FRENCH HORIZONS: METAMORPHOSIS BY DOM'S CREATIONS

POETRY AND MUSIC: MIGUEL ANGEL DE BOER

LAMENTO DE MI TIERRA ESPERANZADA (*)

Quien sabe si podré, cansada como estoy,
rumbear hacia la luz del amor,
no sé ni que decir, mi voz ya se gastó,
gritando mi desolación.

Fui joven una vez, con ganas de vivir,
y el canto estaba en mi corazón,
el cielo era mi hogar, la luna mi almohadón,
con sueños de felicidad.

Ahora me estoy angustiando,
llorando un tiempo que pasó,
quisiera yo morir,
así no he de sentir,
nostalgias deshaciéndonos.

Llegaron sin saber, lo que iban a encontrar,
en el regazo de mi alma,
labraron con furor, sin miedo de agotar,
la sangre que yo cobijaba.

A cambio de mi dar, promesas recibí,
que nunca se vieron cumplidas,
si no fuera por vos, que aún estás aquí,
se hubieran llevado mi vida.

Yo sé que estás entendiendo,
porque soy tu razón de ser,
por eso no morí,
luchando he de seguir,
así no me podrán vencer.

(*) Balada
El tema está grabado de una presentación en vivo realizada hace ya muchos años.
Voz: Carlos Catalán
En la introducción: el que subscribe
Saxo, arreglos y dirección musical: Pablo Kusselman
Letra: Miguel Angel de Boer
Música: Pablo Kusselman

REGRETUL ŢĂRÂNEI MELE PLINĂ DE SPERANŢE (*)

Cine ştie de voi putea, ostenită cum sunt,
să-mi croiesc drum către lumina iubirii,
nu ştiu nici ce să spun, glasul deja mi-am irosit,
strigându-mi jalea.

Am fost tânără cândva, cu voie de-a trăi,
cântu-mi umplea inima,
ceru-mi era casă, luna, pernă,
cu vise de fericire.

Azi sunt neliniştită,
deplângând o vreme ce-a trecut,
aş vrea eu să mor,
aşa nu voi simţi,
nostalgiile destrămându-ne.

Sosiră neştiutori, de ce aveau să găsească,
în poalele sufletului meu,
munciră cu patimă, fără teama de-a secătui,
sângele ce eu adăposteam.

Pentru ce am dăruit, promisiuni am primit,
ce nu s-au văzut împlinite,
de n-ai fi fost tu, ce încă eşti aici,
mi-ar fi luat viaţa.

Ştiu că tu înţelegi,
căci eu sunt raţiunea ta de-a fi,
de aceea n-am murit,
în continuare trebuie să lupt,
aşa nu mă vor doborî.

(*) Baladă
Melodia este înregistrată după prezentarea în direct realizată acum mulţi ani.
Voce: Carlos Catalán
Introducere: subsemnatul
Saxofon, adaptare şi coordonare muzicală: Pablo Kusselman
Versuri: Miguel Angel de Boer
Muzica: Pablo Kusselman

LAMENTATION FOR MY HOPE-FILLED DUST (*)

Who knows if I can, tired as I am,
find my way towards the light of love,
I don’t even know what to say, my voice is lost already,
from crying my sorrow.

I was young once, yearning to live,
melody filled my heart,
the sky was my home, the moon, my pillow,
dreaming of happiness.

Now I am troubled,
longing for a time long gone,
I wish I were dead,
thus I would not feel,
nostalgia tearing us apart.

They arrived unaware, of what they would find,
in the lap of my soul,
they worked passionately, with no fear of draining,
the blood I was sheltering.

For my devotion, I received promises,
which never saw fulfilment,
had it not been for you, who are here still,
they would have taken my life away.

I know you understand,
as I am your reason to be,
for this I have not died,
I have to keep on fighting,
this way they will not defeat me.

