sâmbătă, 11 iunie 2016

NEW IN BIBLIOTHECA UNIVERSALIS: “ANTOLOGÍA RUMANO-CHILENA”


Contents

Taty Torres Díaz, p. 5
Amanda Varín, p. 11
Miriam Leido Garrido, p. 17
Rosy Elena Sáez, p. 25
Amanda Iturra Leal, p. 33
Consuelo Martínez Astorga, p. 39
Cecilia Palma Jara, p. 45
Alejandra Ziebrecht Quiñones, 51
Rossana Arellano Guirao, p. 59
Mío Araujo, p. 68
Karina García Albadiz, p. 75
Enrique Silva Rodríguez, p. 82
Patricio Bruna Poblete, p. 89
Rodrigo Verdugo Pizarro, p. 99
Jaime Villanueva, p. 107
Alan Muñoz Olivares, p. 114
Diego Aravena Inostroza, p. 122
Juan Carlos Sánchez Palma, p. 128
Rodrigo Suárez Pemjean, p. 137
Alfredo Lavergne, p. 143
Ingrid Odgers Toloza, p. 152

BIBLIOTHECA UNIVERSALIS 
ALL THE WORLD IN A LIBRARY

duminică, 5 iunie 2016

CONTEMPORARY HORIZONS: PAUL T. E. CUSACK (CANADA)


The Wymonizer’s Wisdom

Dr English: Social Services, Psychiatric Intern, 2008

  I was on my way to the Social services office uptown for an appointment with my psychiatrist’s intern. She was in training under psychiatrist. Dr. John. Her name was Dr. English from Halifax Med School. I didn’t know what she looked like. I had high hopes.
  After I parked, I crossed the street. As luck would have it.  There was a luscious 30 year old in front of me. I couldn’t but notice her derriere. It was full and plump. She was wearing dirty gym pants.  I thought how I’d like to slide down her gym pants to reveal that sweet bum. We got on the elevator together. We were both headed to the same place.  As we waited, we chatted. Then Dr English, a thin blonde woman came out tom greet me. Her hair and smile were beautiful and infectious. I could tell she had a pleasant personality. As I followed her to the cordoned off offices, I could help but notice that her pants were drawn tight with a belt. She was skinny as a rake. He bottom was boney, like a concentration victim after 5 years in the camp. Didn’t seem to faze her personality. She was as pleasant as ever.
  We sat down across from one another. She thanked me for coming to participate in the voluntary program to help train interns. I always did that if asked. I hoped they could help find a cure for the illness, Sz that claims its victims before age 30. I got it on my 30 th birthday. I had been hospitalized twice for it. Hell can’t be that bad.
  Dr English began, “My project is to ask me their sexual history – their relationships with women. I also would like to inquire about the erectile difficulty that goes with the medication you are on. Seems many men stop taking it for that reason. If we can gain a bit of insight into your sexual history, we might find a clue. Are you OK with that?
  I suppose. I’m an open book.  I’ve been a celibate 2 years before I got Sz. I lost my virginity when I was 22 with my only real girlfriend. I have no regrets.  I say, “I don’t like modern women and they don’t like me!”
  So lets begin by you telling me about your earliest encounters with the opposite sex. Start with the elementary school years and go from there.
  I recall that I was very shy growing up. It stayed with me until I was in high school. My first girlfriend was Katie Osborne. She was the prettiest girl I ever dated. I used to walk all the way out to her house in Milledgeville. Somehow we broke up I think because she developed the coal soar. I had never had one. I recall that she taught me to neck in the basement of St Pius x church at a dance. She really like me. But I didn’t defend myself. Brian Harrigan hated me because he said I was stealing their women. Nevertheless, I was OK breaking up. I figured it was her loss.
  Did you have any experiences before that?
  Yes, I did. Therese Howlett, my grade 2 teacher’s daughter like me. I was far too shy to hook up then. I turned red when I was called in class. Then there was Betty Riley in grade 6. I think they liked me because I was the top student. I was King in grade 9 you know. And I was the unofficial valedictorian. We had lived next door to the Building Authority carpenter shop. They gave me a pornographic picture of a tanned girl who was spread eagle pouring water from a hose on her vagina. I liked that picture. I was only about 9 years old (...)


