…I think of Ronnie with a pang of guilt enveloping me like a shroud. I had left a brief note on his table while he was sleeping and had walked out, without explanation. ‘I am going away. Don’t look for me.’ How juvenile was my act. I think in retrospect. Is it possible to walk out on people and relationships just like that? How vacuous is marriage, to be thrown away in minutes or seconds? All it takes is picking up a bag and crossing over the threshold.
But what could I have done? Woken him up and asked him to close the door after me?
I am going away. Bolt the door from inside.
Oh, ok. When will you be back?
Never.
When did I begin to be bad to him? Well, not bad, but also not, not bad. Too many double negatives. But this sums up our relationship. More than being bad to each other, we were bad for each other. And it was nobody’s fault. Did I feel it in my bones that I am letting myself into something so dark that it will be extremely difficult to look at anything else around me ever? Is it possible to have a premonition before one tie a marital knot? Isn’t it always treated as irrational fears?
…On my wedding day, I had felt a strange sensation of never being able to see the sky again. It was an absurd feeling and irrational too as I woke up every morning in Ronnie’s house to watch the sky peeping inside from the drawn curtains. Never a sleepy, smiling face, or a warm body next to me. But this fear stayed deep inside me, until one day I wanted to tear the walls around me with bare hands and run outside without looking back.
I leaned back and closed my eyes. Funny, how no one comes to save you in real life. You finally learn to pick up the pieces yourself. Sometimes the pieces fall apart too far and all you gather are shadows. Dark, empty and lengthening shadows.
I close my eyes, trying to entice the evading sleep. It stands afar. Jeering at my restlessness. I lie on the damp, cold sheets and recalled Maman’s face. Her buttery complexion and soft brown hair made her beautiful. She had the most naturally perfect eyebrows. The huge pools like eyes fringed with thick eyelashes were her prettiest feature. I grew up watching her decorate them with thick black kohl, after she came out from her bath.
There was this old wives tale that a married woman must not apply kohl in her eyes immediately after a bath, as it makes the husband go astray. She would laugh at such silly sayings, though she often repeated it while applying the kohl, immediately after her bath.
She had such faith in her love. In her man. She wanted me to be happy too. With a ‘suitable’ man who would love me dearly.
‘Marry the person who loves you rather than someone whom you love.’ She said to me one day. She was knitting a sweater for Abba. Her fingers were slipping in and out from the tiny loops quickly, expertly. Her eyes fixed on the emerging patterns. I looked at the blue wool taking shape under her artful fingers and I noticed a trace of pink in her eyes. She cried a lot these days.
‘I can’t imagine living with someone I don’t love.’ She laughed. A meaningful and a little wry smile.
‘Both persons must love each other. But it is never equal between the two. On person always loves more in a relationship. When you marry the man who loves you more, then he will always try to keep you happy. If you marry the man you love more, then you will be spending the best part of your life trying to hold on to that love. ’
She added after the pause. ‘And it is very painful.’
I recalled reading in a novel by Somerset Maugham, where he says that in a relationship one loves and the other is always loved. It was apparent to me who loved and who was loved in her relationship with Abba.
The sleeves were done and she was beginning to attach them to the body of the sweater.
The icy blue colour was giving off a pensive sheen in the delicate sunlight of the winter morning. There was a vague hopelessness in her voice and I felt very uneasy. I wanted to ask her many questions. But I knew from experience that she will clamp up. She never ever spoke about her feelings. Her feelings were always wrapped up inside her. Deep and hidden like an ancient treasure.
She showed emotions while demonstrating love, happiness, anger, but never unhappiness. Never tears.
‘But I want to marry the man I fall in love with.’ I protested quietly.
‘You would learn to love the man you marry.’ She was her poised self again, with the brief glimpse of vulnerability reined tightly; the reply came with her characteristically simple alacrity.
(Excerpt from the novel 'Meshes of Smoke')
…Când mă gândesc la Ronnie, mă copleşeşte un chinuitor sentiment de vinovăţie. Îi lăsasem pe masă un bilet cu câteva cuvinte şi plecasem fără nicio explicaţie, în timp ce el dormea. „Am plecat. Nu mă căuta”. Un gest copilăresc – mă gândesc acum, privind în urmă. Oare e posibil să părăseşti pe cineva sau să termini o relaţie, aşa, pur şi simplu? Cât de pustie poate fi o căsnicie, ca să renunţi la ea în doar câteva minute sau secunde? Nu trebuie decât să-ţi iei geanta şi să ieşi pe uşă.