(*) Ballad
The music was recorded after a live presentation several years ago.
Vocals: Carlos Catalán
Introduction: the undersigned
Sax, adaptation and music direction: Pablo Kusselman
Lyrics: Miguel Angel de Boer
Music: Pablo Kusselman

English and Romanian versions: Ana FÂRNOAGĂ
Proofreader: Mircea FILIMON

ABOUT THE AUTHOR/DESPRE AUTOR

Miguel Angel de Boer (born 1951) is a psychiatrist, writer and poet from Comodoro Rivadavia, Argentina. His poetic creation is in good relation with music.

Miguel Angel de Boer (născut în 1951) este un medic psihiatru, scriitor şi poet din Comodoro Rivadavia, Argentina. Creaţia sa poetică se îmbină cu muzica.

ELEN BRAGA GRUBER: CITY BY NIGHT

CONTEMPORARY HORIZON - A PUBLICATION FOR MIND AND SOUL

CONTEMPORARY HORIZON MAGAZINE - ISSUE NO. 1/JANUARY-FEBRUARY 2010

FROM THE SUMMARY:

‘A L’OMBRE DE VERLAINE’ - POEMS BY DONALD RIGGS FROM PHILADELPHIA, U.S.A., PROFESSOR AT DREXEL UNIVERSITY

‘SO IT GOES’ - AN ESSAY ON KURT VONNEGUT’S
FAMOUS NOVEL ‘SLAUGHTERHOUSE-FIVE’ BY JOURNALIST
NAZIA MALLICK FROM NEW DELHI, INDIA,
EDITOR-IN-CHIEF OF “CIRCLE” MAGAZINE

‘Mr. McCormack’ – A PERSONAL ESSAY
BY PEGGY LANDSMAN FROM THE U.S.A.

‘LETTERS TO RAYMOND GARLICK” – AN ESSAY ON R.S.THOMAS
BY BYRON BEYNON, UNITED KINGDOM

‘EMINESCU AND POSTMODERNISM’ - AN ESSAY
ON THE GREATEST ROMANIAN POET OF ALL TIMES
BY DANIEL DRAGOMIRESCU

‘LA CARA LOBREGA DE LA UTOPIA’ - AN ESSAY
ON THE FAMOUS GERMAN-ROMANIAN WRITER,
HERTA MULLER BY ANNA ROSSELL,
PROFESSOR AT THE UNIVERSIDAD AUTONOMA DE BARCELONA

AN INTERVIEW WITH LIDIA VIANU,
PROFESSOR AT THE UNIVERSITY OF BUCHAREST

'MANCHO DE SILENCIOS EL AHOGO' -
POEMS BY MARIAN RAMENTOL SERRATOSA
FROM BARCELONA, SPAIN

POEMS BY ROMANIAN AUTHOR ELISABETA ISANOS

POEMS BY IANE RUBENS DE MELLO
FROM RIO DE JANEIRO, BRAZIL

‘THEATRE IN NIGERIA’ BY ABIOLA OLATUNDE

“CONTRETEMPS” - A SHORT STORY BY CATHERINE RAKOSE
FROM GRENOBLE, FRANCE

“PARADISE LOST” - A NOVEL EXCERPT BY ION LAZU,
ROMANIAN WRITER AND ARTIST

“OVER FIFTY BILLION KAFKAS”, A SATIRIST SF STORY
BY ALEXANDER KUDERA FROM THE U.S.A.

“POEMAS EROTICOS” BY ANA ROSA BUSTAMANTE MORALES
FROM VALDIVIA, CHILE

“COSMONOMIC FREEDOM” - A PHILOSOPHICAL MANIFESTO
BY RAYMOND WALDEN FROM GERMANY

...AND MANY OTHER INTERESTING
AND VALUABLE CONTRIBUTIONS
_________________________________________

MULTICULTURALISM IS A NEW HUMANISM.
MULTICULTURALISM IS AN ALTERNATIVE WAY OF LIFE.
MULTICULTURALISM IS HERE AND NOW.
READ “CHMAGAZINE” AND YOU’LL UNDERSTAND.
READ “CHMAGAZINE” TO CHANGE YOUR LIFE.