Înţelepciunea afemeiatului

Dr English: Servicii Sociale, rezident psihiatrie, 2008

  Mă îndreptam spre biroul de Servicii Sociale din centru pentru programarea mea la medicul rezident psihiatru. Era rezidenta psihiatrului Dr. John. O chema Dr.English şi venea de la Școala de Medicină Halifax. Nu ştiam cum arată. Aveam aşteptări mari.
  După ce am parcat, am traversat strada. Pare-se. În faţa mea se afla o tânără atrăgătoare de 30 de ani. Nu am putut să nu-i observ posteriorul. Era plin si durduliu. Purta pantaloni de sală murdari. Mă gândeam cum mi-ar mai plăcea să-i dau jos pantalonii de sală pentru a-i dezveli popoul acela dulce. Ne-am urcat împreună în lift. Amândoi ne îndreptam spre același loc. În timp ce așteptam, am pălăvrăgit. Apoi Dr. English, o blondă micuță, ieși să mă întâmpine. Părul și zâmbetul îi erau frumoase și molipsitoare. Simțeam că avea o personalitate plăcută. Când o urmam spre birourile cu separeuri, nu am putut să nu observ că pantalonii îi erau strânși cu o curea. Era slabă ca o scândură. Avea fundul osos, ca al unei victime din lagărul de concentrare, după 5 ani de detenție, însă acest fapt nu părea să îi afecteze personalitatea. Era la fel de plăcută ca întotdeauna.
  Ne-am așezat unul în fața celuilalt.  Mi-a mulțumit că am venit să particip la programul de voluntariat pentru a ajuta la instruirea rezidenților. Totdeauna am făcut asta, dacă mi s-a cerut. Am sperat că vor putea găsi leacul pentru boală, epilepsia revendicându-și victimele înainte ca acestea să împlinească 30 de ani. Eu am dobândit-o când am împlinit 30 de ani. Am fost internat din această cauză de două ori. Nici în iad nu poate fi atât de rău.
  Dr. English începu, ”Proiectul meu constă în a-i întreba despre istoricul lor sexual – relațiile lor cu femeile. Mi-ar plăcea să vă întreb despre dificultatea erectilă asociată medicației pe care o luați. Se pare că mulți bărbați încetează să o ia din acest motiv. Dacă am putea cunoaște un pic mai bine istoricul dumneavoastră sexual, am putea găsi un indiciu. Sunteți de acord?”
  Cred că da. Sunt o carte deschisă. Am fost burlac 2 ani înainte de a dobândi epilepsie. Mi-am pierdut virginitatea la 22 de ani cu singura mea iubită reală. Nu am niciun fel de regret. Spun că ”Nu îmi plac femeile moderne și nici ele nu mă plac pe mine!”
  Așa că hai să începem prin a-mi spune despre primele tale întâlniri cu sexul opus. Să începi cu anii de școală primară și să continui de acolo.
  Îmi amintesc că eram foarte timid când eram mic. Timiditatea m-a urmărit până la liceu. Prima mea prietenă a fost Katie Osborne. Era cea mai frumoasă fată cu care ieșisem vreodată. Obișnuiam să merg pe jos tot drumul până la casa ei din Milledgeville. Cumva cred că ne-am despărțit pentru că a făcut herpes. Nu avusesem niciodată așa ceva. Îmi amintesc că mă învățase cum să îmbrățișez în subsolul Bisericii Sf.Pius al X-lea cu ocazia unui dans. Ea chiar mă plăcea. Dar eu chiar nu m-am apărat. Brian Harrigan mă ura pentru că spunea că-i furam femeile. Cu toate acestea, nu avem nicio problemă să pun capăt unei relații. Mă gândeam că era pierderea ei.
  Ai avut vreo altă experiență înainte de aceasta?
  Da, am avut. Therese Howlett, fiica învățătoarei mele din clasa a doua, mă plăcea. Eram mult prea timid să mă cuplez atunci. Mă înroșeam când mi se striga numele în clasă. Apoi a urmat Betty Rilley în clasa a șasea. Cred că mă plăcea pentru că eram cel mai bun elev. Eram Rege în clasa a noua, știți. Și am fost șeful de promoție neoficial. Locuisem lângă Autoritatea de Construire a Atelierelor de Tâmplărie. Îmi dăduseră o fotografie pornografică a unei fete bronzate cu picioarele desfăcute care își turna cu un furtun apă în vagin. Îmi plăcea poza respectivă. Aveam doar vreo nouă an (...)

Traducere de Ioana Gabriela Apetrei

Cultural Profile

  Paul T E Cusack was born on Feb. 11, 1967 to parents Donald (gardener) and Eileen Cusack (florist) in Saint John New Brunswick Canada.  After attending catholic schools for 12 years, he graduated from Civil Engineering from the University of New Brunswick. He worked in the construction business for 4 years in Ontario, he decided to make a change and returned to his home province. After a  bout with Sz  in 1997, 1998, he continued studying the Bible. He went on to write 35 books which are self published and available on lulu.com. These books answer the questions of the W5 of the End Times. Paul enjoys writing as a serious hobby and produces works of Mathematical Physics as his work and contribution to society.  His 25 short stories are available at lulu iunder the title “Short Stories".  He hope to write a full length novel on human interaction soon. He was been a honorary contributor of "Contemporary Literary Horizon" since 2015. 