Dar ce era să fac? Să-l trezesc şi să-l rog să închidă uşa după mine?
Plec. Încuie uşa după mine.
Bine. Când te întorci?
Niciodată.
Oare când am început să fiu rea cu el? Sau, mă rog, nu rea, dar nici ne-rea. Prea multe duble negaţii. Dar asta descrie cel mai bine relaţia noastră. Mai degrabă se poate spune că nu ne-am potrivit unul cu celălalt, decât că am fost răi unul cu altul. Şi n-a fost vina nimănui. Oare am presimţit că mă las prinsă în ceva atât de întunecat încât avea să-mi fie foarte greu să mai văd vreodată şi altceva în jurul meu? Oare e posibil să ai un presentiment înainte de a te căsători? Oare nu e acest presentiment considerat întotdeauna a fi o teamă iraţională?
…În ziua în care ne-am căsătorit mă cuprinsese un sentiment ciudat. Acela că n-aveam să mai pot vedea vreodată cerul. Era o senzaţie absurdă şi inexplicabilă, de vreme ce în fiecare dimineaţă mă trezeam în casa lui Ronnie având în faţa ochilor petecul de cer care se zărea printre draperiile trase. Niciodată o faţă somnoroasă şi zâmbitoare sau un trup cald lângă al meu. Dar teama asta a rămas adânc înrădăcinată în mine, până în ziua în care am simţit că vreau să dărâm zidurile din jurul meu cu mâinile goale şi să fug fără să privesc înapoi.
M-am lăsat pe spate şi am închis ochii. E ciudat că în viaţă nu vine nimeni să te salveze. Până la urmă, înveţi singur să-ţi regăseşti echilibrul. Uneori, dezechilibrul e atât de mare, încât nu regăseşti decât umbre. Umbre întunecate, pustii şi prelungi.
Închid ochii, încercând să ademenesc somnul care mă ocoleşte. Dar somnul nu vine; îşi bate joc de neliniştea mea. În timp ce stau întinsă în aşternuturile umede şi reci, îmi revine în minte chipul mamei. Frumuseţea ei stătea în fineţea tenului şi în părul brunet, mătăsos. Natura îi dăruise cele mai frumoase sprâncene. Dar ceea ce te atrăgea cel mai mult la ea erau ochii imenşi, ca nişte ape adânci, cu gene dese. Am crescut privind-o cum îi farda cu negru, după ce ieşea din baie.
Exista o credinţă din bătrâni care spunea că o femeie măritată nu trebuie să se fardeze imediat după baie, altminteri soţul ei avea să calce strâmb. Ea obişnuia să se amuze pe seama unor asemenea vorbe prosteşti, deşi le repeta deseori în timp ce-şi aplica fardul, imediat după baie.
Avea atâta încredere în iubirea ei! În bărbatul ei. Îşi dorea ca şi eu să fiu fericită. Cu un bărbat „potrivit”, care să mă iubească foarte mult.
- Mărită-te mai degrabă cu bărbatul care te iubeşte, decât cu cel pe care îl iubeşti tu, mi-a spus ea într-o zi. Tricota un pulover pentru Abba. Degetele îi alunecau rapid, cu deosebită pricepere, peste ochiurile mici. Ochii îi erau aţintiţi asupra modelului care se ivea. Urmăream firul albastru de lână, care căpăta formă în mâinile ei pricepute, când am observat că ochii îi sunt puţin roşii. Plângea mult în perioada aceea.
- Nu-mi pot imagina viaţa alături de un bărbat pe care nu-l iubesc.
A zâmbit. Un zâmbet plin de înţeles, cu o nuanţă de crispare.
- Fiecare dintre cei doi trebuie să-l iubească pe celălalt. Dar nu vor iubi niciodată cu aceeaşi intensitate. Întotdeauna unul dintre parteneri iubeşte mai intens, într-o relaţie. Dacă te căsătoreşti cu un bărbat care te iubeşte mai mult decât îl iubeşti tu, se va strădui în permanenţă să te facă fericită. Dacă te căsătoreşti cu cel pe care tu îl iubeşti mai mult, îţi vei petrece cei mai frumoşi ani din viaţă încercând să păstrezi acea iubire. Şi e extrem de dureros, adăugă ea după o pauză.