10 EUROS / 15 DOLLARS PER COPY (SHIPPING INCLUDED)
VIA PAY PAL TO:
biggyshor@gmail.com
CHMAGAZINE - A PUBLICATION FOR MIND AND SOUL.
COMING SOON.

INDIAN HORIZONS: VINISHA NAMBIAR

THE THIRD GENDER

The drudgery of daily life feels like minty lemon with an absolute minor change in the scenery. Every night, I stand at the train station waiting for my train so I can go back home. For someone who works long hours, home is a dual concept - The place where I sleep and the place where I work. Someone once said, home is where the heart is and that someone was indeed a wise person, because I feel just that and I bet everyone else does too!

The same ride on different modes from the workplace to the train station. Traffic is a famous sight in Mumbai – honking horns, grumbling engines, tapping footsteps and an over populating smoke. 3 traffic signals are what it takes me to get to the station. People mostly seem happy but occupied. I guess from a distance, we all do. And while the rickshaw driver gives me a boring ride, I check out the passing landscape and sometimes people. The government spends heavily on infrastructure, besides bribes, and the proof of both is visible on every road. Private spenders love infrastructure – it almost seems like 2 kids have been given over 3 million square feet of playground to go wild and they so do! “Under construction – Sorry for the inconvenience” is probably the most popular sign in Mumbai.

The regular twists, turns and bumps have a regular “Ow Ow Ow” in my mind. It’s almost like it knows the game. You know, the way married couples know just the thing to say so there is calm and quiet or rather fight and destruction. And then I take the noisy dark alley outside the station to choose the right bridge which makes my life easier just to get to the train. During rains, dirty water goes drip drip drip and in winter, I am so accustomed to ducking my head or walking in the right spots during rains that the same actions follow and I wonder, what the hell? The usual stairs and a memory of a terrible monsoon fall come to memory. My subconscious is careful not to step over the plastics anymore. I get down the stairs and to the platform where an old blind man sits every night playing the harmonium and sings songs I have never heard, sometimes religious. On a parallel plane, another me walks close to him and sits down just to listen and see him better as if my soul needs to absorb his existence to be content. On this plane however, I stand far away at the same spot where the right door of the train stops. Sometimes, I think of an alternative to fulfill this strange need – take a picture and blog. But somehow, that seems to be a breach of his privacy. So I don’t.

That day a different man stood. Blind, but different. He stood with his pants on and shirt off and to his ears, the sound of slapping his belly in the usual rhythm seemed like music good enough to earn bucks. I listened but repetitive rhythms don’t hold my attention for long. I missed my old blind harmonium guy. My soul was unhappy. But I was curious with the whole belly slapping. It seemed totally devoid of good manners and rebellious. I wanted to slap my belly just like him and I knew, though it would be as boring as him, it would, to me, be a whole lot of music with a whole lot of fun. On a parallel plane, I did. On this plane, I didn’t.

The train arrives and a whole lot of pushing and shoving later, I get in. Some part definitely hurts, always. The mind thinks, “Why do I have to go through this?” No answer comes through, because I know there are two sides to a coin, always. When I head home at a late hour, the trains are not crowded. The night lights, the cool breeze and the gushing wind, once the train picks up speed makes my soul smile a wide one. So a crowded train pushing-shoving is the other side of this pretty coin. There is a dedicated compartment for the women. When I was a kid or may be before I was born, there was none and the women travelling weren’t many either. The ones who did in the crowded ones were troubled. A hand somewhere, a bad breath somewhere – it was as bad as an assault. After many pleas came 3 dedicated compartments for women. Only one and a half was 24/7. The rest from 7 am to 11 pm. It seems fair enough to me since the travelling men are always more than the travelling women. There are many who disagree.