Profil cultural

  Paul T.E. Cusack s-a născut pe 11 februatie 1967 în orașul Saint John New Brunswick din Canada. Părinții săi sunt Donald (grădinar) și Eileen Cusack (florăreasă). După 12 ani de școală catolică a absolvit facultatea de inginerie civilă de la Universitatea New Brunswick. A lucrat în construcții timp de 4  ani în Ontario. Dorind să facă o schimbare s-a întors în orașul natal. După o criză de epilepsie în 1997-1998, a continuat să studieze Biblia. El a scris 35 cărți publicate de dânsul, toate disponibile pe lulu.com. Aceste cărți răspund la întrebările despre Apocalipsă și sfârșitul lumii. Paul vede scrisul ca pe un hobby serios și scrie lucrări de fizică matematică - contribuția sa pentru societate. Cele 25 de povestiri sunt disponibile pe lulu.com sub titlul „Povestiri”. El speră să scrie un roman despre interacțiunea umană. Este colaborator al revistei "Orizont literar contemporan" din 2015.

Traducere de Ioana Tabarcea

Read more in CLH 3 (53) / May - June 2016

miercuri, 1 iunie 2016

HORIZONTES URUGUAYOS: NIZA TODARO


Mi niñez en los años ‘70

     El olor a tierra mojada y el acompasado sonido del agua repicando en el techo de zinc, logró despertarme. Solo se veían algunas personas que deambulaban en busca de alimentos. Por la pequeña ventana que me separaba de la calle me asomé para contemplar ese amanecer lluvioso y gris que nos castigaba hacia tres días. Nunca nos alcanzará la nieve, tal vez sería mejor que soportar el frío y la humedad que reina habitualmente en Uruguay en esta época del año y penetra en nuestros huesos produciéndonos una sensación muy parecida al dolor.
     Un diminuto sauce decoraba la entrada de mi casa. Era la envidia de la cuadra, pero se hallaba desnudo. Un inmenso colchón de hojas amarillas yacía a sus pies anunciando el comienzo de la otoñal estación.
     Mi padre trabajaba en el patio golpeando y golpeando con su martillo cada auto que llegaba en busca de reparación. Ni la lluvia lo detenía. Había puesto una especie de toldo para protegerse del mal tiempo que azotaba gran parte del país. Mi madre era modista pero lo ayudaba por las noches alcanzándole las herramientas. Sostenía una bombita de luz improvisada con un cable para poder alumbrar el escenario y trabajar hasta altas horas de la noche.
     Vivíamos en Buceo un hermoso barrio de Montevideo, pero a alguien se le ocurrió llamarlo Nuevo Malvín, la palabra NUEVO creo que fue con el afán de hacerlo más importante pero la diferencia radicaba en que ya lo era, con o sin el prefijo.
     Mi querido barrio contenía un poupurri de historias dispuestas a ser contadas por los más longevos si había una mínima motivación de parte de algún aledaño.
     Tenía un encanto especial, su gente, sus calles. Se respiraba un aire sazonado de buenos recuerdos que unía a todos los que alguna vez vivimos en él.
     Casi desde mi nacimiento habitábamos una casa de reducidas dimensiones que era lo que mis padres podían pagar con su escaso salario. Mi abuelo vivía en la casa contigua. La de la esquina. Un hombre libertino, autoritario y gruñón al que le gustaba besar la botella prácticamente todos los días en el boliche de la esquina donde se lo veía venir zigzagueante por la acera. En pocas palabras, un pésimo ejemplo. Pero dadas las circunstancias económicas no cabía otra cosa que aguantarlo (...)



