acele zile FSN-ul fondat de el s-a manifestat ca o organizaţie care nu s-a dat în lături să aplice cu mult zel cele mai violente şi mai antidemocratice metode pentru a păstra monopolul puterii. A rămas antologică declaraţia lui din 1990 că România postcomunistă putea să fie în continuare o ţară totalitară, dar “cu un despot întelept".
Urmările Marii Mineriade în istoria noastră de după 1989 nu sunt cu nimic mai puţin grave. Dominată de forţe politice pentru care adevărata democraţie nu conta, România a rămas la periferia lumii civilizate, cu politicieni venali, cu o dezvoltare economică sub nivelul potenţialului de care dispune, cu o mulţime de plagiatori deveniţi peste noapte chiar şi miniştri, cu şcoli silite să se plieze mereu în faţa factorului politic în detrimentul unei mai bune instrucţii şi educaţii, cu spitale în care se moare cu zile, cu o corupţie înfloritoare, cu sute de mii de kilometri de drumuri proaste, care îşi iau zilnic cota de morţi şi de mutilaţi, cu palate de sute de mii de euro şi cu zeci de mii de asistaţi social, cu milioane de persoane care pleacă ori au plecat din ţară în căutarea unei vieţi mai bune.
După 27 de ani, Marea Mineriadă rămâne încă o rană deschisă pe trupul României.
13 – 15 juin 1990, La Grande Chasse à l’Homme
par Daniel Dragomirescu
Il existe certaines choses qui nécessitent d'être clarifiées, en détail, concernant la Grande Mineriade. Ce qui semble plus difficile à comprendre est la manière selon laquelle ont agi a l’époque les forces de répression, qui ne se sont pas limitées seulement à viser, voire chasser, ceux qui étaient connus comme « golans de la Place de l’Université », car ils ont élargi leurs actions contre beaucoup d’autres groupes de personnes. Maltraiter des passants, accostés au hasard dans la rue, semble être une initiative peu plausible et incongrue. En réalité, la chasse à l'homme, dans les rues et les maisons des bucarestois, aux jours de la Grande Mineriade, n’a pas été faite de façon aléatoire, n’a pas été le fruit d'un caprice ou idée instantanée et momentanée.
Durant les quelques mois précédant la Mineriade de juin, tous les participants, permanents ou occasionnels, à la manifestation de la Place de l’Université, ont été espionnés, filmés, photographiés, denoncés, identifiés, enregistrés. À l’appui du pouvoir du FSN (dit « Front de Salut National ») est venue ainsi une multitude de documents oú apparaissaient les noms, prenoms, professions, dénonçant tous ceux qui, entre mars et mai 1990, par conviction, luttaient au nom d’un avenir meilleur pour leur pays, pour l’application du Point 8 de la Proclamation de Timişoara, tout comme les tables nominales de ceux qui étaient inscrits dans le PNL (Le Parti National Libéral) et surtout dans PNŢcd (Le Parti National Paysan Chrétien et Démocrate). Tous ces documents étant tombés finalement dans les mains des forces de répression, qui n'ont certes pas fortuitement cassé et dévalisé les sièges des deux partis démocratiques de l’opposition.
Ceux qui ont été bestialement maltraités et tués dans les rues de la Capitale, en plein jour ou à minuit, les jours tragiques de juin, peuvent être inclus dans plusieurs catégories : a) Les personnes ayant condamné les agissements des mineurs (vrais ou faux) oú bien ayant exprimé de n’importe quelle autre manière leur désaccord face à cette barbarie (comme fut le cas du Poète Cezar Ivănescu, bestialement maltraité parce que, du balcon de son appartement situé près de la Place de l’Université, sur le Boulevard Magheru, il chahuta un groupe de mineurs et de personnes civiles qui participait aux représailles – et ce n’est qu’un exemple) ; b) Les personnes figurant sur les listes noires et qui furent poursuivies, espionnées, monitorisées ; c) Les etudiants (En Ecole d'Architecture, à l’Université...) ; d) Les gens qui, pour leur malheur, présentaient un aspect dit « intellectuel » (portant barbe et lunettes, vêtus de blue-jeans, etc.) et qui, comme il s’est avéré dans nombre de cas, n'étaient aucunement en relation avec la Place de l’Université, mais qui se trouvaient en place inopportune, dans un moment inopportun (le cas de Mihai Tănăsescu, plus tard ministre dans un Gouvernement PSD, battu par les mineurs, puisqu’il fut pris pour un opposant de FSN).