Sometimes, it’s quiet. Yes, around 100 women in a compartment and quiet. Everyone is tired and most don’t know which they’d rather prefer – going back home to cook and feed their families and bear their children tantrums or go back to a bad boss who makes them slog all day long. Sometimes, the frustration erupts into a cat fight. Everyone knows it’s crowded so there is no space, yet an unreasonable one might come through and demand space. The fight that erupts is a nasty name calling game where no one is spared – the families, the ancestors and the concerned fighters’ characters. It subsides within minutes. Sometimes, there is a lot of happiness. Some have groups of ‘train friends’ - they laugh a bit, grumble a bit and let their frustrations go take a hike. And the rest either look on or pretend they aren’t looking but hear every word or just smile. Sometimes, one gets a glimpse of their lives. 2 domestic abuse victims talking of their empowering divorce, or a woman hurt deeply by a man’s revelation shouts and cries into the phone or that young girl chatting away happily with her boyfriend, or the quiet tears of a woman who cannot stop them but hopes no one sees them.

There is yet another gender that feels safe in the women’s compartment and is allowed. The third gender - some travel and bless the women in the hope of making money because that’s the only way they know and are allowed, while some sit quietly at the door dreaming away their woes, some don’t bother the wary eyes, skeptical heads and disapproving words and try to engage a conversation. They are only let down and once, one of them put their whole life story out in the open because the hurt was unbearable. I used to wonder why they don’t travel in the men’s compartment and she answered my question. She was the one who hitched a ride home after dancing hours away at a bar. The visiting men give her 1000 bucks for touching each breast. She didn’t feel safe travelling with the men. She did this only for her family. She had a husband and 2 children she loves very much. Since then I have never felt threatened of uncomfortable in their presence. Instead, I feel angry that the society refuses to accept a Third Gender. I owe this knowledge to my train travels… and a lot more.

AL TREILEA GEN

Viaţa apăsătoare de zi cu zi are mereu gustul acru al lămâii, cu mici schimbări în decor.

În fiecare seară, stau în staţie şi aştept trenul care mă duce înapoi acasă. Pentru o persoană care petrece mult timp la serviciu, ‘’acasă’’ este un concept dual: locul unde dorm şi locul unde muncesc.

O persoană înţeleaptă spunea cândva că acasă e locul unde îţi este inima, lucru pe care îl împărtăşesc şi eu şi oricine pe lumea asta. Drumul de la serviciu la staţia de tren e acelaşi, doar mijlocul de transport diferă.

Traficul în Mumbai e o privelişte binecunoscută - claxoane, motoare turate, tropăit de paşi şi fumul înnăbuşitor dintr-un oraş suprapopulat.

Trei semafoare mă despart de staţie. Oamenii par în mare parte fericiţi, dar preocupaţi.

Presupun că toţi părem la fel de la distanţă.

În timpul plimbării monotone cu ricşa, admir fugitiv peisajul şi oamenii. Guvernul cheltuieşte mulţi bani pentru infrastructură, nemaipunând la socoteală mita, efectele ei fiind vizibile pe orice drum.

Cei cu dare de mână au făcut o pasiune pentru infrastructură - e ca şi cum doi puşti ar fi primit un teren de joacă de trei milioane de metri pătraţi să se dezlănţuie pe el! Drum în construcţie - ne cerem scuze pentru inconvenientele create, este probabil cel mai popular semn de avertizare din Mumbai.

Binecunoscutele ocoliri şi limitatoare de viteză trezesc în mintea mea ca de obicei, o singură interjecţie: ” Au! Au! Au!”. E ca şi cum mintea mea ar cunoaşte deja jocul.

E la fel ca în cazul cuplurilor de căsătoriţi care ştiu exact ce trebuie să spună, aşa că totul ori e calm şi liniştit sau dimpotrivă, numai ceartă şi nervi. Apoi o iau pe aleea întunecată şi zgomotoasă de lângă staţie care duce către podul ce-mi uşurează drumul spre tren.