Copilăria mea din anii ‘70

     Mirosul pământului umed şi sunetul ritmic al apei picurând pe acoperişul de tablă reuşiră să mă trezească. Nu se vedeau decât vreo câteva persoane care umblau după alimente. Prin mica fereastră care mă despărţea de stradă contemplam dimineaţa ploioasă şi cenuşie care ne pdepsea de trei zile. Niciodată nu ne ajungea zăpada, poate că era mai bine decât să îndurăm frigul şi umezeala care domnesc de obicei în Uruguay în această perioadă a anului şi pătrund în oasele noastre pricinuind o senzaţie asemănătoare cu durerea.
      O salcie minusculă împodobea uşa casei mele. Era invidia întregului imobil, dar îi lipseau frunzele. O pernă uriaşă de frunze galbene se aşternuse în jurul său, anunţând venirea toamnei.
     Tata lucra în curte, lovind în mod repetat cu ciocanul fiecare maşină adusă la reparat. Nici măcar ploaia nu-l oprea. Făcuse un fel de şopron ca să se apere de vremea rea care se înstăpânise pe o mare parte din ţară. Mama era croitoreasă, dar îl ajuta noaptea ca sa strângă instrumentele. Ţinea un bec improvizat, ca să poată ilumina locul şi să lucreze până noaptea târziu.
     Locuiam în Buceo, un cartier frumos din Montevideo, dar cineva îl numise Nuevo Malvín, cuvântul “Nuevo” cred că pentru a-l face mai important, însă diferenţă consta în ceea ce era deja, cu sau fără prefix.
     Cartierul meu iubit cuprindea un amestec de poveşti făcute să fie spuse de către cei mai în vârstă, dacă exista o minimă motivaţie din partea cuiva.
     Avea un farmec aparte, oamenii săi, străzile sale. Se respira un aer plin de amintiri bune care ne uneau pe toţi cei care locuiam în el.
     Cam pe când mă năşteam, locuiam într-o casă de mici dimensiuni, pe care părinţii mei o puteau plăti din salariile lor modeste. Bunicul trăia în casa alăturată. Cea de pe colţ. Un om libertin, autoritar şi morocănos, căruia îi plăcea să pupe sticla practic în fiecare zi la crâşma din colţ, de unde putea fi văzut venind în zigzag pe trotuar. Pe scurt, un rău exemplu. Dar date fiind circumstanţele economice, nu avea nimic altceva care să-i dea sentimentul siguranţei (...)

Traducere de Daniel Dragomirescu

Read more in CLH 3 (53) / 2016

CLH - A JOURNAL FOR VALUABLE READERS

duminică, 29 mai 2016

CONTEMPORARY HORIZONS: ANDRÉIA FRANCO (BRAZIL)


Perdi, mas não foi fracasso!

  Venho hoje neste singelo blog tratar de um tema que faz o indivíduo se sentir frustrado, culpado e incapaz: a sensação de fracasso.
  Um dos problemas do ser humano é querer assumir as rédeas da vida alheia, sem ao menos permiti-lo escolher o que ele de fato quer para sua vida e seu futuro. Está mais que provado que limites devem ser impostos em se tratando de relações, pois projetamos no outro o que nunca fomos ou conseguimos alcançar.
  Desse modo, sufocamos o outro com uma série de cobranças, expectativas, acusações, uma pressão psicológica que o sufoca e oprime, já que caso ele sinta que não atendeu tais expectativas, ele se martiriza e sente que o fracasso bateu à porta. Sim, o fracasso bateu à porta, trazendo consigo uma série de sentimentos ruins, como o de incapacidade, frustração, de perda, etc., de fato, um verdadeiro turbilhão de emoções que mais deixam um sujeito doente que ajudam alguma coisa.
  Não é à toa que uma das doenças mais comuns do mundo moderno seja a depressão, pois as pessoas ao não conseguirem alcançar as expectativas projetadas pelo outro se deprimem e se autoflagelam, dando margem a uma série de pensamentos e sentimentos ruins que, aos poucos, vai matando sua autoestima, seu sorriso, sua esperança, enfim, tudo que alimenta sua alma e lhe dá vida e estímulo para viver. Para afirmar isso, cito a seguinte frase: “quando a alma sofre o corpo padece”.
  Nossa vida psíquica influencia na saúde de nosso corpo, uma mente doente fragiliza nosso corpo a ponto de torna-lo também doente. Isso significa, indiretamente, que ao projetarmos tantas expectativas no outro estamos contribuindo para a formação de uma geração psicologicamente doente. Sim, foi isso mesmo que eu disse, nosso corpo começa a assimilar tais discursos a ponto de acreditar que, de fato, não é capaz, que não passa de um indivíduo frustrado, que nada vai dar certo e que seus objetivos nunca serão alcançados.
  Costumo dizer que a mente humana é uma caixinha que guarda coisas boas e ruins, quando ela tem mais coisas ruins o corpo começa a adoecer, a ponto muitas vezes de não querer mais viver. Daí o seu excesso de projeção virou frustração, pois você projetou tantas  coisas fabulosas no outro a ponto de deixa-lo doente. Escrevo esse texto hoje como um alerta, para dizer que as palavras tem poder, seja para o bem ou para o mal, incorporamos e assimilamos a energia alheia. Falo isso em razão do caos que vem se tornando o mundo onde as pessoas sofrem pelos mais diferentes motivos, seja por falta de dinheiro, de emprego, pressão no trabalho, estresse, desilusão amorosa, etc.
  Não se autoflagele, seja seu próprio Deus, o único capaz e suficiente de mudar sua própria vida, vá ver o pôr do sol no entardecer, dê mais importância a relações reais, faça passeios, viagens, comece a colorir sua vida para que seus problemas possam ser superados.
  Não se culpe pelo que não aconteceu, é preciso aprender a perder e a ganhar, as coisas acontecem ou deixam de acontecer por um motivo, e esse motivo se chama destino.