Îmi aminteam că citisem un roman de Somerset Maugham în care scria că se întâmplă mereu la fel, într-o relaţie: unul iubeşte şi celălalt este iubit. Era evident pentru mine cine e cel care iubeşte şi cine cel care e iubit, în relaţia ei cu Abba.
Mânecile erau gata, iar ea se pregătea să le ataşeze părţii deja tricotate a puloverului.
În acea dimineaţă de iarnă, albastrul rece avea un luciu trist în lumina discretă a soarelui. Se simţea în vocea ei o urmă de deznădejde. Eram foarte stânjenită. Voiam să-i pun multe întrebări, dar ştiam din experienţă că avea să se închidă în ea. Nu vorbea niciodată despre ceea ce era în sufletul ei. Îşi ţinea întotdeauna sentimentele pentru ea, ascunse adânc, la fel ca o comoară a lumii antice. Emoţiile pe care le afişa erau iubire, fericire, furie; niciodată nefericire. Niciodată lacrimi.
- Dar eu vreau să mă căsătoresc cu bărbatul de care o să mă îndrăgostesc, am protestat eu cuminte.
- Ai să înveţi să-l iubeşti pe cel cu care te vei căsători. Îşi recăpătase echilibrul – ascunzând vulnerabilitatea pe care, pentru o clipă, o lăsase să se întrezărească – şi răspunsese afişând entuziasmul binecunoscut.
(fragment din romanul Meshes of Smoke/Urme de fum, în curs de apariţie la Editura Dronequill Publishers, Bangalore, India)
Traducător/ Translator: Silvia Bratu
Corector/ Proofreader: Mircea Filimon
________________
Nazia Mallick - a selfportrait
I am basically a Curious Seeker. A Gypsy at heart. Sometimes I Love to travel to quiet and distant places alone, essentially to connect and reconnect with my inner core.. I find my peaceful center in writing poems; and watching movies provides me that wonderful oblivion...which I seek from time to time. A couple of years ago, in February 2006, I founded my own youth magazine CIRCLE, and published and edited it for 18 months. During this creative journey, I earned many enriching experiences and some great lessons! I closed it down in October 2007, when gentle integrity clashed with ruthless commercial schemes. Since it was more a labour of love than a business venture, I let it go. However, I still see an odd copy here and there and it makes me smile with pride and joy. Nevertheless, writing is my first love.
Some of my writings (poetry, poetic, daily musings, travel pieces) are posted here:
http://www.tempestlashedhorizon.blogspot.com
http://www.mylogbook-nazia.blogspot.com
_________________
De felul meu sunt din speţa Căutătorului Curios. O inimă de ţigan. Uneori îmi place să hoinăresc de una singură prin locuri liniştite şi îndepărtate, ca să mă regăsesc pe mine însămi. Îmi aflu liniştea interioară scriind poezii; iar vizionarea unor filme îmi dăruieşte uitarea... pe care o caut din când în când. În urmă cu câţiva ani, în februarie 2006, am fondat propria mea revistă pentru tineret, Circle, pe care am publicat-o şi editat-o timp de 18 luni. Pe parcursul acestei călătorii creative, am câştigat o bogată experienţă şi am primit câteva mari lecţii de viaţă! Am încheiat apariţia revistei la finele lui octombrie 2007, când delicatele mele principii s-au lovit de regulile brutale ale lumii comerciale. Din moment ce a fost mai mult o activitate de suflet decât de afaceri, am renunţat la ea. Cu toate astea, mă mai uit uneori pe câte un exemplar răzleţ din revistă şi surâd cu mândrie şi satisfacţie. Orice s-ar spune, scrisul este prima mea iubire.
O parte din scrierile mele (versuri, cugetări zilnice, impresii de călătorie) pot fi consultate aici:
http://www.tempestlashedhorizon.blogspot.com
http://www.mylogbook-nazia.blogspot.com
Traducere si adaptare: Daniel Dragomirescu