Când plouă, apa murdară curge şiroaie, iar pe timp de iarnă sunt atât de obişnuită să-mi feresc capul şi să calc pe unde nu e apă, încât am căpătat nişte gesturi reflexe şi mă întreb: ce naiba? Aceleaşi trepte şi amintirea unei îngrozitoare toamne musonice îmi învie în minte.

Subconştientul meu are grijă să nu mai calce pe plastic. Cobor scările spre peron, unde un cerşetor bătrân şi orb cântă în fiecare seară la muzicuţă melodii, uneori religioase, pe care nu le-am auzit niciodată.

Într-un plan paralel, îmi închipui un alt « eu » care se apropie de el, se aşează pentru a-l asculta şi a-l privi mai de aproape, ca şi cum sufletul meu simte nevoia de a-i absorbi existenţa pentru a se simţi împăcat.

Revenind în planul real sunt undeva departe si rămân acolo unde ştiu că se deschide uşa din dreapta trenului.

Uneori mă gândesc la o alternativă pentru a-mi împlini nevoia asta ciudată - să îi fac o poză şi să o postez pe blog.

Dar într-un fel, mi se pare că i-ar viola intimitatea, aşa că nu-mi duc ideea până la capăt.

În ziua aceea un alt bărbat cerşea. Tot orb, dar nu era acelaşi. Purta o pereche de pantaloni şi o cămaşă scoasă pe afară şi îşi lovea pântecele într-un ritm suficient de muzical încât să câştige bani frumoşi.

L-am ascultat, însă ritmurile care se repetau la nesfârşit mi-au atras atenţia pentru puţin timp. Îmi lipsea bătrânul cel orb de deunăzi. Şi totuşi eram fascinată de muzica ce rezulta din loviturile ritmice pe burtă. Mi se părea total nepotrivit şi rebel. Voiam şi eu să-mi lovesc abdomenul şi ştiam că deşi ar fi sunat la fel de monoton, pentru mine ar fi fost muzical şi distractiv.

În planul meu imaginar, am făcut la fel ca el. În cel real însă nu am făcut-o.

Trenul soseşte şi după ce mă împing şi mă îmbrâncesc, reuşesc să urc.

Asta e mereu partea dureroasă şi mă întreb de ce trebuie să trec prin aşa ceva. Dar nu îmi vine în minte nici un răspuns pentru că sunt conştientă că orice medalie îşi are reversul ei. Când plec spre casă la o oră târzie, trenurile nu sunt la fel de aglomerate.

Luminile nocturne, briza rece şi vântul tăios pe măsură ce trenul prinde viteză, îmi fac sufletul să vibreze. Reversul acestei frumoase medalii e trenul aglomerat în care îţi faci loc cu coatele.

Există un compartiment special pentru femei. Nu exista aşa ceva când eram copil, dar nici femeile nu prea călătoreau pe atunci. Iar când călătoreau, în aglomeraţie aveau parte de neplăceri. O mână necuviincioasă, o respiraţie grea - erau la fel de periculoase ca şi o insultă.

După multe cereri, trei compartimente au fost alocate pentru femei. Doar un compartiment şi jumătate era cu program permanent, restul doar de la 7 dimineaţa până la 11 seara.

Mi se pare cinstit de vreme ce bărbaţii care folosesc mijloacele de transport, sunt mai numeroşi decât femeile, deşi există persoane care nu sunt de acord cu asta.

Uneori e linişte. Da, în jur de o sută de femei într-un compartiment şi e linişte. Toate sunt obosite şi majoritatea nu ştiu dacă ar prefera mai degrabă să se întoarcă acasă, să facă de mâncare şi să suporte nazurile copiilor sau să se întoarcă la un şef rău care le munceşte ca pe nişte sclave. Uneori frustrările se transformă în bătaie.

Toţi ştiu că e aglomerat şi cu toate astea se mai trezeşte câte unul să comenteze şi să-şi facă loc.

Încăierarea care izbucneşte e un joc obscen cu înjurături şi nimeni nu scapă neatins - familiile, strămoşii şi numele celor direct implicaţi. Cearta se domoleşte în câteva minute.