Am pierdut, dar n-a fost un eşec!

  Am venit astăzi aici, pe acest simplu blog, ca sa tratez o temă care-l face pe individ să se simtă frustrat, vinovat şi incapabil: senzaţia eşecului.
  Una dintre probleme omului este dorinţa asumării vieţii altora, fără ca măcar să i se permită să aleagă ceea ce el de fapt doreşte pentru viaţa şi viitorul lui. Este mai mult decât dovedit că limitele ar trebui să fie impuse în cazul relațiilor, fiindcă proiectăm în celălalt ceea ce n-am fost niciodată ori nu reuşim să realizăm.
  Astfel îl sufocăm pe celălalt cu o serie de taxări, așteptări, acuzații, o presiune psihologică care îl sufocă şi-l oprimă, dacă el deja consideră că nu a îndeplinit aceste așteptări, se martirizează şi simte ca eşecul a bătut la uşa sa. Da, eșecul a bătut la ușă, aducând cu sine o serie de sentimente negative, precum cel al incapacităţii, al frustrării, al pierderii etc., de fapt un veritabil vârtej de emoții, care mai mult lasă pe cineva în suferinţă decât îl ajută cu ceva.
  Nu e de mirare că una dintre cele mai comune boli ale lumii moderne este depresia, deoarece oamenii care nu sunt în măsură să răspundă așteptărilor proiectate de celălalt se descurajează şi se autoflagelează, dând naștere la o serie de gânduri și sentimente negative, care, treptat, vor ucide stima de sine, zâmbetul său, speranța sa, tot ceea ce hrănește sufletul și îi dă viață și încurajare pentru a trăi. Pentru a sublinia acest lucru, citez următoarea frază: "Când sufletul suferă, şi trupul suferă."
  Viața noastră mentală influențează sănătatea corpului nostru, o minte bolnavă slăbește trupul nostru suficient să-l facă prea bolnav. Aceasta înseamnă că, în mod indirect, că proiectând atât de multe așteptări în celălalt contribuim la formarea unei generații psihologic bolnave. Da, exact cum am spus, corpul nostru începe sa asimileze aceste discursuri pentru a ajunge să creadem că, de fapt, nu suntem capabili, că suntem doar nişte frustraţi, că nimic nu va funcționa și că niciodată nu ne vom atinge obiectivele.
  Eu spun adesea că mintea umană este o cutie care păstrează lucruri bune și rele, iar atunci când ea are mai multe lucruri rele trupul devine bolnav, până a ajunge să nu mai vrea să trăiască. De aici excesul de frustrare, deoarece ați proiectat atât de multe lucruri fabuloase în celălalt, încât i-aţi făcut rău. Scriu acest text astăzi ca un avertisment, pentru a spune că cuvintele au putere, fie în bine sau în rău, incorporăm și asimilăm energia altor oameni. Spun acest lucru din cauza haosului care a devenit lumea în care oamenii suferă din cele mai diferite motive, fie din lipsă de bani, de loc de muncă, din cauza presiunii de la locul de muncă, a stresului, a durerilor etc.
  Să nu te autoflagelezi, să fii propriul tău dumnezeu, singurul capabil și suficient pentru a-ţi schimba viața, să te duci să vezi apusul soarelui seara, dă mai multă importanță relațiilor reale, plimbă-te, fă călătorii, începi să-ţi colorezi viața pentru ca problemele tale să poată fi depășite.
  Să nu te autoflagelezi, să fii propriul tău dumnezeu, singurul capabil și suficient pentru a-ţi schimba viața, să te duci să vezi apusul soarelui seara, dă mai multă importanță relațiilor reale, plimbă-te, fă călătorii, începi să-ţi colorezi viața pentru ca problemele tale să poată fi depășite.
  Nu te condamna pentru ceea ce nu s-a întâmplat, trebuie să învățăm să pierdem și să câștigăm, lucrurile se întâmplă sau nu se întâmplă pentru un motiv, iar acest motiv este numit destin.

Cultural profile

Andréia Franco (born 1984) is a poet and writer from Brazil. She has a BA and MA in Portuguese literature from the University of Mato Grosso (UNEMAT), as a disciple of the professor and poet Dante Gatto. Published books: “Anjo hibrido. Hybrid Angel” (2013). Andréia Franco has been a honorary contributor of “Contemporary Literary Horizon” since 2012.