La motivation profonde, en une telle manière d’agir, est inhérente aux ressorts de la répression politique. Après l’effondrement de la dictature communiste, la peur se devait d'être (re)établie au niveau de toute la société, afin que les facteurs politiques de décision du moment puissent intervenir librement, selon leur propre aveuglement et folie, sans se heurter à aucune résistance significative de la part des citoyens, trop surpris pour pouvoir réagir.
La chasse à l’homme pendant la Grande Mineriade a laissé derrière elle beaucoup de victimes. Le nombre de gens grièvement maltraités s'est trouvé très élevé, mais également le nombre de morts suite aux actions repressives, qui fut considérable. Le chiffre avance, de six morts entre les 13 et 15 Juin constitue une histoire pour enfants. En réalité, le nombre de morts, suite à la répression, s'avère considérablement plus grand. La somme totale des victimes n’est pas bien connu, cependant, on peut avancer des chiffres approximatifs, en corroborant les informations.
IL existe en particulier les temoignages des médecins, qui évoquent un grand nombre de victimes gravement blessées, lesquelles, après avoir reçu les premiers secours, ont refusé de rester à l’hopital bien que les médecins aient craint pour leur survie. Au cimetière Străuleşti 2, situé en marge du nord de la Capitale, dans une zone assez inaccessible, peu de temps après les sanglants événements, on a amené et enterré sans aucune cérémonie funéraire, des dizaines et des centaines de cadavres en putréfaction ; des morts qui ont été enregistrés tout simplement comme “non identifiés” ...(Une formule cachant de terribles méfaits). Străuleşti 2 est un cas connu et révélé, grâce à la presse, mais on sait que des “non identifiés” ont été enterrés, en Juin 1990, également dans d’autres cimetières (comme par exemple dans celui de Domneşti, une commune de banlieue). Toujours selon des temoignages, le Crématoire “Cenuşa” (“Les Cendres”) aurait fonctionné en feu continu ces jours de Juin. IL se trouve aussi des personnes disparues, que l'on soupçonne de se trouver parmi les morts de la Mineriade. Un temoin de l’etranger, qui a voulu garder l'anonymat, évoque, dans ce sens, le cas d’un enfant de 12 ans, abattu pendant la nuit dans la zone de l’Université. Comme le montre l’acte d’accusation émis en Décembre 2016 par les procureurs du Parquet d’auprès la haute Cour de Cassation et Justice, les leaders politiques ayant d’importantes responsabilités dans l’État en 1990 (et après) ont les mains pleines de sang ; mais aussi ceux ayant fait publiquement l’éloge de la répression de Juin 1990 et qui ont une responsabilité d’ordre moral, quelles que soient les circonstances qu’ils invoquent aujourd’hui pour se disculper...
Ion Iliescu condamnait les légionnaires de Corneliu Zelea Codreanu (1899 – 1938), mais ces jours-là, le FSN (fondé par lui) s’était pleinement manifesté comme une organisation terroriste de type bolchévique, qui n’épargnait aucun crime et violence pour conserver le monopole du Pouvoir. De surcroit, sa déclaration de 1990, selon laquelle la Roumanie pouvait rester en continuation un pays totalitaire, mais “conduite par un despote sage” s'avère digne d'une apologie post-communiste !
Les conséquences de la Grande Mineriade, dans notre histoire récente, demeurent néanmoins d’une gravité exceptionnelle. Dominée par des forces politiques selon lesquelles la vraie démocratie n’a aucune valeur, la Roumanie s'est trouvée reléguée en périphérie du monde civilisé, avec des politiciens vénaux d’extraction communiste, avec un développement économique au-dessous du potentiel dont elle dispose dans les faits, alourdie d' un contingent de plagiaires et d'imposteurs devenus du jour au lendemain des ministres, avec des écoles obligées de plier toujours face au facteur politique, ceci au détriment de la bonne instruction et éducation, avec des hopitaux oú l’on se meurt au lieu de se guérir, avec une florissante corruption, avec un réseau routier public défectueux, entraînant chaque jour son tribut de morts et de mutilés, avec des palais quasiment impériaux, de centaines de milliers d’Euros, côtoyant des dizaines de milliers de personnes socialement assistées, avec des millions de Roumains qui abandonnent leur pays pour chercher une vie plus humaine ailleurs.
Après 27 années, la Grande Mineriade reste encore une blessure ouverte couvrant tout le corps de la Roumanie, d'un voile sanguinolent.
Traduction par Noëlle Arnoult (France)