Uneori e o bună dispoziţie generală. În unele trenuri există grupuri de ‘’camarazi de călătorie’’ – se mai amuză, mai bombăne şi îşi alungă frustrările. Restul se mulţumesc să privească sau se prefac că nu văd, însă ascultă fiecare cuvinţel sau doar zâmbesc. Câteodată se întâmplă să surprinzi frânturi din viaţa lor: două victime ale abuzurilor domestice vorbesc despre divorţul eliberator, o femeie rănită profund de mărturisirea pe care i-a făcut-o un bărbat ţipă şi plânge la telefon, o tânără vorbeşte fericită cu iubitul ei, o alta plânge încet şi încearcă să-şi ascundă lacrimile.

Mai există totuşi un alt gen de persoane care se simt în siguranţă în compartimentul femeilor, unde le este permis să stea. Un aşa-zis al treilea gen - unele călătoresc şi binecuvântează femeile pentru bani, fiind singura cale pe care o cunosc şi care le este îngăduită, în timp ce altele stau liniştite în dreptul uşii cufundate în durerea lor, iar unele deloc deranjate de ochii aţintiţi asupra lor, de privirile pline de scepticism şi cuvintele dezaprobatoare, chiar intră în vorbă cu femeile.

Sunt femei dezamăgite şi, odată, una dintre ele şi-a spus povestea vieţii nemaiputându-şi stăpâni suferinţa. Mă întrebam de ce nu călătoresc în compartimentul bărbaţilor, iar acea femeie mi-a dat răspunsul. Mi-a povestit cum a făcut autostopul după o noapte petrecută într-un bar. Îi lăsa pe bărbaţii care veneau la ea să îi atingă sânii şi primea 1000 de dolari pentru fiecare sân.

Nu se simţea în siguranţă călătorind alături de bărbaţi. Făcea asta doar pentru familia ei. Avea un soţ şi doi copii pe care îi iubea foarte mult.

Din acel moment nu m-am mai simţit ameninţată şi incomodată de prezenţa lor.

Am simţit mai degrabă furie pentru o societate care refuză să accepte Al Treilea Gen. Datorez această experienţă călătoriilor mele cu trenul... şi mult mai mult.

Translator : Gianina-Aniela CÂŞLEANU

Proofreader: Cristina COSTIN

__________________________________

ABOUT THE AUTHOR

Vinisha Nambiar is a debutant writer from Mumbai, India. In her writings there are significant qualities, as a personal literary style, a remarcable sense of observation, authenticity and mature view on life, man and society.

She writes for herself and for her friends different articles, essays, stories with moral sense and poetry.

From 2009, Vinisha Nambiar is a constant contributor to “Contemporary Horizon Magazine”.

Vinisha Nambiar este o scriitoare debutantă din Mumbai, India. În scrierile sale există calităţi semnificative, precum un stil literar original, un remarcabil spirit de observaţie, autenticitate şi viziune matură despre viaţă, om şi societate.

Scrie pentru sine şi prieteni articole diverse, eseuri, povestiri cu sens etic şi poezie.

Din anul 2009, Vinisha Nambiar este colaboratoare constantă a revistei “Orizont Literar Contemporan”.

Daniel DRAGOMIRESCU – Editor of CHMagazine

EUROPEAN PERSPECTIVES: PETER HART

CATHOLIC MEDITATIONS

Two years my wife and I went on a tour of the hill towns of Umbria and Tuscany, which put flesh — and stone — onto our pre–conceived ideas of such places as Orvieto, Assisi, and Urbino. The largest of the towns we stayed in was Perugia (494m above sea level), a town with a particularly violent and bloody past, and with an atmosphere not unlike that of Rome — giving rise to the thought that perhaps stone is not so easily washed of blood, and that urban spaces quite faithfully render back the darkness of their times — even in the midst of beauty.