Profil cultural

Andréia Franco (născută 1984) este o poetă şi prozatoare din Brazilia. Este licenţiată şi master în literatura portugheză a Universităţii de Stat din Matto Grosso (UNEMAT), ca discipolă a profesorului şi poetului Dante Gatto. Cărţi publicate: “Anjo hibrido. Înger hibrid” (2013). Andréia Franco este colaboratoare onorifică a revistei “Orizont literar contemporan” din anul 2012.

Traducere şi prezentare de Daniel Dragomirescu

marți, 24 mai 2016

ORIZZONTI DI OGGI: IL POETA LEONARDO (ITALIA-ROMÂNIA)


Peregrinazioni

           Motto: "Tutto è polvere... Così è il mondo, 
           e come il mondo noi siamo" (M. Eminescu)

Sotto sanguinosi orizzonti
aggrappati ai sogni.
Mendicanti, a volte,
che bussano a sbarrate
porte.
Come uccelli
dalle ali spezzate
in volo.
Disertati i nostri nidi
ora siamo
dilaniati di nostalgia.
Strade ignote, lentamente,
ci separano dalla nostra vita.
Controllati dal caos
in un sogno già diviso.
In un mondo dove
ogni vita è vana.
Vaghiamo lungo cammini
consumati dalla noia.
Gridando, con l'anima
ormai svuotata.
Alla stellata notte
scriviamo in versi.
La luna è una divina amica,
incanta nell'attesa
anche l'anima meschina.
Un pianto indicibile
lentamente ci solleva
verso nuovi orizzonti
in un sogno ormai consunto.
Tutto è fango, e vano,
sul nostro cammino.
Fango che tuttavia amiamo
per un senso di profano.
Donaci Signore il senso
che ci hai destinato.
Lasciamo questa folla
dalla polvere ferita.
Foglia appassita
dei nostri pensieri vivi.
Risciaquiamo
i nostri sguardi
con l'acqua dei nostri
deserti sogni.
E' un grido ogni sguardo
gettato nel profano,
in carnale attesa
anche un intero anno.
Putrido orizzonte
che osserviamo, e malediamo.
E nel cuore della vita
il nostro passo
prende il volo.
Inascoltati, spietati
furono gli amici.
L'attimo consumiamo
senza alcuno scopo.
Tutto è inganno
nel vivo sogno.
Itinerari di nostalgia
in un senso
vuoto.

Roma, 2016


Rătăciri

          Motto: “Toate-s praf... Lumea-i cum este
          şi ca dânsa suntem noi” (M. Eminescu)

Sub zări însângerate
agăţaţi de vise
Mai cerşim uneori
bătând la porţi străine
interzise
Ca nişte păsări cu
aripile rănite-n zbor.
Ne-am părăsit cuiburile
azi muşcaţi de dor
Drumuri insolite ne
despică-ncet
Controlaţi de haos
într-un vis discret
Într-o lume-n care
viaţa nu are rost
Rătăcim pe drumuri
zdrenţuiţi anost
Şi urlăm cu sufletele
pustii
Noaptea înstelată
scriind poezii
Luna-i prietenă divină
Fermecând fiinţa chiar
prin aşteptarea meschină
Un plâns inefabil
ne înalţă-ncet
Spre alte orizonturi
într-un vis desuet
Totul e mocirlă
drumurile-n van
Mai iubim mocirla
pe un sens profan
Dă-ne Doamne sensul
ce ni l-ai hărăzit
Să evadăm din gloata
prafului rănit
Frunză veştejită a
gândurilor vii
Ne clătim privirile
prin apele visurilor
pustii
Urlet e privirea
azvârlită-n profan
Mai zdrobim din
carne aşteptând
încă un an
Putrezită-i zarea
ce o privim invectiv
Şi în inima vieţii
creşte o aripă-n
picior
Neînţelesuri crude
prietene ne-au fost
Ne cheltuie clipa
făr’ de nici un rost
Totul e amăgire
chiar în visul viu
Drumeţii de doruri
într-un sens
pustiu

Roma, 2016

Profilo culturale

     Leonard Ciureanu (nato nel 1962, a Vaslui, Romania) é un poeta rumeno che vive in Roma. Membro della Unione delli Scrittori di Romania (USR). Libri pubblicati: La marginea noptii / Al estremità della notte (2000), Grădinile sufletului auster/ Li giardini del anima austero (2005), Rana absenţei  / La ferrita della assenza  (2005), Vasul de santal / Il vaso di sandalo (2006), Cenuşa iubirii / Li ceneri del’amore (2007) etc. Leonardo é collaboratore onorario della rivista interculturale “Orizzonte Letterario Contemporáneo” dal 2008.