We stayed two days in Perugia, and late one afternoon when I was doing some independent exploration of the town, I came across the ‘grandiose baroque’ church of San Filippo Neri. This is one of the town’s later churches (late 17th Century), and is of course ‘displaced’ from the main piazza. So it sits partway down the West Side of Perugia’s great hill, its not so imposing façade facing sadly away from all that is vital and glorious above and behind. As perhaps is not surprising, there was nothing particularly remarkable about the interior of this —almost cathedral–like— church. But a service was in progress, and there was something about this ‘place proclaimed holy’ that was curiously peaceful. And I found myself sitting in complete stillness, experiencing a contemplative pleasure that no other environment (extra–religious) will — in my experience — yield. Which leads me to wonder — since I do not share any of the beliefs upon which that church was founded and built — quite what it was that I was experiencing. And I would be inclined to describe it as a ‘poetic mood or emotion’ evoked by certain aspects, objects, and usages of that act of worship which have over the centuries become steeped in human meaning — and that speak of the suffering and joy of our earthly existence. Such would be the moving beauty of the singing of the young female participant; such the candle’s lambent flame — witness to long ages when the ‘smoking flax’ was indeed in daily peril of being quenched; and such the mystery of the very lives of the worshippers.

Yet there is another question raised by my experience: as my response is that of an agnostic, what do I make of the religious dimension? Do I even think that such a dimension exists? Well, yes and no. Yes,
I think that there is a dimension of the ‘life of our minds’ deserving of the description ‘spiritual’. No, I do not believe that this has any sanction from ‘without’ — from some unseen source in the trackless wastes of the universe (if that is exactly what they are). So there I am, still on the edge — if I may so express it — yet generally tending now to shy away from the extremes of a Richard Dawkins. Not because I do not ‘believe in his disbelief’, but because I find that the poetry of religion, at its deepest level, has a power and a beauty that inspires what can sometimes be called gratitude and sometimes joy.
____________________________________

MEDITATII CATOLICE

Cu doi ani în urmă, soţia mea şi cu mine am făcut un tur al oraşelor din ţinuturile deluroase ale Umbriei şi Toscanei, fapt ce a dat consistenţă ideilor noastre preconcepute cu privire la locuri precum Orvieto, Assisi şi Urbino. Cel mai mare oraş în care am stat a fost Perugia (494 m deasupra nivelului mării), o aşezare cu un trecut deosebit de sângeros şi violent, şi cu o atmosferă nu întru totul diferită de cea a Romei – deşteptând bănuiala că, poate, sângele lasă urme adânci în piatră şi că spaţiile urbane păstrează aproape neatinsă întunecimea vremurilor trecute, chiar şi în mijlocul frumuseţii.
Am stat în Perugia două zile, iar într-o după-amiază târzie, pe când mă aventurasem în explorarea pe cont propriu a oraşului, am dat peste „grandioasa” biserică barocă San Filippo Neri. Aceasta este una dintre bazilicile mai noi ale oraşului (sfârşitul secolului al XVII-lea) şi este, desigur, „dislocată” de piazza principală. Aşezată dar la o oarecare distanţă în josul laturii vestice a marelui deal din Perugia, faţada-i nu foarte impozantă rămâne din păcate ignară la tot ce este vital şi glorios deasupra şi în urma sa. Cum era probabil de aşteptat, interiorul acestei biserici – aducând aproape cu o catedrală – nu se făcea remarcat prin nimic în mod deosebit. Slujba era însă în plină desfăşurare, iar ceva legat de acest „loc proclamat sfânt” îl învăluia într-un calm surprinzător. Şi m-am trezit stând într-o nemişcare totală, experimentând o plăcere contemplativă pe care – în ceea ce mă priveşte – niciun alt mediu (extrareligios) nu va mai reuşi să o stârnească. Fapt care mă face să mă întreb – din moment ce nu împărtăşesc niciuna dintre credinţele pe care s-a fondat şi construit acea biserică – ce anume a însemnat experienţa aceea. Şi aş fi tentat să o descriu ca fiind o „stare sau emoţie poetică” evocată de anumite aspecte, obiecte şi uzanţe proprii acelui act de adoraţie, care s-au înrădăcinat de-a lungul secolelor în esenţa umană, şi care glăsuiesc despre suferinţa şi bucuria existenţei noastre pământeşti. Aşa s-ar explica înduioşătoarea frumuseţe a cântecului unei femei tinere, flacăra plăpândă a lumânării – martora atâtor vremuri când „mucul arzând încă” era în pericol iminent de a fi stins, precum şi misterul din înseşi vieţile adoratorilor.
Cu toate acestea, experienţa trăită naşte încă o întrebare: întrucât reacţia mea este cea a unui agnostic, cum înţeleg dimensiunea religioasă? Cred cu adevărat în existenţa unei atari dimensiuni? Ei bine, da şi nu. Da, cred că există o dimensiune a „vieţii minţilor noastre” pe care să o numim „spirituală”. Nu, nu cred că acest lucru trebuie să se supună unei aprobări „de dincolo” – venind dintr-o sursă nevăzută din genunile neştiute ale universului (dacă asta sunt într-adevăr). Aşa că iată-mă încă pe muchie – dacă îmi e permis să mă exprim astfel – dar tinzând acum să mă feresc de a cădea în extremele unui Richard Dawkins. Nu pentru că nu „cred în necredinţa lui”, ci pentru că îmi dau seama că poezia religiei, la nivelul său cel mai profund, deţine o intensitate şi o frumuseţe care inspiră ceea ce numim uneori gratitudine, iar alteori bucurie.

Translator: Corina Gâdiuţă
Proofreader: Cristina Costin

ABOUT THE AUTHOR
Peter Hart was born in London in 1944, but grew up in the south coast seaside resorts of St Leonards and Hastings. At age 15 in 1959 he went to Hastings School of Art, and subsequently to Camberwell School of Art in south London. On leaving Camberwell he took a series of temporary jobs, the last of which was in a bookshop. This latter led to a life in academic bookselling, which brought him into contact with a wide range of subject he might otherwise have never read or studied. In 1988 he and his wife, Liz, moved to Cambridge (UK). Sixteen years ago he began contributing to Kol Shalom, the magazine of the Reform Jewish Community in Cambridge. He is not himself Jewish — although sees himself as Jew–ish! — but is connected to the community through his wife. He began writing poetry ten years ago, and this came about as a result of writing a children’s book. He liked the way that William Wharton enlivened his novels by the inclusion of short poems. He tried the same, and found himself becoming more interested in the poetry.
________________________________

Peter Hart s-a nascut la Londra în 1944, dar a copilărit pe coasta sudică a staţiunilor balneare St. Leonards şi Hastings. Începând din 1959, a urmat cursurile Şcolii de Arte din Hastings şi ulterior Şcoala de Artă Camberwell din sudul Londrei. După absolvire, a avut o serie de slujbe temporare, ultima fiind într-o librărie. Aceasta i-a permis să trăiască printre vânzătorii de carte şcolară, ceea ce l-a pus în contact cu o gamă largă de teme (de reflecţie intelectuală), pe care altfel nu ar fi avut niciodată posibilitatea să le recepteze şi să le studieze. Din 1988 s-a stabilit la Cambridge împreună cu soţia sa, Liz. Acum 16 ani a început colaborarea sa la Kol Shalom, revista comunităţii evreieşti reformate din Cambridge. El însuşi nu este evreu - deşi se vede pe sine drept evreu! - , fiind legat de comunitatea evreiască prin soţia sa. A început să scrie proză în urmă cu zece ani, rezultatul fiind o carte pentru cei mici. I-a plăcut felul în care William Warthon şi-a însufleţit romanele, incluzând în ele scurte poeme. A încercat să facă la fel - şi a devenit foarte interesat de arta poetică propriu-zisă.

Translator: Anton Scutaru