Profil cultural

     Leonard Ciureanu (născut în 1962, la Vaslui, România) este un poet român care trăieşte la Roma. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (USR). Cărţi publicate: La marginea noptii (2000), Grădinile sufletului auster (2005), Rana absenţei (2005), Vasul de santal  (2006), Cenuşa iubirii  (2007) etc. Leonard Ciureanu este colaborator onorific al revistei “Orizont literar contemporan” din anul 2008.

Traducere în italiană de Marianna Piani (Italia)

duminică, 22 mai 2016

UNIVERSAL HORIZONS: MONICA MANOLACHI (ROMÂNIA)


Amintiri din Franţa (1)

Stingi veioza. E aproape miezul nopții. În timp ce îți asculți respirația, auzi cum din când în când huruie mașinile pe șosea. Luminile de afară bat în fereastră și în perdele. Se formează jocuri de fascicole pe tavan, ca niște evantaie în mișcare. E relaxant să te joci cu evantaie imateriale înainte să adormi. În întuneric, aproape de fereastră, se găsește biroul, umbra lui, același birou la care scriai și în clasa întâi. Nu știu cum a ajuns în casă acel birou. Am înaintat în vârstă odată cu biroul. Câte n-am scris la biroul acesta! Mâine dimineață îi voi spune la revedere, mă voi duce în alt oraș de pe continent, unde nu voi avea un birou. Sau poate va fi unul mic, un birou corespondent, o măsuță corespondentă.
Ce îmi amintesc despre Franța? Cum arată evantaiul meu francez? Prima oară am fost acolo în vara anului 2000. Comunitatea Taizé organiza acele tabere multietnice, unde te puteai împrieteni cu cei de seama ta, fie că erau din țara ta și călătoreați împreună, fie erau veniți din alte țări. Vorbeam toate limbile pe care le învățasem fiecare la școală. Era un zumzet cum trebuie să fi fost în Turnul Babel. În orice caz, am simțit bucuria ieșirii din țară, trecerea în altă parte pe glob. Trecuseră mai bine de zece ani de la Revoluție ori, dacă nu este clar despre care Revoluție este vorba, atunci trecuseră zece ani de la schimbarea de regim (și chiar de sistem) politic sau, mai precis, de la căderea comunismului sau a Zidului Berlinului.
Ascult cum vocea mea, înregistrată pe reportefon, trădează amintiri greșite, o ascult cum ezită, pentru că nu își aduce aminte precis din prima și încurcă itinerariile. Mă uit pe fotografiile Kodak din mintea mea și nu mai știu în ce oraș eram. Scriu ca să ordonez puțin ce mi s-a întâmplat. Acum pot spune clar: în iarna de dinainte de vara aceea fusesem la Varșovia, iar în iarna de după la Barcelona. În vara lui 2000, în drum spre localitatea Taizé, situată în apropiere de Dijon, mai trecusem prin Viena. Înainte de a o lua spre sud, cred că am intrat mai întâi în Strasbourg. Era vară și canalele din oraș erau ornamentate cu multe flori, de toate culorile. Pe urmă, în drum spre sudul Franței, de o parte și de alta, vedeai câmpii întinse de cereale, viță-de-vie, livezi, dar și norii, atât de jos, încât îți venea să întinzi mâna ca să-i atingi. Pe atunci, încă nu erau atât de multe mori de vânt.
Localitatea Taizé din Burgundia, aproape de orașul Mâcon, a fost primul loc din Europa de Vest unde am și rămas câteva zile. Pentru cine nu a fost acolo, comunitatea oferea condiții dintre cele mai simple: camere cu 6 până la 20 de paturi etajate, în barăci grupate într-o parte a așezământului, cu băi comune, pe care nemții de seama mea le spălau ritualic, de mai multe ori pe zi. Multă lume venea cu cortul, mai ales vesticii, iar alții stăteau la familii care locuiau prin satele din jur. De mâncat mâncam în curtea interioară. Cele trei mese însemnau o alimentație frugală, dar ne era de ajuns. Îmi amintesc coada la ceai: unul în spatele celuilalt pentru o cană de lichid fierbinte și dulce. Se răspândise zvonul că ceaiul conținea bromură, ca să nu ne răzvrătim sau ceva de genul. Nu știu cine o scornise. Era doar un zvon. (...)

Recuerdos de Francia (1)

Apagas la lámpara. Es casi medianoche. Mientras estás escuchando tu respiración, oyes de vez en cuando el ruido de los coches en la carretera. El brillo de las luces exteriores se ve en las ventanas y en las cortinas. Juegos de luces aparecen en el techo, como unos ventiladores móviles. Es relajante jugar con estos ventiladores inmateriales antes de dormirse. En la oscuridad, cerca de la ventana, se encuentra la mesa del escritorio y su sombra, el mismo escritorio donde te sentabas para escribir en el primer grado. No sé cómo ha llegado este escritorio a la casa. ¡Cuánto escribí sentada en este escritorio! Por la mañana  me despediré de él, iré a otra ciudad en el continente, donde no tendré un escritorio. O tal vez será uno pequeño, un escritorio correspondiente, una mesita correspondiente.
¿Qué es lo que recuerdo de Francia? ¿Cómo es mi abanico francés? Estuve por primera vez allí en el verano del 2000. La comunidad de Taizé organizaba esos campamentos multiétnicos, donde podías hacer amigos de la gente de tu edad, ya porque eran de tu país y viajaban juntos, o porque venían de otros países. Hablábamos todos los idiomas que nos habían enseñado en la escuela. Había un zumbido como el que  tuvo que haber habido en la Torre de Babel. En cualquier caso, me sentí feliz de haber salido del país, de haber pasado a otra parte del planeta. Habían pasado más de diez años desde la Revolución o, si no está claro de cual revolución se trata, entonces pasaron diez años desde el cambio de régimen (y hasta del sistema) político o, más específicamente, de la caída del comunismo o del Muro de Berlín.
Escucho como mi voz, grabada en el grabador de voces, traiciona recuerdos equivocados, la oigo indecisa, porque no recuerda todo lo sucedido de inmediato y confunde las rutas. Veo las fotos Kodak en mi mente y no logro darme cuenta en qué ciudad me encontraba. Escribo para aclarar un poco lo que me pasó. Ahora puedo afirmar claramente que en el invierno antes de aquel verano había estado en Varsovia y en el invierno siguiente en Barcelona. En el verano del año 2000, cuando me dirigía a la ciudad de Taizé, cerca de Dijon, había pasado por Viena. Antes de caminar hacia el Sur, creo que primero llegué a Estrasburgo. Era verano y los canales del rio de la ciudad estaban llenos de flores de todos los colores. Después, en el camino hacia el sur de Francia, en uno y otro lado, podrías ver las llanuras de cereales, campos de vid, las huertas, pero también las nubes, que estaban tan bajas que te hacían querer levantar la mano para tocarlas. En aquel entonces, aún no había tantos molinos de viento.
La comunidad Taizé de Borgoña, cerca de la ciudad Mâcon, fue el primer lugar de Europa Occidental donde me quedé varios días. Para los que nunca han estado allí, la comunidad ofrecía condiciones de las más sencillas: habitaciones de 6 hasta 20 camas literas, en barracones agrupados en una parte de la comunidad, con baños compartidos, que los alemanes de mi edad lavaban varias veces al día. Mucha gente venía allí con la tienda de campaña, especialmente los occidentales, mientras otros se quedaban en casa de las familias que vivían en los pueblos de alrededor. Comíamos en el patio interior. Las tres comidas del día consistían en una alimentación frugal, pero era suficiente para nosotros. Recuerdo la cola para el té: uno detrás del otro para recibir una taza de líquido caliente y dulce. Circulaba el rumor de que el té contenía bromuro, para que no nos rebeláramos o algo así. No sé quién lo inició. Fue solamente un rumor. (...)

Spanish version by Georgiana Grădinaru

Read the full text in CLH 3 (53) / May - June 2016



marți, 17 mai 2016

UNIVERSAL HORIZONS: VICENTE HUIDOBRO (CHILE)


HORAS

El villorio
Un tren detenido sobre el llano

En cada charco
duermen estrellas sordas
Y el agua tiembla
Cortinaje al viento

La noche cuelga en la arboleda

En el campanario florecido

Una gotera viva
Desangra las estrellas

De cuando en cuando
Las horas maduras

Caen sobre la vida


HOURS

The village
A train stopped on the plain

In each puddle
deaf stars are sleeping
And the water trembles
Windward curtains

Night droops down in the woodlands

In the split bell tower

A live leak
bleeds the stars

From time to time
Ripe hours
fall on life


ORE

Satul
Un tren oprit pe câmp

În fiecare baltă
dorm stele
Iar apa tremură
Perdele în vânt

Se lasă noaptea-n pădurice

În clopotnița înflorită

O crăpătură vie
sângerează de stele

Din când în când
Ore coapte
cad peste viață



          Romanian version by Monica Manolachi
          English version by Nathan Hoks